Cu plecăciune, cu admirație, cu prietenie, îți scriu domniei tale minunata mea Jeanne d’Arc…
Pre numele real – Silvia Păun.

 

 

Întâi am fost, firește, copleșită și nu știam de unde să apuc rândurile ce doream a ți le adresa de mult, mult timp. Se adunaseră în mine și-mi dădeau o stare de apăsare, aproape de neliniște. De parcă erau vii și se zbăteau. Nu se lăsau ordonate defel. M-a împiciorongat, brusc, un videoclip de evocare. De la o întrunire a Fundației „Memorie și speranță”, în colaborare cu Uniunea Arhitecților din România. Evocare desfășurată acum vreo doi-trei ani. Filmuleț de care, bineînțeles, am dat abia în zilele din urmă. Nu ăsta-i baiul, s-o mai fi copt între timp sau prăfuit ușor, dacă n-a căzut la fund nebăgat în seamă, doar oamenii-s din ce în ce mai nepăsători. M-a lovit însă… personal, de m-a clătinat, disproporția dintre cele trei laturi ale personalității și profesionalității tale, puse atunci în valoare. Cumva ca o… impietate.
Arhitect – arheolog – antropolg. Cu accent pe prima, aproape trecând cu vederea, doar amintindu-le pe celelalte. Cu un vag zâmbet subțire. De puteau părea un hobby, un moft, o copilărire. E posibil să greșesc, nu asta o fi fost intenția. Dar așa am simțit. Mai ales când s-a pomenit de preocuparea domniei tale pentru geto-daci… Ele, harurile tale, s-au împletit însă mereu, n-a existat nici o ruptură, vreo fărâmă de schizoidie între… N-au fost paralele, nici independente. Mai mult decât atât, de fapt era o creștere continuă în spiritualitate. Nu zicea Bălăceanu-Stolnici, academicianul, director al Centrului de antropologie, că te-ai „situat la confluența dintre știință și spiritualitate”? Se referea la acel „homo religiosus” pe care-l conțineai. Dar era mult mai mult de atât, de-a lungul unei vieți de-o plinătate rară, chiar unică. Bătându-te întruna, întruna, pentru ideile tale: Jeanne d’Arc. Cel puțin eu n-am mai întâlnit asemenea om. Și sunt recunoscătoare destinului că mi te-a pus în drum. M-ai îmbogățit.
Mi-amintesc că, atunci când te-am văzut întâia oară, la Institutul de Etnografie și Folclor, s-a întâmplat să rămân uluită, marcată. Leșinaseși ușor, trecător… Pentru că cineva, ceva, o luare de cuvânt oarecare te-a supărat. Se spuneau lucruri contrare cumva vederilor domniei tale. Nu mai știu ce. Dar o emoționalitate atât de profundă nu mai întâlnisem. Și, acum, mi s-a năzărit că erai aievea acolo la întrunirea făcută în cinstea ta. Printre, alături de acei vorbitori elogioși, de la comemorare. Care, însă, alunecau ușor pe deasupra cercetărilor tale atât de pasionale – ăsta-i cuvântul – din domeniul etnologiei. Etnologiei, fără doar și poate iubite. Și reacția ar fi fost aceeași! Te văd făcându-te palidă… Apoi vorbind repede-repede, pripit și cu asemenea patos, c-ai fi zis c-a bufnit un torent. O ființă năvalnică, dăruitoare de sine fără preget… O ființă minionă, subțire, fragilă, cu o forță uimitoare. O tenacitate și o capacitate de lucru aproape nemaiîntâlnită. Ardentă. Cu dorința de a fi nemijlocit oriunde ți se părea că e vreun centru de interes. Și reușeai. Cum ai mai cotrobăit țara… Din dragostea domniei tale de românism. Asta-i…
M-a impresionat o istorisire. Cum intraseși la Daicoviciu, cerând să nu se mai facă cercetări arheologice agresive, intrusive, dislocând pietre la Sarmizegetusa. Te-a dat afară! În schimb, ai fost trecută în „Dictionary of International Bibliografic Centre”, la Cambridge, England, atunci când ai semnalat că nu Stonehenge e întâiul calendar de solstițiu al Europei, ci Sarmizegetusa. Autorul englez a adăugat și o erată la studiul său despre Stonehenge…
Mă intrigase că acea primă lucrare a domniei tale, de care m-am alipit ca musca pe hârtia cu lipici –„Identități europene inedite. Italia-România”, album bilingv, din 1996, fusese scos la Ed. Tehnică. Poate pentru calitatea hârtiei și ilustrațiilor. Era scump și totuși mi l-am procurat. Simțeam că urma să am o mare întâlnire? Întâlnirea. Nu era vorba acolo despre vreo sincronicitate. (Cum a mai fost luat în brațe acest termen!) Și, în pofida titlului, nu cu Italia. Nici măcar cu romanii. Despre etrusci era vorba. Și despre „lătinii ăi bătrâni”, cum sunt pomeniți în povești, cei de la Nord de Dunăre, ai noștrii… Îmi bătea inima. Pe copertă, pasărea din fulgi de lemn a meșterului Dan din Valea Danului, dincolo de Curtea de Argeș, unde fusesem. În paralel, o pasăre asemănătoare, dar mai urâțică (!) din Italia… Nu mai e de adăugat nimic.
Derutată am fost și când te-am abordat (nu-mi place cuvântul, dar acum altul n-am) cu dorința de a face o emisiune TV. M-ai ușuit. M-ai trimis la nu-ș ce fabrici de confecții și țesături, de pe la Buzău. Să le cer (?!), să-i conving în numele televiziunii, să nu mai facă imprimeuri florale, ci cu desene geometrice, precum cusăturile și împestrițăturile de pe ștergare, macaturi, scoarțe, ii și fote țărănești vechi. De cele mai noi, netradiționale, cu paiete, aveai oroare, da. Dacă tot era o emisiune de etnologie, asta să fac. Să-i dau ei pace, că-i ocupată… N-are nevoie să apară-n filme și pe post, pe „sticlă”… Îți dai seama ce-am gândit?! Nu-ți păsa.
Și-am aflat pe urmă că erai născută la Chișinău, familia Timotin, iar în Basarabia cusăturile aveau motive bogat înflorate, un prea plin. Nu geometrice. Totuși, pentru desenul ăsta schematic te luptai. Îi descifrai ritmul, sensul, spiritul, comunicarea de idei ancestrale. Ca pe inciziile în os, piatră și lemn. Crestături, cioplituri. Studiaseși, da, și răbojul. Să mărturisesc c-am rămas gură cască la ideea că rombul cel atât de prezent marca mișcarea de rotație a pământului? Ca un titirez? Că oamenii primari, nu primitivi, nu, voiau să-și comunice urmașilor observațiile lor. Înaintea apariției scrisului. După ce-am închis gura, te-am numit „Binevestitoarea”. Așa s-au chemat emisiunile ce ți le-am dedicat, c-am ajuns s-o facem și pe asta, nu?
Cum de, totuși, s-a-nfiripat o legătură între noi? M-am dovedit poate și eu tenace? Ți-am stat la poartă? M-ai supus, fără să știu, la probe? Am văzut într-o bună zi, cu emoție, că-mi spui… inițiată. Doamne, eu?! Încet, treptat, și apoi din ce în ce mai des, m-am trezit urcând treptele din strada Popa Tatu, pe lângă Radiodifuziune. Pe o scară îngustă, întunecoasă, răsucită în jurul unui lift mic, cu zăbrele, și ăla fără lumină. Canon. Neliniște. Și-n cele din urmă, lunga așteptare de la ușă. Când se auzeau foșnind tot felul de lucruri. Se strângeau planșe, fișe, hărți, relevee, machete, fotografii, rapoarte, planuri întinse peste tot, pe mobile și chiar pe jos. Ca să fi putut avea vedere de ansamblu, pe o anume temă, ca dintr-o dronă, în propria casă. Dar ce casă!
Știi, bineînțeles, cum de la o vreme se făcea că… plecam cu lucruri. Mă sunai și-mi spuneai că dorești să vinzi oale sau ulcele de lut nears, unele crăpate și lipite cu migală pe dinăuntru, o lăducă de cocon, o straiță…, dar că vrei ca eu să fiu aceea la care ajung. Atunci, am întrebat de o icoană pe sticlă, din colecția ta. Mi-ai spus, și m-am rușinat, că icoanele se dăruiesc, nu se vând. Și că o să vină acea vreme. Desigur, a venit. Mi-a dat-o cineva după ce nu mai erai. Strângeai bani spre a-ți edita cea mai importantă lucrare. Ce n-ar trebui să lipsească din casa niciunuia –„ROMÂNIA. Valoarea arhitecturii autohtone”, 2003. Socoteai, de altminteri, că arhitectura e creația cea mai importantă a culturii noastre populare. Că semnul ei specific e Harul.
Erai martoră și mărturisitoare. Martoră prin cunoaștere și mărturisitoare prin cărți. Mi-aduc aminte o frază: „Omul simplu e creator și face artă prin aceea că-și depășește starea și se ridică la o stare pe care aproape că n-a bănuit-o până atunci, harul lui Dumnezeu”. Îmi răsună și inflexiunile vocii domniei tale și felul în care accentuai. Vorbeai ușor, tremurat, ca o bătaie de aripi de fluture, dar, când și când, întăreai ideea. O pecetluiai în ascultător. „Românul și casa lui s-au zidit reciproc”, spuneai. „Arta locuirii, întemeierii și construirii, sacralizării și însuflețirii prin jertfa apotropaică de la temelie, unde se-ngroapă un cap de pasăre, de cocoș, sau placenta întâiului născut, o ulcică cu semințe, brăduțul pus în crucea acoperișului… Construirea care se făcea totdeauna în sensul mersului soarelui, ordonarea grinzilor, ca o țesătură, toate erau o oglindire, o repetare a Legilor Creației. Apoi ritmul, proporția de aur care traversează întregul cosmos, prin stele, copaci, animale, flori e baza casei tradiționale. Valoarea nu e estetică, ci energetică, spirituală, e o rezonanță cu universul.” Cam așa ceva…, nu altfel. Despre matricele primordiale ale arhitecturii, aflate altminteri și la Brâncuși, menhirul, cromlehul, dolmenul și aliniamentul, scriseseși de mult, în Revista „Academica”. Le socoteai chei ale formelor, desprinse din ordinea existențială.
Urcam pe întuneric, număram treptele scării neprietenoase, înguste, și mă uimeam.
Mă uimeam, dar n-am îndrăznit să descos cum de asemenea arhitect, ce primise, în 1996, Medalia Uniunii Arhitecților din România pentru întreaga activitate și, în 2000, Ordinul Național de Merit, în grad de cavaler, sau, tot în 2000, Premiul Gh. Oprescu al Academiei, pentru lucrarea atât de specială „Absida altarului”, arhitect ce făcuse planurile Spitalului de cardiologie din Tg. Mureș, proiect greu, avangardist la vremea lui, de asemenea premiat, sau se dăruise cu dragoste unor construcții școlare și preșcolare, hăruite și dificile și ele, cum e posibil dar să-și asigure… singur tipărirea acelei lucrări unice, la editura „Per omnes arte”? Nebunia e că domnia ta, Jeanne d’Arc, ai și respins tirajul prim sau doar coperta. Nu mai știu… Culoarea nu era cea dorită, de fapt nuanța de fumuriu. Se lăfăie acolo un uriaș conac de câmpie, operă a arh. Constantin Joja. Cu prispă, pridvor și verandă sau ceardac. Așadar cu acea deschidere spre univers, ca orice casă țărănească de român. Proprietate a familiei… Noica, din Storobăneasa, Teleorman. Teleorman? Da.
Urcam cu inima cam mică, treaptă de treaptă.
Și mi-ai cerut să nu dau altora lucrurile ce le-am… cumpărat. Aflaseși că îmbiam o prietenă, ce lucra rochii-unicat pentru Fondul Plastic, să ia și ea cearceafuri, din care ar fi putut extrage dantelele manuale. „Vezi tu, – spuneai derulând dintre ziare, de sub pat, un covor uriaș, țesut tot manual, – ăsta e dar de nuntă de la nașul nostru, matematicianul Octav Onicescu. Ce dacă-i zdrențuit? E de neprețuit.” M-am străduit să fac rost de trebuincioasele parale și, spre emoția mea, mi-ai fost recunoscătoare. Dumnezeule! M-ai rugat numai să fotografiez acele forme de mâini, țesute ca mici-frunze într-un copac. Am și acum fotografiile, pentru că, între timp, boala ți s-a agravat și nu le-ai mai cerut… Leucemia lucra și emoția mea creștea. Dar, poate ca istoricul amic, prof. univ. dr. Vasile Boroneanț, deplângeai înstrăinarea lor. A mâinilor din covor. Boroneanț vorbea despre braconaj arheologic, despre incizările preistorice de palme omenești pe pereți de peșteri, ajungând apoi, peste veacuri, să fie decupate și vândute peste graniță colecționarilor…
Iar pendulul, luat tot atunci, l-am reparat. Se oprise când a murit Mircea. Mircea Păun, soțul domniei tale, aviator, pilot de încercare. Îi spuseseși că n-o să-l ierți de te va lăsa văduvă, fiindcă fuma mult… Ai rostit, s-a întâmplat. Dar el te-nsoțise în zeci și zeci de drumuri, pe urme de vestigii arheologice. Și în sate risipite. În cercetările domniei tale, silueta lui, a voastră, pâlpâie în mai toate pozele cu altare rupestre, pe stânci și-n peșteri… La Corbii de piatră, la Cetățuia lui Neagoe Basarab, la chiliile precreștine din Bozioru, Nucu și Aluniș, la Daniil Sihastru, la Sarmizegetusa, acel calendar al solstițiului de iarnă geto-dac, la Șinca Veche sau peștera „Gaura mică a Chindiei”, de pe malul stâng al Dunării, unde s-au făcut descoperiri uluitoare…
Ce m-a topit a fost însă o fotografie din copilărie cu familiile prietene, Timotin și Păun, cu Silvica și Mircea la patru ani! Tolăniți pe iarbă verde… Și un tablou pe sticlă, al pictoriței Anca Marinescu. E acolo o pasăre stranie, metalică, printre aștri, deasupra norilor. „Avionul lui Mircea Păun”, spusese. Îl privesc des. Fiindcă, acum, e la mine pe perete…
Urcam parcă din greu sau mai greu, pe măsură ce-mi propuneai să iau alt obiect. Le dădeai din casă, aproape cu bucurie că ajung la mine. Că fac efort să le iau… Totul mă înmuia, mă deruta.
Cu ce energii a plecat din cuibul vostru acel pendul nu știu. Dar s-a oprit și la noi acasă, în anul în care a murit mama. Și așa a rămas.
Cel mai uimitor obiect ce mi l-ai scos dintr-o cutie, a fost o salbă de aur. Străveche. Nu m-am încumetat să întreb nimic. Despre preț sau ceva de felul acesta. Mi-ai spus însă, lăsându-mă fără aer – „va fi a dumitale după ce mor, am să pun bilet”. Era de necrezut și, pe bună dreptate, n-am crezut o iotă. Mi-a trecut prin cap că ăsta era tipul de mecanism de gândire ce-l aveai. Utopic. Pe care-l realizai însă!! Cu niște forțe ce nu țineau de lumea măruntă, materialnică. Erau de deasupra și ți se supuneau. Numai domniei tale. Cum ai fi putut altminteri face toate, toate? Am filmat-o mai târziu, la UNITER, pe Sorana Coroamă-Stanca, regizoarea ce ți-era verișoară și de care te lega o iubire de soră. Și pe ea la fel. Mi-a povestit cum ai purtat salba aceea pe șolduri, la brâu, peste o rochie neagră, suplă. Singura podoabă, și ai fost admirată de o adunare întreagă. În 1973. Aveai 50 de ani pe atunci. Venise în România Șahinșahul Iranului Mohhamad Reza Pahlavi Aryamer. Iar Șahbanu, împărăteasa, era… arhitectă, Farah Diba Pahlavi. Dăduse o recepție pentru doamnele arhitecte românce și te remarcase, voise să te cunoască… Iată, și feminitatea ta grațioasă făcuse pârtie.
Din toată derularea acelei evocării de la Asociația „Memorie și speranță”, condusă elegant de doamna Olimpia Coroamă, nora Soranei, m-a înmuiat tare doar momentul lui Dan Timotin, matematician cercetătător, desigur nepotul domniei tale, fiul fratelui de care erai atât de legată… Cum îți mai semăna! Mi-a bătut inima mai mult decât văzând imaginea ta pe un ecran și reauzindu-ți vocea imprimată. Se transmiseseră într-un urmaș acele linii, trăsături delicate și puterea rară de a fi afectuos. Deși n-ai avut copii și suferiseși pentru asta, era limpede că micul Dan, acum domn în toată firea, te-a iubit. Cine nu, în fond? Și am înțeles și motivul pentru care fratele, profesor universitar la Politehnică, îmi spusese – „Silvia nu e un om, e o instituție. Nu știți de câți se ocupă, pe tot cuprinsul țării.” Atunci n-am întrebat – cum adică? Și mi-a venit răspunsul abia acum. În mâna nepotului era un teanc de scrisori adresate ție, Silvia mea, din Botiza Maramureșului, din Lupșa moțească, din… De la oameni simpli, țărani, ciobani, chiar călugări, profesori, muzeografi de prin cătune, care adunau de pe la bătrâni minuni etnologice, îndemnați de domnia ta… Îți spuneau „Tovarășa Silvia”, doar un cioban ți-a scris cuvântul „doamnă”. Nu-i păsa lui de vremuri și de opreliști… Îți răspundeau la multele întrebări despre tradițiile locului lor și-ți mulțumeau că le-a trimis… zahăr, ulei, o poșetă, încălțări, ce vor mai fi avut nevoie și-ți ceruseră. Știau toți că domniei tale îi puteau înșira toate cele și că primesc răspuns. Silvia – o instituție. De generozitate, gentilețe, omenie, empatie. Dorință de cunoaștere. Și luptă pentru afirmarea celor cunoscute. Silvia – o forță. A naturii românești. A dragostei și dăruirii. A jertfelniciei. Jeanne d’Arc.
Să te uit? Cum aș putea?
Ucenica (e o îndrăzneală să spun asta și am inima mică!)