Geneza eseului-pamflet 1907. Din primăvară până-n toamnă

 

Unul dintre cele mai puțin analizate şi disecate texte ale dramaturgului şi prozatorului Ion Luca Caragiale a fost şi este studiul-pamflet 1907. Din primăvară până-n toamnă, în care îşi exprimă idei socialist-poporaniste, oricum de pe poziții clar de stânga, fiind profund impresionat de „mizeria țăranilor”, dar și opinii extremiste prin ideea unei „france lovituri de stat”. Totodată, sintagma „din primăvară până-n toamnă” se referă la perioada de timp în care şi-a scris autorul Scrisorii pierdute cele trei părți ale studiului şi nu la durata răscoalei, cum s-ar fi putut considera. Criticul Garabet Ibrăileanu susținea că I.L. Caragiale îşi exprimase direct „antipatia pentru clasele de sus şi simpatia pentru țărănime” în unicul lui articol politico-social, Politică şi cultură, dramaturgul reprezentând critica socială extremă a liberalismului, făcută în numele „celor mici şi obijduiți de formele nouă”1. La rândul lui, regizorul şi omul de teatru Sică Alexandrescu, care a montat, printre altele, O noapte furtunoasă, considera că I.L. Caragiale, prin acest „pamflet justițiar”, a pus la zid „întreaga oligarhie” de atunci, sufletul dramaturgului sângerând pentru dreptate, el dovedind „cea mai autentică expresie a sentimentului patriotic şi cetățenesc” care se înălța în el peste forța lui satirică şi o „dârză revoltă umanitaristă”2.
Deşi el nu poate fi catalogat drept un intelectual de stânga, socialist, semnificativ este faptul că I.L. Caragiale a fost foarte afectat, sau cel puțin aşa a lăsat să se creadă, de declanşarea şi reprimarea severă, neomenoasă a Răscoalei de la 1907. Evenimentele crude şi sângeroase care-l găsiseră departe de țară, l-ar fi zguduit „în fibrele cele mai intime ale sensibilității sale”, determinându-l să ia o atitudine „răspicată”, dură şi chiar radicală, dacă nu chiar extremistă.3 Ştirea despre izbucnirea „Marii Răscoale” l-a lovit „cumplit” pe dramaturg, după cum susține chiar fiul său mai mic, Luca Ion Caragiale (Luchi), în Amintiri despre Caragiale (Ideea Europeană, I, 29-30, 4-11 ianuarie 1920), el având să fie martor al „zbuciumului” tătânelui său: „Una din amintirile puternice pe cari le păstrez despre părintele meu e aceea când i-am adus întîiul jurnal nemțesc care amintea revolta țăranilor din 1907. În omul acela, care persiflase veşnic avînturile patriotice, o groaznică suferință a început să clocotească. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîni. Când îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă, deznădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le făcea ciocoilor. Voia să plece, să vază ce se întâmplă în țara lui, şi deznădejdea iar îl paraliza. Într-o noapte, febril şi iritat, a scris broşura-pamflet 1907. Din primăvară până-n toamnă, a trimis la Die Zeit din Viena prima parte tradusă de Mite Kremnitz, iar manuscriptul românesc l-a închis într-un sertar”4. Această primă parte, publicată în Die Zeit din Viena (nr. 1624, Mittwoch, den 3 April, 6 Jahr), purta titlul: Rumänien, wie es ist, von einem rumänischen Patrioten, adică, România, cum este, de un patriot român, şi cu următoarea notă redacțională: „Ideile de față se datoresc peniței unuia dintre cei mai proeminenți publicişti români. Ele dau o icoană nefalsificată a stărilor din România, care sunt vinovate de înfricoşătoarea mişcare țărănească. Dacă autorul, în critica sa, loveşte cîteodată dincolo de țintă, durerea este aceea, care pune vorbele aspre în gura patriotului”.
O amintire zguduitoare din acele zile agitate, înfrigurate, de la Berlin, a fost transmisă şi de fiica lui Caragiale, Ecaterina Logadi: „Sângeroasele represiuni ale răscoalelor din 1907 l-au zdruncinat. Îl văd şi azi plângând la primirea veştilor. Avea pentru țăran o dragoste nemărginită. Niciodată nu i-a ridiculizat în povestirile sale şi totdeauna i-a descris cu gravitate şi cu afecțiune. Auzind cum țăranii erau masacrați, suferea cumplit. Armosfera din casa noastră devenise copleşitoare. Tata a stat închis în camera lui câteva zile şi a scris într-un suflet articolul care a fost publicat întîi la Viena într-un ziar şi apoi în broşură, în țară. (…)”5.
Astfel, „furtuna tragică” din 1907 a găsit în sufletul lui Caragiale, cu prudență izolat de frământările de tot felul din patrie, răsunetul cel mai surprinzător şi mai neaşteptat, în raport invers proporțional cu distanța”6. Această „mişcare seismică din micul regat danubian” l-a distrus sufletește, l-a copleșit pe „recele observator din depărtare”, pe comicul cinic, pe umoristul Caragiale, după propria sa expresie spirituală, dispunând de „franzela albă a surghiunitului”, „nimicindu-l pentru o bucată de timp”7.
Recules după „criza sufletească” în care căzuse, I.L. Caragiale s-a zbătut şi a căzut într-o altă criză, cea a „aşteptării informațiilor”, provocându-le febril, scriind tuturor prietenilor din țară şi dorind cu ardoare detalii.8 De exemplu, i s-a plâns criticului şi eseistului Paul Zarifopol (1874-1934) că nu i se răspunde: „Aştept în zadar comunicări din țară. Am scris 7-8 scrisori, nimeni nu mi-a răspuns până acuma…”9 La un moment dat, el vrea să plece în micul regat danubiano-pontic, nemaiavând stare, dar este stopat de „ai lui”, să nu care cumva să se aventureze în necunoscut. Ştirea represaliilor l-a revoltat: „Teroarea Muntenia întrece orice macabră închipuire africană. După Lokalanzeiger, pare rezerviştii răzvrătiți ucis colonelul Lambru, prietenul. Telegrafiat Delavrancea. Aştept răspuns. Nu pot sta locului”10. Caragiale culegea informații de peste tot. El îi scria lui Zarifopol, despre ce auzise sau aflase despre răscoală, următoarele: „În România, evenimentele se precipită cu destulă aiureală. S-a descoperit că armata a comis atrocități nespuse (oameni nevinovați ucişi sumar, sate nevinovate prefăcute-n cenuşă), cari se denunță precis şi cu dovezi netăgăduite. (Era de prevăzut: tătari contra tătari). Se pretinde că făptuitorii vor fi urmăriți şi dați judecății: altă serie de procese criminale! În multe părți, țăranii stau liniştiți; dar nu vor să iasă la muncă şi tot mîrîie. La mai toate perchezițiile se găsesc broşuri de-ale lui Haret (Ministrul Cultelor) despre Chestia țărănească şi Discursurile lui Morțun (al Lucrărilor Publice)… Aştept în zadar comunicări din țară. Am scris şapte-opt scrisori; nimeni nu mi-a răspuns pînî acuma… În vremea asta, politicianii noştri au turbat. Pester Lloyd a publicat o scrisoare a Exc. Sale P.P. Carp cătră un vechi prietin, politician austriac, trimisă încă de pe la începutul răscoalelor. Carp nu vedea altă scăpare decât o intervenție străină. Gazetele liberale îl rad acuma fără săpun; junimiştii dau din colț în colț, iar Filipescu e gata să treacă la Cantacuzino, spre a-i îngropa de vii pe Take Ionescu şi pe Bădărău – un balamuc de țesături şi de intrigi bizantine. Filipescu, prin Epoca, a scornit că unii din miniştrii plenipotențiari străini ar fi făcut stăruitoare reprezentațiuni d-lui Sturdza în privința numirii de prefecți socialişti-nihilişti tocmai în județele limitrofe cu teritoriile respective. Înțelegi dumneata cum vine vorba dumnealor. Liberalii îl denunță ca trădător de patrie […]. La liberali iar este încurcătură, cu toată aparenta armonie. Sturdza a voit (din ce ai cetit mai sus, înțelegi) să elimineze din minister pe Haret şi pe Morțun, înlocuindu-l cu Poni pe cel dintîi şi păstrînd interimatul Lucrărilor Publice pentru vreun colțat. („Să nu uit a-ți spune că la atelierele din Păşcani s-au arestat 12 maeştri socialişti, cum se pretinde, turburători, cari ar fi ajutat la răscoale şi ar fi înlocuit într-o sală de adunare portretele familiei regale cu ale lui Marx, Engels, Lasalle etc. Arestații au fost maltratați. S-au găsit la ei Discursurile şefului lor suprem, ministrul Lucrărilor Publice.) La remanierea dorită de Sturdza, s-a opus Ionel Brătianu, care este trup şi suflet cu generoşii. – En attendant, teroarea de jos fiind potolită, a început reacțiunea, teroarea de sus. Administrația şi armata stau la dispoziția arendaşilor şi proprietarilor: liste de proscripțiuni contra țăranilor mai independenți. Țăranii merg la arendaşi şi proprietari să se răscumpere, dînd polițe iscălite în alb. În sfîrşit, cum e mai bine. Gazete senzaționale spun prăpăstii despre eventuale remanieri de cabinet”11.
Caragiale aştepta până şi venirea controversatului fruntaş socialist Constantin Dobrogeanu-Gherea (care era socrul lui Paul Zarifopol, acesta împrietenindu-se cu autorul în Germania), punându-şi mari speranțe în el, fiind sigur că Gherea va veni cu desaga plină de ştiri şi vrând chiar să-i iasă în întâmpinare: „Să aşteptăm pe d. Costică. Sunt sigur că ne vine cu desaga plină de ştiri plăcute. Rogu-te, anunță-mă precis cînd e să sosească. Dacă asta nu ți-ar deranja vreo combinație, te-aş însoți bucuros întru întîmpinarea simpatriotului, sau, pe altă cale, v-aş ieşi înainte undeva. Am nerăbdare să scotocesc în desagă…”12. Ținând cont şi de aceste informații, unii au spus că autorul Momentelor şi Schițelor a fost dezinformat de presă şi de amici, care îşi colectau informațiile, articolele şi ştirile din vecinătatea, preajma, anturajul nefastului socialist C. Dobrogeanu-Gherea, un adept al odiosului economist, ideolog şi pseudo-filozof Karl Marx ot Trier, şi că era de-a dreptul “confuz şi derutat”13. Menționăm că în Studii critice (1890), Constantin Dobrogeanu-Gherea scrisese despre opera lui Caragiale că: „Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior”. Pe de altă parte, astuțiosul C. Dobrogeanu-Gherea, sau „d. Costică”, cum îl numea Caragiale în aceeaşi scrisoare către Paul Zarifopol, susținea că „răscoalele la noi au ceva comun cu crizele economice din societatea capitalistă, explicate de Karl Marx; ele au aproape aceeaşi periodicitate, izbucnesc cam la distanța de zece ani şi devin tot mai violente, cu tendința, însă, de a scurta această distanță, pentru a deveni cu vremea mai liniştite, mai cronice”14. Ideea ciclicității sau periodicității răscoalelor din România după modelul crizelor economice şi industriale din Occidentul secolului al XIX-lea şi a Capitalului lui Karl Marx era eronată, deoarece în România avuseseră loc doar două mari răscoale țărăneşti, în 1888 şi cea din 1907, deci la o distanță de 19 ani.

Revenind la problema “țeranilor” (vorba lui Iorga) români, ministrul liberal al Instrucțiunii, Spiru Haret, marele reformator al învățământului românesc, şi nu numai, despre a cărui broşură, Chestia țărănească apărută în 1905 scrisese chiar Caragiale, făcea următoarele observații juste şi clare vizavi de problema țăranilor, pământului, arendei ş.a.: „Țăranii cer mereu pământ. Ei socotesc că dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat, sau e adevărat numai în parte. Dovadă este că cei care au fost împroprietăriți la 1864 (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, n.n.), la 1879 (în „epoca” lui Carol I, n.n.), se plâng ca şi ceilalți. Pământurile date la 1864 şi la 1879 s-au fracționat peste măsură prin moştenire; altele s-au arendat pe nimic la cămătari, pe câte 10 şi 15 ani; iar cei care au pământul întreg, încă se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine”15. Spre deosebire de alți politicieni şi miniştri, cărora nu le păsa deloc de soarta „lucrătorilor pământului”, Spiru Haret a luat măsuri pentru „îmbunătățirea situației țăranilor”, prin legi care înființat băncile locale de credit sau băncile populare, în anul 1903, şi au permis țăranilor să creeze „cooperative săteşti” în 1904.16
Răscoala din 1907 a însemnat mult, prin consecințele lor, şi pentru istoricul Nicolae Iorga (care publicase în 1904, în revista Sămănătorul articolul Procesul unei răscoale de țărani, care dovedea „o bună cunoaştere a suferințelor şi frământărilor țărănimii, dar şi o participare la drama lor”), izbucnirea ei fiind comparată cu un „trăsnet din cel mai curat senin”, în ciuda „nesfârşitei puteri de a răbda a acestui neam, seculara-i deprindere cu toate suferințele”17. Guvernul lui Gh. Gr. Cantacuzino, despre care se spunea că „nici nu cetea rapoartele prefecților altfel decât prin intendentul său, era aşa de slab – mai spune Iorga – încât trebuia neapărat să fie crud”18. Istoricul susține ironic şi puțin antisemit că „pentru nu ştiu ce neînsemnate ciocniri cu evrei arendaşi şi cîrciumari, pe un domeniu asupra căruia se întindea atotputernicia economică a lui Mochi Fişer, ciudat prepus al capitalurilor galițiene, a cărui înfățişare, mentalitate şi cultură nu întreceau pe a boccengiilor din copilăria mea, făcîndu-şi socotelile de milioane în gînd la oprirea în stații, fără a se coborî din vagon, se puse armata în fața unor oameni cari nu se temuseră niciodată de nimeni”19. Iorga a fost impresionat, mai ales când s-a tras asupra „nenorociților a căror durere găsise o clipă glasul pentru a se exprima”, scriind şi el, „cu nemărginită indignare pentru acest act sălbatic” acel Dumnezeu să-i ierte, „blăstăm contra unei întregi clase parazitare”, care va deveni apoi, răspândit larg de „mîni nevăzute”, împreună cu Noi vrem pământ de George Coşbuc, unul din „strigătele unei teribile revolte”, care cuprinsese România Mică de la un capăt la altul.20
La fel şi prozatorul Panait Istrati a fost zguduit de marea răscoală, scriind şi un roman despre aceasta, Ciulinii Bărăganului (ecranizat în vremea comuniştilor, prin 1957, de un regizor francez, Louis Daquin, cu Florin Piersic în rolul principal) şi crezând că guvernul român a asasinat unsprezece mii (11.000) de țărani, cifră aberantă, în opinia mea, şi a ras de pe suprafața pământului trei sate, Stănileşti, Băileşti şi Hodivoaia, „crime săvârşite în martie 1907 şi rămase nepedepsite”. Nu mai vorbim de scriitorul Liviu Rebreanu, care a înfățişat şi el puternic şi realist marele eveniment de la 1907 în faimosul său roman Răscoala. Chiar şi dramaturgul Victor Ion Popa a fost puternic impresionat de răscoalele țărăneşti din 1907, încă elev fiind, şi va scrie o „tragedie cumplită”, după propria expresie, pe care a şi pus-o în scenă şi chiar a jucat-o împreună cu colegii săi de la Liceul Internat din Iaşi!21
Revenind la autorul piesei Conu Lenida față cu reacțiunea, acesta a improvizat şi el, într-o noapte, „magistralul articol”, spune Şerban Cioculescu, care constituie partea întâi, masivă, a viitoarei polemice broşuri 1907, tipărită anonim în ziarul vienez de dimineață Die Zeit.22
După Al. George, 1907 – din primăvară până-n toamnă este un text de „mare vehemență a expresiei”, în care a încercat un „adevărat rechizitoriu al societății româneşti din ultimele decenii”, în care dramaturgul explica „tristul şi neaşteptatul eveniment al răscoalei”23. În schimb, pentru Gala Galaction, cărticica lui Caragiale, 1907, era o „plachetă de bronz pusă la picioarele operei lui nemuritoare (…). Caragiale nu ne iubea şi avea mare dreptate. De aceea n-a voit să moară printre noi!”24.
Textul a fost considerat de contemporanii lui Caragiale şi de posterioritatea „mai calmă” în două moduri sau feluri diametral opuse; unii au văzut în el un „gest lipsit de tact”, un „pamflet în care suntem denunțați cu exagerare străinătății” şi pe care autorul din Haimanale, „întru nimic îndreptățit să-l rostească”, la semnat… anonim, după modelul unuia din eroii comediei O scrisoare pierdută, celebrul Farfuridi, în timp ce alții au crezut că pamfletul ar fi chiar o „lucidă şi dureroasă analiză făcută de un observator care spunea în linii mari adevărul”, în ciuda faptului că soluția caragialiană de instaurare a unui regim de autoritate regală, care să ia decizii politice peste voința parlamentului şi al partidelor politice, care asigurau cât de cât o democrație viabilă, era una utopic-iluzorică.25
În realitate, I.L. Caragiale a scris despre societatea sa, despre lumea rurală, în textul menționat, din afara ei, necunoscând-o într-un mod profund, universul şi imaginația lui fiind citadine.26
Citit în zilele noastre, susține criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu, acest studiu-pamflet, i-aş spune, are un efect „de-a dreptul devastator” şi, dacă se va face „o revigorare a interesului pentru Caragiale, din această direcție, zonă ar fi de aşteptat”27.

 

 

Note
1 Garabet Ibrăileanu, Studii literare, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, p. 181.
2 Sică Alexandrescu, Tovarăşul meu de drum, tutunul, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, pp. 190-191.
3 Şerban Cioculescu, Caragialiana, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974, p. 119.
4 Şerban Cioculescu, op. cit., p. 121.
5 Sică Alexandrescu, op. cit., p. 191.
6 Şerban Cioculescu, op. cit., pp. 121-122.
7 Ibidem, p. 122.
8 Ibidem, p. 122.
9 Ibidem, p. 122.
10 Ibidem, pp. 122-123.
11 Ibidem, pp. 269-270.
12 Ibidem, p. 270.
13 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, 1821- 1999, vol. 2. Eşecul democrației române, ed. a 2-a, Bucureşti, Ed. RAO, 2010, p. 235.
14 C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economic-sociologic al problemei noastre agrare, ed.a II-a, Bucureşti, Ed. Universală, 1910, p. 175.
15 Spiru Haret, Chestia țărănească, Bucureşti, Ed. Carol Göbl, 1905, p. 7.
16 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1999, p. 398.
17 Nicolae Iorga, O viață de om aşa cum a fost, vol. III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, p. 56.
18 Nicolae Iorga, op. cit., pp. 56-57.
19 Ibidem, p. 57.
20 Ibidem, p. 57.
21 Victor Ion Popa, Muşcata din fereastră, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. XXX.
22 Şerban Cioculescu, op. cit., p. 123.
23 Alexandru George, I.L. Caragiale, în vol. Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1999, p. 45-46.
24 Sică Alexandrescu, op. cit., p. 192.
25 Alexandru George, op. cit., p. 46.
26 Ibidem, p. 46.
27 Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale din primăvară până-n toamnă, studiu introductiv la Publicistică şi Corespondență, Bucureşti, Ed. „Grai şi suflet – Cultura Națională”, fără an, p. XX.