Heei, drăguțelor, da, chiar despre voi e
vorba…
Bunăoară, acum. Care acum? Păi în clipa asta, când tocmai mi se strânge ușor inima, n-am ce face, așa mi se-ntâmplă mereu când șuieră un tren. Și se află pe firul văii, de-a lungul râului de munte, între doi masivi – Baiului și piciorul Furnicii, cel dintre Piatra Arsă și Vârful cu Dor al Bucegilor, pe care se răsfiră-n sus, dar și de-a latul, Sinaia, unde m-am văzut copilă, vară de vară, până ce m-am îndrăgostit, așadar copilăria-mi trecuse, aici-acolo trenul se ia de toartă cu Prahova. Poate unde șerpuiește sub oraș, strâmtorat de munți, învelit ades în pâcle, că peste râuri – se știe – se așază cețuri și umezeli, brr, te taie un vânticel când ai de așteptat pe peron, fie înghețat, fie însorit, totdeauna în gară ți-e frig… Poate de aceea, te strânge puțin, precum ziceam, nu de emoție că vii, că pleci. Doar fior de frig, nu? Atât. Numai țipătul, întâi de locomotivă cu aburi, apoi diesel, apoi electrică, al naibii ce-ți scormonește în suflet. Și azi ca odinioară… Ecoul e de vină, trenul e de vină, valea e de vină, eu sunt? Un dor de ceva anume. De ducă? Acu’ un’ să mă mai duc, Acolooo… ?, că dragul de cimitir e chiar deasupra căii ferate. În Valea Largă. Așa se-ntinde orașul, între Valea Rea și Valea Largă. Pare perfect. Și e de gândit la numele astea. Îmi trecuse dar copilăria ca vărsatul de vânt, însă am rămas cu sechele grave și nu pe obraz, fir-ar să fie… Sinaia însăși e pitită-n mine.
Iar când eram la București și mă primea mama în patul părintesc, cât un vapor, așa-mi venea să-i zic, prin geamurile deschise cât cuprindea, răzbăteau fluierele alea de neconfundat, ca niște vaiere, când gâtuit, când prelung și totuși altfel decât în Sinaia, că, hotărât, le deosebeam. Reverbera și se repeta și mă răscolea tren după tren, de acolo, depărtișor, din Gara de Nord, despre care nu aveam mare habar. Decât că, la un moment dat, venea clipa să plec la Sinaia, la bunici. Cât așteptam… Așteptam să schimb așteptarea. Fiindcă țiuiturile locomotivelor ce trec, tot trec prin Sinaia, erau și sunt neapărat diferite…
Și apoi, de pe lungile trepte ale orașului de deasupra gării, coborând până la ea, vedeai ades șiruri de vagoane în mers, trase pe ață, sau oprite, adăstând și pufăind. Țipându-și țipătul de pasăre ce-i musai să-și ia zborul și-și cheamă perechea. De obicei, nu e, nu vine… Și țipăăă. Așa încât de la distanța aia și de sus, ferestrele lor, ale trenurilor, păreau, par și acum, convoaie de… ilustrate, de vederi, de cărți poștale, de cartoline. Niște omizi uriașe cu textură de cartoline. Una după alta, pe alese. Cu oameni mărunți la geam, ca marionetele, sau fără personaje, ferestre închise. Și atunci geamurile reflectau copacii, casele, norii… Cartoline. Ce mai! Ale mele către mine. Și către Depărtări?
De ținut minte că, totuși, nu ăsta a fost drumul dintâi: București – Sinaia. Pe la trei ani, m-a dus la Panciu unchiul meu și naș, că urma să apară pe lume o surioară. Să-i las loc larg. Acolo, la vie, aveam să aflu că îndată faci bube dulci. Dacă te pitești sub tăblia pe care se răsfiră și se usucă stafidele. Te pitești și te pupi. Te pupi cu un țigănuș, tot puradel, dar mai isteț… Și-or să râdă toți de tine, când le vei povesti. Până la bube însă, am scos capul pe geamul vagonului într-o veselie și mi-a intrat în ochișor zgură fierbinte, scuipată de locomotiva numită „calul de foc”. Tâșniseră pe coșul ei aburi mărunți și soarele se juca-n ei curcubeind… Potop zburător de culori, bomboane poleite de Crăciun. Din fericire, n-am pierdut ochiul, cum se temeau ai mei, dar am fost operată și m-a duruuut și-am umblat cu bandaj și nu-nțelegeam de ce mătușa, Tanti Lala, Lavinia, nevasta fostului primar, mă striga când Nelson, când Amiralul. Iar când m-a ciupit de limbă o viespe de pe o pară zemoasă, mi s-a făcut asemenea gogoașă-n gură de abia mai respiram. A durat cât nu m-am sufocat de tot… O veșnicie?
Așa că m-am simțit legată zdravăn de Panciu ăla și când am rămas un fel de ultima strănepoată a lui Slavici, și au dat pe mine patrioții locali din Șiria, să-i sprijin contra patrioților locali din Panciu, eu nu prea știam ce s-aleg. În cimitirul de aici e mormântul străbunicului, care a pendulat, se vede, între podgoria Aradului și podgoria Panciului. Despre el scria mătușii, în depeșe, turcul Ali de la vie: „Veniți, Duduia, veniți iute, că Domnu’ Mare vorbește singur prin grădină și am frică mare…” Dar scriitorul bătrân n-o luase razna, ci-și rostea tare, neșoptit, frazele dintr-o povestire, să vadă cum sună mai bine, de. Numai că era singur. Nu scria de felul lui, ci doar când îl apuca neastâmpărul. Cam des. Îi venea din copilărie, că fusese șturlubatic tare. Altminteri se dorea și chiar era dascăl de copii. Pedagog cu har, cam plicticos, greoi, și prea moralist, după cum ni se pare nouă astăzi. Se pare că gena a rămas…
Așa că, la Panciu, i se pusese ferm în gând mătușii, Lavinia Slavici, fiica cea mare, sora bunicii, să contribuie hotărâtor la educațiunea mea. Așa zicea. Și nu-mi dădea voie în casă, pe-nserat, frântă de joacă, până nu mă spăl singurea pe verandă, într-un lighean așezat ordonat în lavoar, cu prosop și săpun alături. Las’că nici nu ajungeam bine la el, ci doar pe vârfuri. Mă încuia afară, numai cu afurisitul de lighean, până se-nnopta de tot și-mi pica nasul de somn, și foșneau pomii, și zburătăceau liliecii. Intrau și ieșeau printre uluci și mie-mi ieșeau ochii de spaimă. Atunci, de nevoie, m-am șmecherit și plimbam săpunul bine-binișor prin apă, până o înălbeam și flenduream un pic și prosopul. Gata, eram îngăduită să intru. Aha! Îmi zburase mie gândul la trenul cu care am venit, că adică mergea și înapoi, însă am rămas toată vara și bube n-am mai făcut. Mă șmecherisem de tot și nu mă mai lăsam pupată.
Fetițele mele, cartolinelor de tren, sunteți de fapt, iată-vă, amintiri târzii care vin spre mine, ca norii purtați de vânt. Așa le numesc oamenii – amintiri. Dar sunt jerbe de lumină și informații, felii de câmp cuantic din conștiință, zic savanții moderni… Asta se-ntâmpla atunci când adeseori, chiar așa, rămâneam trântită la pământ, cu ochii spre cer și, deodată, se făcea că eu plutesc și ei stau. Norii. Nu știu cum, dar în clipe de acest fel, ești mai mult energie, undă, decât materie, hm.
Bineînțeles, totul era ca-n tren, dar de-a-ndoaselea, când copacii și stâlpii de telegraf aleargă, se bulucesc pe la geamuri și tu stai, stai, stai și șezi minunată de pripeala și năvala lor. Aia de-a-ndăratelea cu mersul. De parcă s-ar fi dat ceva gratis la coada trenului. Și se dădea, se dă, se tot dă. Se perindă stații de prin viață, prin care au trecut bezmetic mocănița sau săgeata, trinu sau TGV-ul, țugu sau „caru de foc”, ghezășu. E un fel de ghicitoare despre… memorie, care sună așa: „Când îi vede ghezășu, nu-țî mai usca sufletu…” Și un soi de Anna Karenina de-a noastră: „Mulți sub ghezăș s-or aruncat, de jale și de bănat”.
Dacă e să mă-ntrebați, cel mai tare mi-a plăcut cu mocănița, na… Numai că n-o să mă-ntrebe nimeni, știu eu, știu multe de-acu. Și iar, dacă vreți să aflați, poate, de ce nu? cine știe, n-o să ascund că am călătorit și cu… mărfarul. Nu mult, dar da. Și nici n-avea geamuri-cartoline. M-am gândit mereu, uf, fără să vreau, la urgisiții deportați și nu m-am putut bucura de aventura mea. Niciun pic.
Și când zic stâlpi, musai mă văd în drumul de la Târgu Neamț mai la vale, dimpreună cu o prietenă. Și, în compartiment cu noi, o tânără mamă cu un băiet tuns chilug, cu o zdravănă potecă albă pe frunte, de-a lungul pleatei ce-o fi fost. În rest, obraz ars de soare. Cu un cap ghiulea, rootund, încoțopenit pe un gât îndesat. Cu o ceafă albă, albă. Ea-l dondănea că e oră de somn acum, să pună capul în poala ei și să doarmă.
– Da’ șini să vadă frumușățile aieste de io oi dormi, mămucă?! Niș’ cu bișicleata nu izbuteam așa goană…
Vai, văleu la rândul meu, limba lui Creangă, Nic’a lui Ștefan a Petrei cu noi în tren. Iară „frumușățile” erau numai și numai stâlpi demenți, care goneau pe-o câmpie stearpă. Atât.
– Te spun lu’ tată-tu.
– Da’ io nu te-oi spune pi mata că te-o șiupit di cur Cristi?
Mama, roșie gotcă, a sărit să ne explice că era la o nuntă, că acela îi era văr și tot așa.
– Doamnelor, să vedeți, copilu’ e crescut de bunici, în… Pipirig, și-l duc în capitală, că tatăl lui e polițai. Mai bine spune cum te cheamă, măi.
– Ciprian.
Pauză. Mai spune o dată. Iar. Priviri mândre, semețe ca la premiu, tăcere și ținută de așteptare… Clar, cereau ceva, dar ce? Ah, Doamne, zisese „Ciprian”, nu Șiprian. Câte exerciții n-or fi fost la mijloc. Și noi, orășence blege. Nu ne-am uimit, n-am admirat, n-am felicitat pentru triumf. Eram… capitală pe roți. O fi însurat acum, cu șiprienuți, de ce nu? Și uite că nu l-am uitat cum se… uita pe geam și ce vedea și cu ce poftă privea. Mânca stâlpii ăia aiuriți. Repetitivi și stupizi, „frumușățile”.

Dar cândva, a fost să nu fie. Un tren, bivol negru, dând năvală. Ca prin urechile acului, ne-a cotit. Mică eu și mai mică surioara, de abia se descurca să facă pașii. În Slănic-Prahova, vara. Linia ferată tăia satul, acum urbe, pe un taluz, ce ne părea deal. Copiii locului stăpâneau un joc strașnic. Știau orele și trenurile. Urcau din timp și puneau pe șină o monedă. O luau apoi plată, aplatizată, o feliuță. Cu chiuituri și concurs, a cui e mai mare. Hop și Ionicuța mea cu un bănuț, de-a bușilea, tocmai când balaurul bălăurea cu vuiet, venind. Cu țipăt înfricoșat, o femeie a alergat, a urcat, a luat-o în brațe și s-a rostogolit cu ea la vale, cu trenul trecând, zdrumicând chiar deasupra capetelor lor. Țac-țac, țac-țac…
Și, Doamne, cum mai fugeam după tren pe peron, să-l prind, să nu-l scap, să-l iau. Făceam navetă. Mai bine n-aș fi scăpat trenurile vieții, dar știam?
Până n-am mai alergat. Într-o bună zi. Hotărâsem să-l dau naibei, c-am văzut un om tăiat pe șine. Am văzut și oi, o turmă surprinsă pe linii, că era iarbă mai fragedă sau grăunțe de siloz căzute din vreun mărfar. Probabil grâu încolțit. Oricum, mi-au ieșit ochii melc. Masacru. Căsăpire. Și, printre blăni și cărnuri, câteva mioare pășteau înainte liniștit. Fabulos. Mult m-am mai gândit apoi la oi, metaforă biblică, și la ce mi-a fost dat să văd… Că dat mi-a fost și să am parte eu însămi de un spectacol cu sânge oferit privirilor. Dar am scris despre asta în cărțulia Clepsi. Clepsidra. Acolo să rămână, nu reiau defel povestea acum.
Da, de atunci, de eram în întârziere, priveam în liniște luminița roșie de pe ultimul vagon, cum se-ndepărtează și piere. Basta-i. Straniu, a fost și-un vis așa. Se făcea că stăteam la coada trenului și mă uitam cum fug în urmă, cu disperare, șinele și traversele. Sigur, știți că-i fascinant. Numai ce mă trezesc lângă mine cu o bătrână, care, spre uluirea mea, se silea să mă împingă jos din tren. M-am cutremurat.
– N-ai de cât, Mamaie, să te duci un’ te-o duce trenu ăsta, n-am habar, dar nu mă las îmbrâncită, așa să știi. Aleg să sar singură, la vrerea mea. Cale bătută.
Chiar am sărit și am privit lumina cea roșie din spatele trenului pân-a dispărut.
Ei bine, peste o zi, două, m-am trezit cu un mesaj de la un prieten de care nu mă putea lega nimic, nici măcar un tren, că oricum era peste ocean și peste măsură de… „A murit mama-soacră”, mi-a scris. La asta chiar că m-am gândit luuung, mai lung decât la oi. Am socotit că femeia aia, în prag de plecare Dincolo, simțise încărcătura emoțională, vibrația specială și hotărâse să acționeze, după cum o tăia capul. Iată! Mă-ntreb acum ce-aș face? Aș rămâne în trenul ăla? Păi nu?
Hodoronc-tronc, mi-am amintit că-n Ardeal fierului de călcat i se zice „tren țâclăzău”. Mă rog, ideea e că te calcă. Nu-i fain și ca sunet și ca sens? Noroc că, de n-ai bilet, vine controlorul și face el treaba, scutindu-te de drama deciziei. Opțională, hm. Cobori? Mergi înainte? „Făr de țâdulă, te scoboară nașu din trin”. Eu fără. Mereu fără.
Voi, fetelor mele, cartolinelor de tren, știți cât de grozave sunteți cu ale voastre duble fețe? Ilustrate, cărți poștale, vederi ce vedeți și realitatea fățișă și ce-i în dosul ei, pe dinăuntru. M-oți fi zărit și călătorind pe tampoane? Când era aglomerație cumplită, de părea miting de tren. Studentă, în vizită de 1 Mai tot la unchiul acela, nașul, doctor în… Fierbinți. Directorul spitalului, pur și simplu în Fierbinți, ca-n serialul lung degustat.
Sau am călătorit în compartimente amărâte, de clasa a III-a, cu bănci strâmte, de lemn, când săreau cu pocnet dopurile, cele din știuleți de porumb, de pe la damigenele cu tulburel. Și-mi curgea vinul roș în cap. Sau după Reveillon când, spre a putea încăpea în vagon, plecând din Sinaia, a fost nevoie ca un zdravăn de nepot să ne împingă cu genunchii și pumnii înăuntru. Unde am călătorit, bineînțeles strâmtorați ca sardelele, în picioare, și-n damf de respirații grele, cu băutură multă la bord. Aș fi coborât, dar cum s-o mai fac? Curat Caragiale, „Tren de plăcere”. Eram, firește, „gramama”. Am tot avut pățanii. Cu duiumul. Mai cu seamă în drumurile singură, fie de zi, fie de noapte, în compartimente goale-goluțe, unde mă-nchideam în zadar, că „nașu” avea cheie, deschidea și avansa. Arătam, supărată, verigheta. „Nu-i bai și io-s însurat”… S-a făcut c-am avut darul de-a ieși mereu basma curată. Măcar p-ăsta. Dar de plăcut, mult îmi mai plăcea să stau singură la geam și să privesc, să tot privesc goana dealurilor și-a văilor, a pădurilor și a norilor, mai cu seamă a norilor. Nu m-am dezbărat.
Erau bineînțeles și călătorii cu ceata când, coborând din munții Rodnei de pildă, ajungeam chiauni, cu cearcăne și ochii roșii, cu genunchii tremurați ca la mânji, după o noapte în picioare, pe culoarul trenului. Toți, în afara Lucicăi, prietenă vajnică și supraviețuitoare de clasă, care se lungea pe culoar și dormea dusă până acasă. Cei care treceau înghesuindu-se, cum o vedeau pe jos, se țineau în mâini de pereți și săreau peste. Nimeni n-a stâlcit-o. Se mai încovriga și-n cușeta de bagaje de era, ar fi dormit și… Cât o admiram!
Tot cu Sinaia a fost și-o nostimadă întreagă. De data asta eram în vacanță de liceeană și-am venit cu Angela și cu Mișa, doi colegi. Însă nu ne-ndemnam s-o luăm înapoi spre București și școala începuse. Până ce bunicul nu m-a luat de-o aripă și nu ne-a dus la gară. Ne-a suit în tren și și-a văzut de treabă. Eu le-am făcut cu ochiul și, până să plece ambarcațiunea de pe șine, am țâșnit rapid pe celaltă ușă, jos, pe celălalt peron. Am așteptat un pic, să fim siguri că bunicul dispăruse. Foarte țanțoși, ne plimbam pe bulevard, când am dat nas în nas cu Liviu Tudoran, un prieten sinăian, ceva mai mare, tare bun și serios, ba chiar înalt și frumos, „o minune de băiat”, cum a zis Cineva, hm. S-a crucit. Că tocmai se-ntâlnise cu bunicul și aflase c-am plecat. Liviu al meu n-a pactizat cu ideea năstrușnică, deși-i eram dragă, ne-a luat de cealaltă aripă și ne-a urcat în următorul tren. Uf, ce de trenuri nu mai vâjâiau… Ba, ca să fie sigur, Liviu a venit și el, până la prima haltă… Rămași apoi singuri, tăceam cu nasurile-n jos. Dar la Câmpina, strigăt mobilizator: Hai!! Am țâșnit și ne-am întors la Sinaia cu un tren invers, dar acum ne feream, umblam pâș-pâș, pândind. S-a-nserat bine de tot și, atunci, am abuzat de ospitalitatea unui alt prieten mai mare, îngăduitor și amuzat. De fapt, nici n-a avut încotro, c-a dat peste noi la el acasă, ospătați de mama lui și pregătindu-ne să-i atacăm patul. De o persoană, firește. Am dormit toți patru de-a latul, cu picioarele pe scaune cred. Nu-mi amintesc decât că, dimineața, s-a pornit să uruie un ceas deșteptător pus într-o cratiță, pentru amplificare de zgomot, și că asta declanșa și răsturnarea unui vas cu apă. În capetele noastre. De veselie, n-am ținut minte ce-a mai urmat. Mișa e acum în Elveția, gazda noastră în America, iar eu și Angela am rămas prietene. Aici. Dintre noi, doar Liviu e deja Dincolo…
Bănui însă, cartolinelor de tren, că, oricât de minunate veți fi fiind, nu vă pică bine deloc și defel să fiți mai totdeauna murdare, mânjite, stropite cu tot felul de mizerii, precum vi se întâmplă. Mă rog, la garniturile particulare de azi, parcă ceva mai puțin. Dar v-ați obișnuit sau împăcat cu soarta, nu? Marea teorie a acceptării. Asta este. Păcat. „Ata ete.” Cel mai mult vă place, poate, jocul copiilor „De-a trenu, UuuUuuUu…” Iar eu, deși-s pusă pe visat nori, iar și iar, întruna, mi-s și tare jucăușă, cred că s-a văzut asta. Mare oximoră, ar zice prietena mea Ada. De aia, nimic nu ne-o despărți… Vă veți perinda, veți defila pe alături cât s-o putea, nu-i așa? Cu norii oglindiți în apa geamurilor, străvezie au ba… Doar eu mă voi bucura, și-oi tresări. Că… urșilor nu le va păsa. De tren, de nimeni. Urșii care vin când și când, noaptea, în ograda aia mare. Coboară din pădure să bea uleiul din candele. Cotrobăie, vânzolesc coroanele. Poate le pică și-un rest de colivă uitat pe-o piatră. După ce-a odihnit mama acolo, la trei zile, am găsit pe pământul reavăn urma grea a unei labe. Și m-am gândit că ei nu prea i-o fi plăcut, dar mie, da, nu mă va supăra. Niciun pic, am mare simpatie. Bunicul din Sinaia chema ursarul țigan, să pună fiara să-i joace pe spinare, c-avea călcătura apăsată, însă moale, și-i trecea durerea de șale. Obiceiul s-a duus, dar urșii bântuie des și… Inspectoratul pentru Situații de Urgență Prahova ne miruie cu atenționări, că li „s-a semnalat prezența pe strada” cutare sau cutare, și cu sfatul neaoș de a lua măsuri de „autoprotecție” sau măcar „evitați zona”. Umor de calitate, deh.
Așa că îi voi aștepta. Aproape ca pe șuieratul trenurilor. Și-o să-mi zic că-s cartoline cu urși. Cu nori și cu urși. Ce frumoase! Ce frumoși!
„scrietoarea” de cartoline