Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Politica și acțiunile

Politica și acțiunile

Fiecare performanță din societate – știința, arta, filosofia, morala, religia – se lasă privită ca ceva în sine și pentru sine. De exemplu, Niklas Luhmann observa la un moment dat că astăzi religia se reproduce dinăuntrul ei, punând la nevoie în paranteză ceea ce se petrece în societatea din jur.
Numai că religia are statutul unei „asincronii” ce-i asigură sincronia, încât nu este deloc prima căreia i se potrivește remarca. Observația se poate formula acut cu privire la orice alt domeniu. Bunăoară, o cunoștință nu aparține științei dacă nu satisface anumite criterii metodologice și epistemologice de obținere și trece anumite verificări factuale sau logico-matematice, care sunt ale domeniului și sunt apărate de cei care-l reprezintă. O pictură sau piesă muzicală nu aparține artei fără a semnifica realitatea în raport cu viața umană, în imagini artistice. O carte nu aparține filosofiei dacă nu semnifică realitatea în raport cu întregul lumii, în concepte. Este adevărat că o scriere nu aparține religiei dacă nu-și asumă sensul transcendent al vieții. Se pot da și alte exemple de performanțe care se măsoară la criteriile specifice ale unui domeniu sau altul sau ale unei activități sau alteia.
Reproducerea oarecum dinăuntrul unui domeniu și existența de criterii specifice de apartenență țin de diferențierea activităților și criteriilor lor în societățile intrate în diviziunea muncii, care a atins culminația în societatea modernă. „Diferențierea” este, alături, de pildă, de libertatea individuală, de comercializarea forței de muncă, de alegerea reprezentanților, chiar mecanism de reproducere a acestei societăți.
Ca urmare, frecventarea perspectivelor particulare asupra societății, care-și asumă că o forță, ca, de exemplu, tehnologia (Heidegger), sau o valoare ( Max Weber), o controlează în întregime, ori că un domeniu este determinant pentru altele, precum economia (Marx) sau, mai nou, digitalizarea, este în creștere. Satisfacerea criteriilor specifice ale unei activități este în zilele noastre condiție de performanță, mai cu seamă odată cu extinderea din ultimele decenii a opticii cantitativiste asupra lucrurilor. Se și consideră, de pildă, că performanța cercetătorului științific este publicarea în anumite reviste, că cea a artistului plastic constă în participarea la anumite expoziții, că performanța politicianului ar fi obținerea realegerii și ocuparea poziției pe care o dorește.
Dar nici o performanță nu se poate explica fără resturi în afara considerării ei drept prestație a unor oamenii în anumite condiții ale vieții lor (aspectul de geneză), chiar dacă recunoașterea (aspectul de validare) este altceva și procedează mai curând punând în paranteză contextul de geneză. Întregul realității trăită de oameni la un moment dat este astfel cadrul semnificării diverselor prestații umane, al explicării și evaluării lor.
Orice prestație din societate – știința, arta, filosofia, morala, religia – își dobândește sensul și semnificația înăuntrul întregului vieții umane din acel moment. Cunoscutul principiu enunțat și exploatat de Hegel, în mod exemplar în abordarea genezei creștinismului, al întâietății întregului asupra părților, conține, prin urmare, vederea mai profundă. La care se și apelează, de altfel, uneori cam târziu, cu pierderi între timp.
Filosofia politică capătă semnificație în același fel. Ea constă, înainte de orice, din reflecții asupra politicii într-o situație dată a vieții oamenilor. Ea se poate concentra – cum se și face frecvent și astăzi, asupra exercitării puterii politice, asupra administrației, a valorilor, asupra mijloacelor de propagandă, asupra lacunelor situațiilor de viață dintr-o societate și asupra altor aspecte ale vieții politice. Adesea ea este și redusă de fapt la științele politice, ba chiar la teoria politică. Dar, dacă este filosofie și este elaborată până la capăt, filosofia politică este mai mult decât acestea – este reflecție sistematică asupra politicii încadrând-o în viața luată ca întreg a oamenilor.
Prin științe politice se înțeleg în fond un mănunchi de discipline – istorie, drept, economie, sociologie, psihologie, managementul instituțiilor – care cercetează politici concrete și extrag cunoștințe utile celor care vor să discute informat despre politică și celor care vor să lucreze în administrații și organizații politice. Termenul vine din tradiția angloamericană a „political science” și a înlocuit ceea ce în Germania se numeau „științele statului (Staatswissenschaften)” – care au și trecut, de altfel, dincolo de frontiere, inclusiv în România interbelică, sub același nume.
Științele politice nu sunt nici astăzi științe cu metodologii proprii, ci mai curând pachete de cunoștințe cu privire la politică ce vin dinspre diverse discipline consacrate. Ele au încă puțină independență de economie, sociologie, istorie și drept. Altfel spus, sunt științe cu focus pe politică, dar care dispun prea puțin până în momentul de față de cercetări sistematice și metodologii proprii. Ele se specifică mai degrabă prin obiect și prin urmărirea, cu metode preluate din alte științe, a unei perspective proprii – cea a opțiunilor politice ale oamenilor din diferite contexte ale vieții lor. Unii autori, este adevărat, puțini, articulează vederile lor despre politică în ansambluri coerente.
Teoria politică este o organizare a cunoștințelor despre politică furnizate de științele care cuprind în obiectul lor de cercetare politica. Științele politice sunt adesea descriptive, chiar empirice, teoria politică este altfel. Ea recurge la generalizări, la o organizare ipotetico-deductivă a propozițiilor despre politică și poate avea pretenții justificate de teorie. În definitiv, așa cum există o teorie economică sau o teorie a artei sau o teorie a exploatării petrolului există și o teorie politică. Ca și acestea, ea operează pe baze factuale, obține teze și teoreme și formulează indicații de acțiune – de acțiune în spațiul extrem de mobil al politicii.
Asumpția fundamentală a teoriei politicii, ca și a oricărei alte teorii, este că și acțiunea pe care o cercetează este rațională sau, în orice caz, se lasă raționalizată. Acțiunea politică are scopuri, motive subiective, calcule ale agentului, dar nu este câmp al arbitrarului, chiar dacă depinde mai mult de alegerile și calculele celui care acționează. Nu are acoperire pretenția unei „politici științifice”, căci acțiunea politică care ar rămâne riguros pe baza științei este utopică, dar se poate spune că și în acțiunea politică se pot identifica regularități ce permit să se vorbească de o anumită rațiune pe care o întruchipează și care permite anumite recomandări. „Ingineria socială” este iluzorie ca program politic, dar să aducem politici concrete la rațiune, să aplicăm cunoștințe științifice în orientarea și examinarea lor este nu doar posibil, ci și foarte util.
Suntem continuu confruntați, ca trăitori ai acestui timp, cu probleme redutabile. Amintesc în continuare două din spațiul politicii.
Pe de o parte, în democrațiile în care trăim, cu tradiția lor teoretică cunoscută, asumpția fundamentală este că poporul decide chibzuit la alegeri reprezentanții săi, care sunt considerați cetățeni potriviți să ia decizii în numele celor care i-au ales. Democrația își asumă că și poporul și reprezentanții săi procedează conform acestei așteptări. Pe de altă parte, în practică decepția este mare, căci în democrații de astăzi, de exemplu, unii aleși nu au fost mai buni decât concurenții lor, dar au avut mai multe resurse, inclusiv financiare pentru a se promova. Sau aleșii își urmează interesele lor, neglijând interesele celor care i-au ales. Sau, deși este proclamat, interesul public este sacrificat de reprezentanți în numele altor interese.
Există, altfel spus, o paletă largă de abateri de la asumpția amintită a democrației. În fapt, cel puțin astăzi, abaterile – adică alegerea de persoane neadecvate și derapajele acestora – par să fie regula, iar democrația a slăbit. Așa stând lucrurile, suntem într-o dilemă: să perseverăm în democrația existentă, știind că este o pretenție fără acoperire, nu este matur, dar să abandonăm democrația nu duce decât la crize și mai grave, încât iarăși nu ar fi matur. Așadar, cu democrația existentă nu mai putem fi maturi.
Eu sunt de părere că există, totuși, o ieșire din această alternativă. Anume, să facem astfel, prin politici adecvate în materie de reglementări, selecție de personal, control public al funcțiilor, încât să apropiem cât mai mult posibil practica democrației de asumpțiile ei. Democrația nu se poate ameliora decât prin democratizare. Din acest punct de vedere devine limpede că doar o democrație reflexivă, adică o democrație care dispune de mecanisme de control public al propriei ei funcționări ca democrație își mai are legitimarea.
Desigur că pe scenă intră marea problemă a relației dintre interesul politic și reglementările de drept. Există Constituție, există legi, dar pe scena politică intervin formațiuni politice care consideră că este nevoie și de alte drepturi și organizări decât cela prevăzute de legislație. Ce este de făcut pentru a păstra deschiderea spre realitățile vieții, care este prin forța lucrurilor creativă, și a rămâne fideli prevederilor constituționale? Cât de mult se poate trage de Constituție, prin interpretare, fără a o violenta?
Mai ales formațiunile politice „antisistem”, cele „radicale” în general propun reorganizări ale statului până la revocarea Constituției. Prototipul îl aflăm în acțiunea condusă de Adolf Hitler care, în fața judecătorilor săi, din 1930, spunea: : „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332). Este evident că se vrea schimbarea întregii organizări pe o direcție ce rămâne ascunsă. De aceea, se ridică întrebarea: în definitiv, cine dă dreptul la schimbarea până la urmă, din interese subiective, a Constituției însăși? Cum s-a și întâmplat, iar consecințele au fost catastrofale!
Răspunsul meu este că o Constituție modelată de proiectul statului de drept democratic are suficiente deschideri spre exercitarea de libertăți și drepturi subiective. Nimeni nu este îngrădit în exprimarea sa democratică și nimeni nu are dreptul să îngrădească exprimarea democratică a celorlalți. Constituția statului de drept democratic nu este a unuia sau altuia dintre actorii politici, ci a fiecăruia dintre aceștia. Ea este cadrul propice pentru exercitatea acestor drepturi și libertăți care să fie în acord cu drepturile și libertățile celorlalți cetățeni.
Așa stând lucrurile, este mereu un câmp deschis pentru exercitarea libertăților și drepturilor subiective, în acord cu asumpția de bază a statului de drept democratic – aceea a reprezentării intereselor fiecărui cetățean. Ieșirea în afara cadrului acestui stat invocă de obicei rațiuni ce nu pot fi esacamotate – corupția clicii conducătoare, permanentizarea acesteia la putere cu mijloace nepermise, transformarea democrației într-o mașinărie de extorcare de beneficii de către oligarhie, compromiterea opoziției însăși. Numai că, așa cum a dovedit prin tragismul ei, istoria, ieșirea abuzivă din statul de drept democratic prefațează doar abuzuri mai mari. În fața acestei situații există o pavăză: nici o modificare legislativă, cu atât mai mult nici o modificare de Constituție nu este acceptabilă fără a satisface două condiții prealabile: să fie adoptată pe căi legitime și să fie în acord cu valorile fundamentale ale statului de drept democratic – libertatea persoanei și dreptatea în societate.
Constituțiile modelate de statul de drept democratic au prevăzut, ca pavăză față de abuzurile pe care le-ar putea comite forțe politice ajunse la guvernare și preocupate de „schimbarea radicală de sistem”, instituția numită Curtea Constituțională. Aceasta s-a dovedit și soluția viabilă în multe țări, în care schimbări legislative sunt posibile oricâte, sub condiția respectării a ceea ce cetățenii acelei țări au agreat de la început în materie de valori conducătoare.
În legătură cu Curtea Constituțională au apărut, însă, două probleme. Ele sunt mai acute în țări cu slabă tradiție culturală a judecării obiective, propriu-zis pe temeiuri de drept.
Prima este aceea că pot să apară curente în viața politică care își adună adepți cerând schimbări dincolo de cadrul constituțional și persoane indispuse la respectarea legislației în vigoare. Ca urmare, Curtea Constituțională este excedată cu cereri de arbitraj. Ea este chemată să intervină frecvent, încât se poate crea impresia, mai ales când guvernele sunt incompetente și debusolate, că ea guvernează, iar demagogii vor să profite atacând Curtea Constituțională.
A doua problemă se referă la compunerea Curții Constituționale. Oriunde această instituție se compune din persoane desemnate politic – de parlament, de pildă, cum este în Statele Unite ale Americii. Dar acest fapt, al desemnării politice nu este decât rareori un impediment la funcționarea Curții constituționale ca apărătoare a cadrului juridic al statului de drept democratic. În definitiv, mulți judecători, desemnați inevitabil politic, au știut să exercite rolul de judecător servind dreptul, nu partidul care i-a numit.
Situația cu adevărat gravă începe atunci când nu instanțe publice, ci anumite persoane pot desemna judecători ai Curții Constituționale. De pildă, în Germania nici o persoană, orice funcție ar deține, nu poate numi judecători la Curtea Constituțională. Aceștia sunt numiți de Bundestag și Bundesrat. În contrast, în România este obișnuită numirea de judecători de președinte – în fapt, cum se observă ușor, a unor oameni de casă ai acestuia, care nu numai că sunt selectați după docilitate, nu după pregătire, dar nu pot fi efectiv judecători supremi. Situația este agravată la maximum când se numesc judecători dintre juriștii de slabă calificare, pentru a putea fi manevrați. România s-a confruntat exemplar cu o situație de acest fel, în 2012, când un referendum de demitere a președintelui a dat un rezultat copleșitor favorabil demiterii, dar doi juriști de slabă calificare, unul fiind președintele Curții Constituționale, desemnat personal de președintele demis, au dat o rezoluție complet în favoarea acestuia. Rezoluție care nu are, evident, nimic de a face cu dreptul!
Nu există, cred, altă cale de a face acestor probleme decât aceea ce constă în două măsuri. Consolidarea culturii juridice a populației este prima, selectarea de juriști cu solidă calificare este a doua. Viața este totdeauna mai complicată decât modelările ei teoretice, dar i se poate face față numai cu profesionalism și buna credință, care sunt de cultivat în primul rând. Nu există vreo soluție instituțională care să poate suplini acestea două, chiar dacă instituțional trebuie perseverat pe direcția sporirii independenței Curții Constituționale în apărarea statului de drept democratic.
Din capul locului, filosofia politică este altceva decât teoria politică, după cum teoria fizicii este altceva decât filosofia fizicii. Prin teoria politică se înțelege acea teorie despre politică care caută să dea seama de conexiunile politicii cu economia, sociologia, psihologia, educația. Ea este o disciplină eminamente factuală, care apelează le explicații în forma legilor generale. Prin filosofia politică se înțelege acea reflecție despre politică care o raportează la viața trăită de oameni. Ea este o disciplină factuală, ca orice altă disciplină, dar eminamente hermeneutică. Această viață în condiții ale istoriei ea o poate privi ca simplă supraviețuire, ca urmărire a unei valori, ca servire în raport cu absolutul, ca servire a unui ideal, ca ființare umană. În funcție de optică filosofia politică ia o direcție de interpretare sau alta.
Decizia politică, analiza politică, teoria politică și filosofia politică întrețin diferite relații. Frontierele dintre ele nu sunt nete, dar nici conexiunile sistematice nu abundă.
Se iau frecvent decizii politice ignorând considerentele de analiză, de teorie și de filosofie. De pildă, se decid măsuri politice împotriva social-democrației acuzând-o de „nazism”, neștiindu-se că social-democrația a fost prima victimă a acestuia. Se discută de comunism fără să se observe că o parte a ideologiei postcomuniste reia universalismul solidarist sau că neoliberalismul comite aceeași simpificare a societății, reducând-o la concurența pe piață, după ce comunismul o simplifica reducând-o la dezvoltarea modului de producție. Nu mai insist asupra împrejurării că se face abundent analiză politică empirică, inevitabil mărginită, fără apel la teorie și filosofie și la cultura pe care acestea o oferă astăzi.
Și filosofia politică și teoria politică au ca obiect de cercetare activitatea politică sau, pe scurt, politica.Ce este, însă, politica?
Întrebarea este astăzi pe buzele oricărui om onest în observarea dependenței vieții sale de politică și, desigur, abuzurile ce se fac în folosirea unui termen străvechi. În viața din statele zilelor noastre unii identifică politica cu aranjarea personală sau de grup cu statul ce există de fapt și, eventual, cu „statul paralel” acestuia, în efortul de câștiga avantaje și, la limită, a controla ceea ce mișcă în societate. Unii văd politică în folosirea statului de drept ca instrument pentru a lovi rivalii, eventual aplicându-le condamnări politice. Alții văd politică în dibăcia mințirii cu privire la stările de lucruri din fața ochilor. Alții identifică politica cu acțiunea de ocupare de funcții, fie și fraudulos, pentru procopsire. Sunt și inși care consideră politica acțiune pentru a ajunge la dobândirea unei șefii.
Cu siguranță, asemenea practicări ale politicii și convingeri în ceea ce o privește sunt răspândite. Fiecare este abuzivă în raport cu politica înțeleasă ca parte a culturii.
Un fapt nu poate fi trecut cu vederea. Au fost societăți în care relațiile de rudenie au fost determinante. Au fost societăți în care religia a exercitat rolul legitimator. Au fost societăți în care banii au fost determinanți. Au fost societăți în care regimul proprietății a decis totul. Astăzi trăim în societăți rezultate din istoria lumii moderne în care patru subsisteme ale sistemului social s-au conturat și au pondere mai mare decât celelalte: economia, administrația, armata și cultura. Politica nu numai că penetrează aceste sisteme și, într-un fel, stă peste ele, dar, într-un înțeles, le și integrează.
Se poate spune că politica imprimă direcția economiei, administrației, armatei și culturii și direcția ansamblului ce le cuprinde. Ea nu determină neapărat tot ceea ce se petrece în vreunul dintre aceste subsisteme, dar imprimă direcția fiecăruia și direcția ansamblului.
Norocul este că politica nu se practică doar ca abuz, de felul celor listate mai sus, ci și luând în seamă faptul că de ea depind toate. Au fost oameni care au practicat politica în mod mărturisit ca datorie civică (Mendelsohn) în vederea emancipării semenilor lor. Au fost oameni care au practicat-o văzând că ceilalți au nevoie de dedicarea cuiva (John Adams). Au fost oameni care au practicat-o ca mijloc de a realiza un obiectiv de interes public (Jefferson). Au fost oameni care au practicat-o din patriotism (Max Weber). Au fost oameni care au practicat-o pentru că valorile libertății și dreptății erau grav periclitate (Max Horkheimer, Herbert Marcuse). Au fost oameni care au practicat-o atunci când au perceput șansa unei cotituri istorice (Havel). Listarea poate continua.
Dacă este, însă, să aducem sub concepte o situație derutantă prin diversitatea asumării politicii, atunci aș recurge la un criteriu precis. Există, adică, atâtea practicări ale politicii câte tipuri de acțiuni putem decela.
Sunt de părere că putem vorbi de acțiunea instrumentală, acțiunea strategică, acțiunea comunicativă, acțiunea dramaturgică, acțiunea etică și acțiunea reflexivă. Ele spot fi grupate în diferite feluri – de pildă, la Max Weber, primele două, acțiunea instrumentală și acțiunea strategică, dau „acțiunea rațională în raport cu un scop (zweckrationales Handeln)”, iar acțiunea etică și acțiunea comunicativă dau „acțiunea rațională în raport cu o valoare (wertrationales Handeln)”. Dar aici nu șansele de reducere prin grupare ne interesează, ci lista de acțiuni ireductibile implicate în reproducerea socială și culturală a vieții specifică oamenilor care își păstrează umanitatea.
Aceste acțiuni se deosebesc după scop, abordarea celuilalt și consecințe. Descrise succint și intuitiv, ele ne dau un tablou consonant cu acest specific.
O acțiune este instrumentală atunci când are ca scop controlarea unei realități sau producerea a ceva, ia ceea ce este în jur ca obiect și mobilizează orice mijloc pentru atingerea scopului. De exemplu, ararea unui câmp în vederea unei producții agricole. O acțiune este strategică atunci când într-o situație cu mai multe alternative se face calculul acestora și se decide îmbrățișarea uneia, cu toate implicațiile și urmările. De exemplu, acțiunea unui politician pentru aministie și grațiere. O acțiune este comunicativă atunci când se urmărește înțelegerea cu altul în vederea atingerii unui obiectiv, celălalt este luat ca subiect și se procedează la schimbul de informații. De exemplu, acțiunea celui care prezintă rezultatele unei cercetări științifice. O acțiune este dramaturgică atunci când scopul este autoprezentarea în vederea recunoașterii de către ceilalți. De exemplu, acțiunea inculpatului în apărarea sa într-un proces. O acțiune este etică atunci când scopul este etalarea unei solidarități dezinteresate cu o persoană în numele unei valori. De exemplu, ajutorarea unei persoane aflată în dificultate. O acțiune este reflexivă atunci când scopul este găsirea într-o situație dată a unor posibilități mai bune de manifestare a oamenilor. Exemplu este elaborarea unui studiu asupra alienării.
Aceste acțiuni se pot regăsi în ansamblul de acțiuni din care este compusă societatea. Prezența lor și ponderea uneia sau alteia ține de nivelul de civilizație. Măsura în care politica le preia și importanța pe care le-o acordă este indiciu al maturității culturale a acelei politici. Bunăoară, o politică redusă la acțiuni instrumentale și acțiuni strategice nu are cum să fie democratică. Una care ignoră acțiunile reflexive este inevitabil dogmatică. Una care exclude acțiuni dramaturgice, acțiuni etice și acțiuni reflexive este cel mult tehnocratică. Putem, în orice caz, obține o tipologie a politicilor folosindu-ne de tabloul acțiunilor posibile. (Fragment din Introducerea la volumul Andrei Marga, Statul actual. Noua filosofie politică, în curs de apariție)

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg