Cântec Reginei Ninlil din Sumer

‘’Ninlil: E adevărat, Enlil este regele tău,
dar eu sunt Regina ta!’’
(Tăblița de lut 9205, din colecția Nippur)

Iar în seara a șaptea,
din luna Apelor,
când îi pândea Ninhursag,
după stele,
ca ochii flămânzi ai jderului,
el îi cânta lui Ninlil din lăută:
„Regină a brațelor mele
și a Sumerului,
sărută-mă
cum flăcări pe trup de ulcior
se sărută
până ce visul și-l sting
tot în foc,
ca noaptea-n cenușile ei de cocor.
Îngăduie,
cu numele tău să mă joc,
ca tăria adâncă prin ochi de copil:
Ninlil, Ninlil, Ninlil…
Toate tristețile Eufratului,
în jurul gâtului tău,
lasă-mă să ți le-nșir colier
cu fiecare sărut…’’
Așa-i cânta lui Ninlil,
la Eufrat,
îndrăgostitul din Sumer.
‘’Crede buzelor mele
că a rodie
știu s-aducă rodirea de cântec
și a focului crud
buzelor tale.
Nespuselor ape
până-n străfund mă aud,
ca albul sânului tău,
aproape…
Regină Ninlil,
e luna Apelor și a iubirilor.
În albastrul glasului tău de april
mă scufund
până la frica dintâi
a trandafirilor,
ajunși ca și noi
un singur trup și mireasmă
lăutei cu umăr rotund.
Ziua-ntreagă
am întrebat soarele
unde-a ascuns Eufratului
stelele noastre din cer
și nu a știut.
În noaptea aceasta
cu mir de nard părul tău îl voi unge
și îți voi fi colier
pe gât, cu fiecare sărut.
Ne-ngăduită Regină,
două cuie-or rămâne
tăbliței de lut
despre focul ce-a ars pentru noi.’’
Când soarele s-a-mbrăcat în apus
îndrăgostitul din Sumer
Reginei Ninlil i-a-nflorit
trupu-n livadă
sărut după sărut.
Noaptea s-a prefăcut în lumină,
și din lăută
chiar până azi li s-aude cântând
până la noi Eufratul
din tăblița tăciunelui de lut.

Cerc în linie dreaptă

Ca să nu mă vadă oamenii
mă opresc la marginea lor,
ca orice copac obișnuit.
Am fost de multe ori copac.
De unde-ar fi-nvățat,
copilăria mea,
cu genunchii mereu zgâriați,
jocul cu cercul altfel
decât după cel
din trunchiul pomului oprit?
Ano –
nume mai mult
decât râvnitorului cerc
de-a străluci-n rotund de inel –
ca pe-o fântână te zidesc
în piatră și stih
și iarăși în piatră de bazalt,
cu Dumnezeu
în străfundul abisului înalt…
Amintește-ți de piatra lui Iacob
și scara-n spirală cu îngeri…
Dă-mi mâna,
e timpu-nflorindu-și netimpul,
când unul prin altul
zborul ne cere sorbirii
de cerc, dar în linie dreaptă,
cum numai luminii
i se urcă spirala
treaptă cu treaptă.

Din nou revin la geamul Tău, Stăpâne

‘’Din nou revin la geamul Tău, Stăpâne,
cu straița goală și cu dorul plin,
dar duhului înnegurat ca fumul,
sfetnic de taină
de ce-mi trimiți  doar drumul?
E neam de cerc? Pe amândoi ne fură.
Are-nceput? Pe unde – obârșie?
Și nici sfârșitul nimeni nu i-l știe.
Amiezii lui înalte cerșesc încrestătură
cioplită-n noima
porților.
Când de sfârșit atât sunt de flămând
de ce-mi faci cugetul comând?
De ce din capăt drumul mi-l începi
din nou?
Înțelepciune crezi c-o să-mi mai deie?
La orizont – doar Apa Morților
scapă mereu ispita să mi-o beie.
De ce faci drumul ei să curgă-n sus?
De ce răspunsul îl scufunzi în nerăspuns
ghicitului dând altă ghicitoare?
De ești Tu drumul
mereului spre alt mereu
dă-mi Apa Morților ca să Ți-o beu.
A câta oară-s repetent uitării?
Numai o moarte dă-mi
și mi-e deajuns
în jurul Tău ca să mă depăn ca pe fus
tot ce-n cuvânt n-a încăput de spus.’’
…și Savaot, de Apa Morților, lui Iov
la capătul ispitei,tot mereu a drum,
făcutu-s-a grăire către ochiul lui
din vârful de vârtej:
‘’E drumul semn
a profeție, sau e vrej?
V-ați învățat
cu Apa Morților,
prin frângerea de trestii,
să mi-o priviți
ca pe o baltă,
dar nu-i vedeți țâșnirea ei înaltă –
fântână perpendiculară –
răscruce minții pare, însă nu-i,
că iată, numai soarelui
i-a-ngăduit să bea întâia oară
să prindă iarăși gust pierdut
pentru lumina cea amară
ce-o va sorbi din nou
din vârful crucii Lui.’’