Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Foamea și setea

Foamea și setea

În linii mari, personajul Amintirilor din copilărie nu se deosebeşte prea mult de leneşul cunoscutei povești a lui Ion Creangă. Cu mențiunea că lenevia personajului din Povestea unui om leneș dobândește cu totul alte semnificații. O lectură lipsită de prejudecăți și „liberă” în măsura în care îi îngăduie textul literar acest lucru, îl impune pe omul leneș ca un contemplativ( aspect evidențiat de un distins critic literar) care se sustrage acțiunii, faptei(un „fiu al faptei” nu este el, cu siguranță) pentru a nu altera configurația lumii stabilită în momentul începuturilor.
Povestea unui om leneş a fost luată în serios de către comentatori dintre cei mai avizaţi ai creaţiei lui Creangă şi nu numai. Îl am în vedere, după cum era de aşteptat, în primul rând pe un Vasile Lovinescu, pentru care, într-un timp al acţiunii şi al utilului „contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca un nebun”. În ultimă instanţă, este de părere eseistul, lenea nu este altceva decât „o boală perfect cunoscută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie acută. În acest caz, nu leneşul este spânzurat, ci contemplativul, pentru că nu-şi mai are locul, este incompatibil cu o societate în plin delir activist.”
Referindu-se, în mod indirect, la felul în care textul a preluat iniţiativa, trădând inevitabil intenţia autorului, Valeriu Cristea consideră pe bună dreptate că autorul se înşală atunci când nu-şi dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face”, fiindcă el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale”, câtă vreme oferă nişte secvenţe anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „leneşul lui Creangă e un personaj sartrian”, cuprins de „greaţă existenţială care face din refuzul masticaţiei expresia dorinţei sale de sinucidere”. În sfârşit, pentru un C. Ţoiu, personajul povestirii lui Creangă este un stoic, în vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof consecvent al inacţiunii.”
Narațiunea are fără nicio îndoială o intenție moralizatoare, dar, cum se întâmplă în situația scriitorilor autentici, textul ia inițiativa și se îndepărtează de la intențiile autorului. Leneșul lui Creangă trăiește în condiția de plantă. Nu întâmpător, atunci când îl iau pe sus pentru a-l duce la spânzurătoare, sătenii îl ridică pe leneș ca pe „un butuc nesimțitor” ce este. În această condiție aflându-se, omul leneș are un anumit mod de a se hrăni. Asemenea unei plante. După cum bine se cunoaște, în drum spre spânzurătoare leneșul și sătenii se întîlnesc cu o generoasă cucoană care, vrând să-l salveze de la moarte, îi promite omului leneș posmagi la discreție. Leneșul se interesează dacă posmagii sunt înmuiați, o întrebare absolut previzibilă pentru condiția sa vegetală. Nu de lene nu-i mestecă, ci fiindcă, precum o plantă, el are nevoie de sucuri și de sevele care să-l țină în viață.
Revenind la Nică, tatăl, Ştefan a Petrei, nu ezită săşi considere feciorul „tigoare“ de băiet sau, de-a dreptul, „leneş, de n-are păreche“ (despre omul leneş am amintit că „nu credem să fi mai având păreche în lume“). Pe Nică somnul îl plasează sub semnul nesimţirii şi al acelei condiţii vegetale amintite în cazul omului leneş, asemănătoare celei de butuc nesimţitor. „Dimineaţa, pănă-l scoli – se spune despre protagonistul Amintirilor din copilărie – îţi stupeşti sufletul.“ În stare de veghe, el se abandonează cu voluptate simţurilor, cărora li se lasă pradă cu o dulce nepăsare: „Cum îl scoli, cere demâncare“. Creangă însuși se hrănea abundent, după cum reține G. Călinescu: „La masă, Creangă nu mânca mai mult decât o oală cu găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țigla de lemn și undită cu mujdei de usturoi iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești, zise cu poalele-n brâu, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă. Nu-si pierde vremea cu o „zămoreală”. El nu se incurca, asemeni boierilor sfrijiti, rupând cu degetele-i groase picioarele subțiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâra mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronțăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râsnița pleava. El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a mesteca alimente de tot felul care este a mâncăcioșilor și a vitelor. Ca si Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtașului înspaimântat și țipă că-i e foame. Cere toate mâncărurile ospătarului, inghițind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin și o cofiță de apă rece și se scoală ușurat de la masă, zglobiu. El se așează pe vine in fața unei mămăligi pântecoase și o inghite cu branză, udând-o iarăși cu vin și apoi cu altă cofiță de apă”.
In situația personajului, faptul de a mânca nu ţine seama de interdicţii sau de zilele de post: „Când punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie câşlegi, pe de-a doua zi şi începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor; şi tot aşa în toate zilele, pănă ce dam de chişleag“. O experienţă ce-l solicită peste măsură, şi care-l istoveşte întrun anumit fel, este urmată întotdeauna de o masă copioasă, pentru că natura îşi cere drepturile fireşti. Iată ce se întâmplă după ce Nică eşuează în încercarea de a vinde pupăza: „Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul săcului de postul Sân-Petrului, făcând mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brâu, şi părpălind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi (…). Apoi începem cu toţii a mânca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua“.
Alteori mâncarea abundentă precedă un moment decisiv, fiindcă aceeaşi natură care este personajul îşi ia toate măsurile de protecţie. Înaintea plecării la Broşteni, Nică începe să mănânce cu un fel de disperare, presimţind că plecarea, repetiţia aceasta (sortită să eşueze) pentru plecarea din final ca rupere definitivă de natură, îl consumă pur şi simplu: „– Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu nişte costiţe de porc afumate şi cu nişte cârnaţi fripţi, ce mi-i pusese mama dinainte“.
Asupra mâncării se insistă în Amintiri din copilărie: „În vacanță ne duceam acasă, ș-apoi, vorba țiganului cu „Crăciunul sătulul…“ Costițe de porc afumate, chiște de buft umplut, trandafiri usturoiați și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât. Mai face el țăranul și alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Și, mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor, pe când știu eu”. Poate că nu este întîmplător faptul că naratorul insistă asupra felului cum îngurgitează lupul înfometat: „Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate.(…).Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
Lenea, neostoita poftă de mâncare, scăldatul ca formă de a se lăsa în voia simțurilor pentru a se bucura de apartenența la întreg și permanentul chef de joc trădează în ultimă instanță la Creangă condiția vârstei aurorale de care se bucură personajul într-un sat, Humuleși, al cărui nume trimite spre teluric și spre elementar. Și intr-o condiție ce poate fi asimilată condiției prenatale, fiintând intr-un interior protector, asemenea pântecului matern( Humuleștiul și condiția de humă, de pământ pe care o sugerează numele îl asociază pe copil condiției nu atât de plantă, cât, mai ales, de sămânță, așteptând ieșirea și devenirea. Să ne amintim că într-o asemenea condiție „interioară” trăiesc cei trei fii ai craiului din Povestea lui Harap-Alb. Unul dintre fii se multumește cu propria condiție, care presupune hrana pusă la dispoziție: „Încă mă mir cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale”. Această condiție este temporară, după cum sugerează craiul însuși: „— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneți-mi: rușinea unde o puneți? Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei… Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om…”.
Spre deosebire de omul leneș, ajuns la maturitate, „născut” deja, Nică, asemenea fiului de crai, se află încă într-un interior protector, bucurându-se de mâncare, înainte de a ieși din sat pentru a intra definitiv sub zodia păcatului, mărturisit de altfel în finalul romanului.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg