Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina bucuriei

Cartolina bucuriei

Domnilor, dragii mei,
Oare s-o mărturisesc? Ei, da, mă încumet să recunosc că nu-mi place… Oda Bucuriei. Simfonia a IX-a mă impresionează bineînțeles, îmi dă fiori, precum întregul învâltorat Beethoven cel surd, artistul tragic, ce-și devansează vremea cu vreo 400 de ani, dar când începe corul, oof. Baremi când am văzut o corală uriașă cu japonezi, desfășurați emfatic pe trepte de amfiteatru și cântând – solemn – nemțește, m-a bufnit râsul. Ce să fac? Poate că nu înțeleg bine bucuria, poate, pentru mine, e altcumva. Nu o exultare, nu o trăire apologetică, apotheotică, triumfală. Nu o satisfacție. Versurile lui Schiller, de la sfârșit de veac XVIII, cu „Slavă ție stea curată,/ Voie bună pe pământ” te atrag, au o limpezime magnetică, dar când se încheie cu „Cine n-a simțit iubirea/ plece dintre noi plângând”, hm… Așa să fie Imnul Europei?
Mi se iartă?
Doamne, dacă tot am început cu o îndrăzneală, pot spune de acum și că eminescianul Mircea cel Bătrân zicând „De-o fi una, de-o fi alta, bucuroși le-om duce toate/ De e pace, de-i război…” tot nu mă duce-aduce bine cu gândul. Aici e vorba firește de împăcare, acceptare, detașare, ataraxie, superioritate, înțelepciune… Dar asta-i bucuria? Și iată că bucuria poate fi luată și așa. E sinonimă uneori cu starea de a te simți mulțumit cu soarta ce o ai. Așezat în găoacea ta. Mare cheie. În fine. Iar la Coșbuc, poetul cel greșit înțeles, dai peste versuri ca „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și amarul”…
Și psalmistul, ce se află pe strunele lăutei lui? „Doamne, pus-ai bucurie în sufletul meu”… „Bucură-te și te veselește, suflete al meu însetat, că Domnul în cale ți-a ieșit și ți-a grăit”… Apoi Îngerul: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul.” Și-ntr-o parabolă biblică, femeia ce și-a pierdut o monedă cu mare preț, găsind-o, nu se poate veseli pe tăcute, singură, ci-și cheamă vecinele, suratele, prietenele: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit banul pe care-l pierdusem”… Nici Mirele din Cântarea Cântărilor nu se retrage cu aleasa la loc de taină, ci o arată, o scoate la lumină, în lumină, spre a se bucura cu întreaga cetate de vederea ei. Mireasa-căprioară, și ea, se poartă asemeni lui, îl laudă și-l dezvăluie spre admirarea tuturor.
De Iisus însuși, în chip de Păstorul cel bun, ce să mai spunem? Undeva, în Evanghelia lui Luca, îl aflăm grăind: „Bucurați-vă cu mine, pentru că mi-am găsit oaia care era pierdută! Tot așa vă spun că va fi mai mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care nu au nevoie de pocăință”. Este un anume fel de bucurie – cea Împreună. Contagioasă. Se atinge o masă critică după care bulgărele ajunge avalanșă și-i cuprinde pe toți. Se face și o exorcizare prin râs, prin energia cumulată. Una din definițiile Raiului îl descrie ca Locul în care te bucuri de bucuria celuilalt. Sau clipa în care se-ntâmplă asta și totul e străfulgerat de Rai.
Se povestește, Motovilov o spune mai ales, că Sf. Serafim de Sarov, acolo, retras în pădure, pe malul Sarovkăi, așa întâmpina pe oricine-i ieșea-n drum: „Bucuria mea”. Chiar și pe tâlharii care l-au stâlcit în bătaie… E cumva frate cu Paisie al nostru cel orb, de la Sihăstrie, ce dădea tuturor întâlnire „la ușa Raiului”, cu un zâmbet larg și-o voce de bătrân îndulcit copilăros… Din toată inima, nu cu mieroșenia ipocrită ce se atribuie uneori preoțimii, pe bună dreptate.
Nu de mult am auzit-o pe Maica Siluana, și nu greșesc când i-oi spune și ei „a noastră”, am auzit-o dar vorbind despre „bucuria de a nu face rău.” Una mare și profundă, chiar dacă bine nu ești în stare să faci. Destul atât, bucurie este. Și parcă pentru a putea lăsa deoparte sfera aceasta sacră, se cuvine să ne amintim acel teribil leit-motiv din toate acatistele de slăvire: „Bucură-te”. Bucură-te că așa, că pe dincolo, mai ales c-ai îndurat nedreptăți, oropsire, dare în lături, chiar chinuri, chiar martiraj. Pare paradoxal, oximoronic, numai că astfel, iată, „Domnul e cu tine”… Nici nu se cuvine comentat, doar înțeles. Adânc rumegat. Cu pacea necuvântătoarelor? Da, așa.
Mă hotărâsem să închei trecerea prin bucuria sacră, spre a o pomeni în larg pe cea lumească, a tuturor, dar nu pot să nu amintesc ceva șocant. Există un fel de organizație numită „Ministerul Bucuria lui Satan”! Care-o fi aia?! Pe Satan, care se consideră… anterior lui Iehova și firește și lui Alah și se autodenumește „adevăratul Domn” îl bucură, să vedeți, deschiderea celui de al treilea ochi, ochiul pineal, de-o fi să fie. Treaba lui. Mai mult n-am a zice. Dar nici să tac. Știți vorba din popor – „a murit un drac”? Se rostește spontan, e pur și simplu o constatare. Când? Atunci când doi oameni spun deodată aceleași vorbe. Oare de ce? Poate pentru că diavol, diavolos – două voințe, e cel care are drept țintă dezbinarea. O știm, dar o uităm mereu. Acel „gând la gând cu BUCURIE”, tot observație simplă, a celor neșcoliți, hm, nu trece pe alături. Marchează, punctează, laudă. Unitatea, întâlnirea în gând. Omenirea e menită a fi Omul, nu o adunătură de indivizi.
Amărâtă am fost însă când am văzut că acea carte deosebită, Bucuria vieții / Lust for Life a lui Irving Stone, despre Vincent Van Gogh, de vreo 600 de pagini (scuzat îmi fie criteriul) se poate găsi online, cu un preț sub 10 lei… Pe Jean Giono nu l-am mai căutat. Să nu mă întristez și mai tare. Cartea lui – Să-mi rămână bucuria mi-a fost lung timp reazem. Demult. Și subtitlul ei – „A cărei puritate mă ajută să trăiesc”. Chiar așa.
Astăzi psihologii recomandă drept tehnică în depresii sau anxietate reactualizarea bucuriilor. Să scociorâm, să cotrobăim prin anii copilăriei, să scoatem la iveală micile mari bucurii, un tort de aniversare, o întâmplare cu bunicul, un cireș în care ne-am suit și când am sărit apoi jos nu mai avea pic de fructe, orice, fie și cânepa palancă a tușii Mărioara sau caprele cu râie ale Irinucii… Le putem retrăi, le însumăm în energia zilei de azi și, sigur, grozav ne vom mai simți. Dintr-odată.
Poate că mulți cunosc aforismul celor trei fațete. Bucuria copilului – joaca. A adultului – iubirea, a bătrânului – înțelepciunea. Ei bine, nu, nu-i așa simplu, nici feliat. Îndrăznesc să cred altfel. Dacă nu-i pitulat și Peter Pan în faldurile straielor, iubirea poate deveni fadă sau pătimașă obsesiv sau chiar plicticoasă sau Dumnezeu mai știe cum, sterilă, chiar dacă rodește. Dragostea fără copilărire, bucurie nu-i. Iar sfătoșenia celui cu multă experiență poate părea găunoasă în fond, repetitivă și searbădă. Moșul ghiduș însă, zău așa, face toate paralele…
Știu un băiețel și-l știu bine de tot, care grăbea pasul iute-iute când zărea o băltoacă. Și pleosc, sărea cu temei mare. Înfuriind trecătorii, de. Îi stropea, nu? Și uneori dădea de câte o baltă de minune, cu motorină sau uleiuri de motor, care făcea ape-ape și curcubee în toate culorile. Atunci, să te ții. Și dacă-i pe ținut, și el ține minte cum țopăia ritmat dimpreună cu mama pe niște dale ale unui zid de piatră. Aproape țipau sărind: Bup, Bup, Betty Bup! Și Ole, Ole, Mustaganase Muscafe… Să îngropi undeva bucuria aia? De ce, Doamne? Ba s-o păstrezi. Vie. Apoi, să vezi spectacol. Băiatul începuse școala la Turnu-Severin. Și venise-n București și răcise și mama l-a dus de mână în clasa a întâia, să explice de ce a lipsit. Copiii l-au smuls de lângă ea și au început să-l arunce-n sus. Hait, Dumnezeule, asta se cheamă lider harismatic. La șapte ani. Mască a rămas în chiuiturile de bucurie. Nu mult mai târziu, el s-a aflat cu piciorul în ghips. Șutase cu sete, pe-nserat, într-un bolovan, în loc de minge. Doctorul prevedea șchiopătare, pentru degetul mare pleznit de-a lungul. Oricum nu trebuia să pună piciorul în pământ lung timp. Dar el își dădea drumul pe balustrada scării, de la etajul patru. Apoi copiii făceau cu brațele „scăunelul” și-l duceau pe terenul școlii, măcar să asiste la joc. Dar i-a sărit tărâța și a sărit… la minge. Ghipsul s-a desfășurat ca un zmeu de hârtie și a venit acasă cu el târându-i pe stradă fașele în chip de cometă. Se vindecase…
Iar celălalt băiet avea mai mereu dialog aprins în camera lui. Deschideai ușa, nimeni. Roteai ochii, nimeni. Parcă sub pat nu-ți venea să te vâri. Chestie de demnitate și încredere. Ce faci aici?/ Mă joc./ Păi, joacă-te./ Dar pleacă tu… Și-și aranja soldățeii cu privire nerăbdătoare spre tine, să-i dai pace, cu intruziunea ta în lumea lui. Lume de taină, fără adulți, sigur. Lume ce i-a rămas proprie până târziu, când va citi mult și va scrie poezii. Deocamdată, o vreme în casă domnea liniștea și apoi, încet-încet, se înfiripa iar un schimb viu de replici, de-ți venea să deschizi și să intri din nou. După ce pândiseși la ușă. Poate-l găseai pe Peter Pan cu el. Poate. Mare probă a răbdării să rămâi pe culoar. Și, absolut fermecător, toate personajele, invizibile ție, vorbeau stâlcit, ziceau „cătință” și „pitință”, „cofetitire”, Usi (fratele cel mare) și „sacu” (școală), unde acela dădea „besă” (teză). Și tot pe atunci, când avea doi-trei ani, mama îl lăsase afară la geam, la vitrina librăriei, „lăbărie” îi zicea el. Când a ieșit ea din magazinul de alături, copilul cucu. L-a strigat, a alergat bezmetică la dreapta, la stânga și, deodată, îl zări sau i se păru că e el. Cât o ciupercuță. Pe câmp departe, în urma unor căruțe cu coviltir, mulți puradei și o liotă de căței. O șatră. Mergea ca pe ață, într-o veselie, cu ochii mari. Ce rău i-a părut când l-a înșfăcat, of… Chiar a oftat. Și ea. Și mama adică, dar ușurată.
Și iar știu bine pe un altul care, când te uitai pe geam, îl zăreai mic, mic, în vârf de pom, în părculețul de lângă Tribunal. Deși copil de oraș, nu se juca jos în parc cu ceilalți, ci sus. Abia se ițea, de părea un cuib mai mare, poate de bărzoi. Țipa câte o cucoană: Strigă-l, strigă-l, să coboare îndată, că-mi vine rău, îs cu inima-n gât. Șezi blândă, ziceam, cum să-l strig brusc, să se sperie și să cadă?! Mă alegeam cu oprobriu și indignare. Când a primit niște patine cu rotile, mic, ca o mamă ce eram, i le-am prins pe piciorușe și i-am cerut să aibă răbdare să vin, să-l învăț cum se merge, să-l sprijin. Dar el a sărit scara cu patine cu tot bineînțeles, cele patru-cinci trepte dintr-una și a pornit vâjâind pe trotuar, în slalom, din prima. Așa a făcut apoi și cu schiurile și cu placa, snowboardul numit „tălpică” și „tălpășiță” de către bunica. Avea totul în stomac. Precum, mai târziu, cățăratul pe stânci, sau pe panouri de escaladă. Sigur, absolut sigur, avea în osciorele bucuria asta. Se simțea aproape de Dumnezeu, cum a spus odată, destul de mic, când a înnoptat pe o adâncitură în piatră de munte, ca să fie mai aproape de locul unde urma un concurs de alpinism. Fratele mai mare pusese să fie căutat de salvamont, la disperarea mea, că nu dădeam nicăieri de el. Asta a răspuns când l-au întrebat… Se pare că astăzi a început să afle cum se poate înălța fără să se suie… Prin interiorul lui, numai că e mult mai greu, cere efort mult mai mare, răbdare adâncă și pace, pace. Dea Domnul să ajungă…
Și mai știu o fetiță, o nepoțică – Doamne, ce mare o fi acum – pe care o luam cu mine la Biblioteca Municipală pentru Copii, unde mă potcovise soarta. O chema Mara. Venise tocmai din America, cu mama ei, pentru că bunicul murea… Nu înțelegea nimic din atmosfera casei, nici românește, rostea numai câteva înjurături nostime, pocite rău, hm, doar că, fără să vrea, devenise de capul ei. N-o mai băga nimeni în seamă. Așa c-am găsit-o-n curte, pe vine, alături de câine. Un dalmațian mai mare ca ea. Mâncau împreună din același blid. Paste. Ba, țineau câteo spaghetă fiecare de un capăt și trăgeau de ea. Care cu gura și care cu botul. Desene animate, ce mai! I-am apucat mânuța și am pornit-o la Bibliotecă. M-a întrebat dacă o las să aranjeze ea cărțile, fiindcă, era clar, nu o mulțumea deloc cum stau fără sens în rafturi. Da, i-am îngăduit și am asistat deodată la un dans, un fel de zbor. Ca cel de curtare al cocorilor. Fabulos. Fâlfâit. Avea trei ani și fugea cu rochița-n vânt. Se descălțase, să fie mai ușoară și mai lesnicioasă truda ei, că asudase de mamă, mamă. Erau trei-patru încăperi cu cărți, pe vârste și teme, pe categorii firește. Dar ea s-a apucat să le ia de ici, să le ducă dincolo și înapoi, cu brațele ei subțirele încărcate, mai scăpând și pe jos, mai împiedicându-se, mai dând șuvițe de păr la o parte. Uf, a durat ceva. Dar la sfârșit erau pe culori. Și, cât de cât pe mărimi. Roșii și galbene într-o sală. Verde și albastre în alta. Cele pestrițe în ultima, iar cele cartonate, vai de ele, clădite-n castel cu un zid ca de domino… Mai bine de trei zile mi-a luat să le reașez. Cu mare părere de rău. Înțelegeam din suflet criteriul ei. Frumusețea, strălucirea culorii. Căpătaseră rost. Și rânduială. Ca o grădină, unde nu prea se vâră omul și semințele florilor cad jur împrejur. Roata lor se mărește. Culoarea se pârguiește de una singură și cu vrerea soarelui. Voința bucuriei.
Mara cea mică se născuse cu un defect, de care bineînțeles nu-i păsa defel. Avea veselia ascunsă-n burtica ei, cu sughițuri de râs cu tot. Degețelele de la picioare îi erau… palmate ca la rațe și a fost nevoie, în timp, de multe operații costisitoare și de recuperări dureroase, îndurate vitejește. Mititica. Am auzit însă că, la bazin sau la nisiparniță, la grădiniță, un băiețel râsese tare de ea și o arătase cu degetul tuturor. Mara însă a făcut la fel, indicându-l pe el. Și zicea cu mici țipete: Eu nici n-aș ieși din casă în locul tău, cu mutra asta! A rămas pe-a ei, c-avea forță de bucurie mai mare.
Și mai știu o adolescentă care, îndrăgostită fiind, își târa iubitul sub toate felinarele. Alergau. Și n-avea nici 14 ani. Sau avea? Să se sărute sub lumină. Nu tăinuiți pe băncile din boschete, ca celelalte perechi cu care se umpleau parcurile în amurg, precum ciupercile după ploaie. Doamne, cum mai râdea. Băiatul ceva mai mare, nu mult, fusese sfielnic la început, dar bucuria ei l-a molipsit… Ajunsese apoi s-o cheme el: Hai și acolo, și acolo, uite… Ce bec uriaș în răspântia aia…
Bineînțeles știu și o mamă-n toată firea. Ce săruta… pământul. Pe Mama Gaea, Pacha Mama. Cumpărase o căsuță bătrână din bârne-n Piatra Craiului și, cum nu era apă, pleca-n zori pe deal cu un rucsac plin cu peturi, să le umple. Cobiliță și găleți n-avea și nici nu le-ar fi știut purta. În timp ce copiii încă dormeau. Nu se știe de ce, dar asta îi dădea stare de libertate. Ei dormeau și ea umbla. Pe drum, copleșită de frumusețe și lovită de aerul răcoros înmiresmat de fân ce-o pătrundea, se tot apleca și săruta pământul. Făcea mătănii cumva. Bucuria te năucește, te îmbată. Dar s-a temut c-o… râde careva de pe culme sau bănuie c-a pierdut ceva și s-a pus să adune acum. I s-a părut că zărește undeva mai sus un cioban cu turma. Abia într-un târziu s-a oprit…
Într-un anume fel, acum, e oprită.

 

Îmbucurata

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg