Parcă în nici-o operă a personalităților interbelice nu sunt reflectate cu atâta har și adevăr moravurile românești, ca în unele scrieri ale lui Camil Petrescu. Nu avem în vedere romanele, piesele dramatice, ci ceea ce distinsul intelectual a scris în „Jurnalul” său cu titlul NOTE ZILNICE. (1) În 1975, MIRCEA ZACIU a îngrijit și editat cartea amintită, explicând pe îndelete valoarea ei literară.
Însă, pe noi ne-a interesat îndeosebi cum a fost judecată și reflectată societatea interbelică în conduita și moravurile ei, cum a fost apreciat „Jurnalul” de către filosoful și publicistul Camil Petrescu.
În tinerețe, el credea într-o lipsă de vocație a literaturii române pentru genul jurnalului. Ideea ținerii acestuia au avut-o, sporadic, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale ș.a.
Principial, Camil Petrescu nu considera „Jurnalul” drept literatură. În 1927, când împlinea 33 ani, el se declara un adversar al acestor scrieri: „Un Jurnal e un lucru anost și aproape fără rost”. Dar, pe altă pagină, scriitorul recunoaște francamente că l-a scris ca să se scutească „de oboseală”, mărturisind, totodată, că, niciodată nu l-a părăsit „ideea sinuciderii”! La fel, întărindu-și opinia amintită, consideră Jurnalul o „absurditate, o pacoste”.
Pentru posteritatea scriitorului, credem noi, nu a fost deloc așa ceva. „Jurnalul” conține o seamă de indicii și realități interbelice care uimesc prin adevărurile exprimate. Întâi remarcăm modul propriu de a-și privi și judeca propria persoană, fără cruțare și îngăduință.
De tânăr, se întreabă „ce a moștenit” de la părinți? Prudența, lipsa de sensibilitate, avariția sau spiritul șmecher? Apoi, cu ce fată „s-ar însura?” Refuză căsătoria cu una urâtă, pentru că ar divorța după doi ani. Preferă o femeie „puțin frumoasă”, care să-ți calmeze nervii, să-ți fie o bună camaradă și să-ți asigure liniștea necesară, însă așa ceva este „irealizabil”!
Singurul bun recunoscut la vârsta tinereții este „reputația literară”. De aici teama de a face „impresie proastă” și de a pierde afecțiunea cuiva. Se conduce după recomandarea înțeleaptă: „Dacă vrei ca o femeie să nu te vadă tăbăcit într-o polemică literară, nu o mai iubi!” De aceea scriitorul nu se va sinchisi de părerea unor oameni despre el. Apoi, respinge invitațiile din milă la mesele gratuite.
De asemenea, pe Camil Petrescu îl obsedează două chestiuni personale: cum „să scape de sărăcie” și cum să se realizeze ca scriitor în același timp. Se întreabă retoric: să scrie volume de proză ori să aibă o revistă mobilă, pentru a ține în șah dușmăniile? Din varii motive, devine „invidios” pe câțiva confrați cu funcții la nivel național: „Ralea e deputat și profesor universitar”; Cotruș – „atașat de presă la Milano”, iar poetul Nenițescu – „atașat de presă la Haga”, în timp ce Lucian Blaga are aceeași funcție la Berna. În schimb, dacă el ar fi fost propus în acemenea funcții, cererea sa putea fi considerată a unei „nulități”! Incredibil, putem aprecia astăzi.
De tânăr, Camil Petrescu avea deja un crez literar de neclintit. De pildă, când Ion Vinea îi spune că Proust și Stendhal îl plictisesc, îi replică tăios: astfel de afirmații dovesesc un „simptom de mediocritate literară”, o neînțelegere a scriitorilor respectivi.
Pentru majoritatea scriitorilor și a intelectualilor „elitiști”, cafeneaua „Capșa” era mediul conversației lejere, de substanță și de întreținere a relațiilor amicale. Estetizanții Capșei erau Camil Petrescu, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Aci putea fi găsit, între orele 9-11, romancierul, dramaturgul, criticul teatral, animatorul ideilor de „esențialism, autenticitate și fenomenologism”. Aci Calil Petrescu își citește gazetele cu punctualitatea și pasiunea celui mai credincios client al cafenelei, după cum aflăm din „Notele” sale zilnice. (2)
Însă, tinerii și prestigioșii vizitatori ai cafenelei constată că, de la un timp, scriitorul iubit absentează din mediul îndrăgit, iar, când e prezent, își bea cafeaua „cu gesturi nervoase, scurte”, ridică ochii incerți peste mese și, din fugă „le trântește câteva cuvinte”. Când în cafenea se discută „nesubstanțial, monstruos, lipsit de bun simț”, scriitorul se simte „dezgustat”și „părăsit”. Când i se repetă întrebarea: „de ce nu mai scrie?”, răspunde sincer și revoltat: pentru că a ajuns un fel de „flașnetă”, pentru că se simte „inutil” și „fără rost” să scrie romane, nuvele etc I se pare „stupizenie” ideea de „fecunditate” înțeleasă și practicată de Cezar Petrescu.
Pe de altă parte, constată un adevăr, nerecunoscut de mulți confrați, că unele scrieri precum cele din volumul său „Teze și antiteze” (tipărit la „Fundațiile Regale”) i-au trezit, la recitire, un „sentiment de jenă”. Oare, unii scriitorii de astăzi nu au încercat astfel de sentimente, fără să recunoască adevărul?
Dincolo de conduita și răspunsurile sale eliptice, putem constata faptul că scriitorul se afla adeseori într-o profundă „criză”, deopotrivă în procesul de creație și în viața diurnă. De aceea un publicist, Dan Petrașincu (prozator, pseudonimul lui Angelo Moretta) a surprins ceva din ciudățeniile scriitorului: când întârzie la Capșa, se ridică, se îmbracă rapid, întinde mâna cunoștințelor „cu un gest care arată o totală izolare în sine însuși, o totală indiferență de orice”. (3)
Dar nu trebuie uitat celălalt adevăr cu privire la conduita scriitorului. La vremea sa, Camil Petrescu( ne spune Dan Petrașincu) „era cea mai dragă personalitate de la noi în fața tinerilor. Are omul acesta mic și iute, cu toate bruscările, cu toate violențele și egoismul lui, un farmec care ne subjugă mai ales pe noi, tinerii. Indiscrețiile de mai sus nu trebuie luate ca un efect al celebrității, iar nicidecum ca producție a unei anumite persoane, pentru că un literat e supus, întotdeauna, tuturor riscurilor publice”. (4)
Pe de altă parte, literații interbelici erau convinși de influența hotărâtoare a romanelor „Ultima noapte…” și „Patul lui Procust”, încât „s-a creat o altă realitate în literatura românească”, iar Camil Petrescu dorea să-și păstreze „autoritatea”. „Influența” a fost chiar fulgerătoare, generând apariția romanelor tinere, „de ritm confesional, de nudism moral, de frenezie a sincerității”. (5) Comparativ, romanele doamnei Papadat-Bengescu aveau aer convențional prin atmosfera lor psihologică, iar Ibrăileanu nu a putut scrie „Adela” numai după apariția „Ultimei nopți…,” operă care a „autorizat” acest soi de cărți. În acest sens, aflăm din „notațiile” lui Camil Petrescu că însuși Gide a remarcat o asemenea inflență, adică un scriitor „autorizează” un domeniu vecin cu opera recent apărută.
Pe de altă parte, relațiile și moravurile lumii scriitoricești au fost influențate de crezul și capriciile individualităților de excepție, ceea ce se întâmplă și în prezent într-o formă sau alta.
De pildă, în preajma acordării „premiilor”, surprizele se succed și, câteodată, consternează psihologic prin ineditul susținerii lor. În 1936, printr-un înalt „ordin regal” se recomandă să fie premiați I. Pillat și Cezar Petrescu, deși cel de al doilea primise un astfel de premiu în 1931! Auzind, Camil Petrescu își exprimă regretul că nimeni nu „bănuia” că și cărțile lui meritau așa ceva.
Asemănător se succed lucrurile și la nivelul Academiei, când G. Petrașcu se bucura de votul majorității, dar Sextil Pușcariu se împotrivește dintr-un motiv de tot hazul: „Votez, dacă mi-l votați pe Blaga!” Ulterior, același mare lingvist „a rupt din fondul Hamangiu (destinat traducerii lui Eminescu) 100 de mii lei pentru premiul transilvăneanului. Se știe că, în 1922, Pușcariu l-a descoperit și l-a comentat pe Blaga la Universitatea clujeană.
Meditând, Camil Petrescu își amintește de sfatul cuiva: „e bine să-ți faci reflexe durabile în franțuzește”. Dar marele scriitor își mărturisește un crez de necontestat: „Eu sunt un scriitor român. Toate disponibilitățile mele trebuie păstrate pentru scrisul românesc. Unele se pot păstra în subconștient, dar ele revin după o lungă perioadă de uitare”!
Când unii dintre contemporanii săi sunt atacați pe nedrept, Camil Petrescu îi apără cu înverșunare. De pildă, un oarecare „Pisani” l-a atacat pe Perpessicius, iar marele prozator îi face un portret splendid, afirmând următoarele: „Perpessicius a fost unul dintre puținii români care au și cultură și delicatețe, un om care muncește 16 ore pe zi, un prieten al poeziei, poet el însuși, un om de omenie și un cărturar, care s-a întors din război fără un braț”. (6)
Paralel, Camil Petrescu își devoalează câteodată cele mai sensibile sentimente. După judecata lui „nu sunt decât două moduri de a trece satisfăcător prin viață: cu noroc ori cu hotărârea de a fi lucid și loial”. (7) În cele mai delicate situații, el își păstrează verticalitatea. Recunoaște că a citit cu „intensă pasiune” al șaptelea volum din „Memoriile” lui Iorga (1932-1938), deși nici unul din evenimentele importante ale vieții romancierului nu figurează în acest jurnal!
Cu totul aparte sunt aprecierile deosebite ale lui Camil Petrescu referitoare la neamul din care face parte. Judecățile sale ne amintesc de cele ale lui B.P.Hasdeu, Eminescu, C. Rădulescu-Motru și ale înfăptuitorilor Marii Uniri. Iată un crez camilpetrescian care ar trebui pus în ramă și ținut pe frontispiciul unor instituții care fac educație patriotică. E vorba de opiniile sale cu privire la neamul românesc:
„Bun sau rău, acest neam românesc este neamul meu. Chiar dacă sunt atât de exasperat azi, l-am iubit totuși cu patimă nețărmurită. Nici un român n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea și furia cu care l-am iubit și-am suferit eu din cauza lui. De 20 de ani nu mă pot mângâia de umilința de la Turtucaia”. (8)
Pentru a salva România din situația umilitoare în care s-a aflat, patriotul interbelic credea în apelul la o anume „cantitate de inteligență”, mijlocind astfel situarea patriei „pe scara istoriei universale”! (9)

 

 

Note

1. Camil Petrescu, Note zilnice (1927-1940), Cartea Românească, 1975.
2. Camil Petrescu, op.cit., p. 108.
3. Idem, p.109-110.
4. Vezi Rampa, anul xix, nr.5462 din 28 martie 1936, p.1.
5.Vezi Rampa, rev. Cit., p.112.
6. Vezi Note zilnice, op.cit., p.124.
7. Turtucaia, localitate în Bulgaria, unde trupele române au fost învnse în 1913.
8. Vezi Note zilnice, p.151.
9. Note zilnice, p.156.