Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină pentru Matriarhă (I)

Hotărât lucru, nu-ncape îndoială, mai mereu dirigintele oficiului poștal, alintat de mine cu vorbele „diriguțu drăguțu”, are dreptate. Chit că-i pe ducă poșta cu ale sale atribute, din pricini de toți știute. Și ce-mi zicea, când grăia? Să nu mai stau pe tânjală, ci să tocmesc iute o altă cartolină, că se vede limpede cum trec printr-o depresie. Și ar fi de mare sprijin scrisul. Nicio scofală, nimic nou.
Întâi că „a trece prin” înseamnă să și ieși. Ca dintr-o pădure. Numai că, de data asta, nu-i oricare, ci „il bosco vecchio” a lui Dino Buzzati. Pădure bătrână, încâlcită, sălbăticită, plină de întunecimi și perdele de licheni, care ți se prind de față, împănată cu tot felul de trosnete luuungi și poteci de animale care te rătăcesc, te duc spre nicăieri și niciunde. Nu prea par urme de căprioare și ciute, cele care te ademenesc. Vezi deodată c-ai mai pășit pe acolo, pe lângă trunchiurile alea prăbușite, pe lângă scorbura găunoasă, cu adâncimi de care ți-ai ferit privirea, pe lângă o râpă… Pricepi, în sfârșit, că te-nvârți jur împrejur, dai roată nevăzută, și nu-i niciun zvon de păsări, doar crengi ce se rup sunând surd… Și depresia devine depresiune. Adică o văiugă, o vale, o prăpastie, o formă de relief. Unde totdeauna e mai frig, și mai umbră, și mai umed. Deprimă și absoarbe. Trebuie s-o ștergi până nu se face câtamai hăul. Poți?
Se vădește că-i nevoie de un Înaintemergător, de un Deschizător al căilor, de un Moise care să te scoată la liman. Călăuza. Matriarha turmei de elefanți. Cea care-i poate scăpa, în anii de cumplită secetă, ducându-i în depărtări, la ape ascunse sub nisipuri. Neștiute. Mor pe drum, unul câte unul, puii.Totuși, nu toți. Matriarha…
De felul meu, nu prea obișnuiam să urmez îndrumări. Tot felul de îndemnuri folositoare. Am luat-o, de obicei, alăturea cu drumul și am fost de capul meu, bun, rău, mai mult… hm. Dar i-am prețuit pe cei cu forță, hotărâți, în stare să decidă iute și ferm. Fără bâjbâieli. Eram atrasă, ba chiar fascinată, din poziția mea de Ghiță contra. Am stat deoparte și i-am tot privit. Pe multe, fiindcă în primul rând despre ele e vorba, femeile lider, le-am ocolit. Erau dominatoare, cu glezne groase, cum ar fi spus Maica mea. Și totuși eram cumva magnetizată. Ultima ai fost domnia ta, medicul meu homeopat, moldoveancă, de 94 de ani, emanând un ceva de nenumit. Înaltă, bine clădită, cu picioare lungi. Cu niște mâini delicate și mici, paradoxal. Mâini frumoase și la vârsta asta, fără articulații îngroșate, „nemuncite”… Te-am tot pândit. De-o bună vreme, te pândesc. Să văd ce-i în gușă, dar în căpușă, ce-i pe față, ce-i pe dos. Și încă îmi scapi…
Draga mea Doamnă Doctor,
În mod sigur, m-am ales cu o iubire. Nu ca o musculiță toamna, izbindu-se de geam sau cu zbatere, beată, pe hârtia cu lipici, dar nici tare departe. Absolut fabulos. Văd clar ce nu-mi place și n-am încotro. Vorbești mult, foarte mult, despre propria persoană. Nu admir asta. Și apoi e în domnia ta o anume asprime, o înclinare de a-i înlătura pe cei pe care nu-i placi. Dintr-un condei. N-am habar care ți-s criteriile. Nu le pricep neam. O incompatibilitate? Nici mie, o vreme nu mi-a fost lesne, doar ce mă puneai la punct, una-două. Dar, să vezi chestie, m-am îndârjit să te câștig. M-am pus să-ți scriu… cartoline, marca fabricii. Să fie dusă competiția pe terenul meu, nu pe al domniei tale. Fiul meu Prâslea a râs și a zis: „Te-ai comportat ca un bărbat, cu o fată pretențioasă”. Poate, dar am reușit. Acum mă bagi în seamă. Și încă cum.
Da, uneori mătrășești lumea. Precum ziceam, îi pui la punct pe mulți. În schimb, ești gata să plângi în fața suferinței. Am văzut-o. Când ai fost numită director de spital și ai dat de o copilă pe moarte, te-ai încuiat și ai bocit. Ca șefă de promoție, intrată la Iași, apoi ajunsă la Timișoara, încurcaseși socotelile celor cu repartițiile, care aveau ca totdeauna privilegiați, și asta a fost formula lor de a se debarasa. Direct directoare… Învățaseși pe ruptelea – mi-ai spus – ca să nu poată niciun profesor să-și permită să pretindă… oarece, pentru a te trece la examene. Plus că nu erai fată avută. Căminul ți-l plăteai din meditații… Nu fuseseși la niciun bal în studenție, că n-aveai decât o singură rochie. Aia de la cursuri…
Întâi am crezut, pe urmă m-am uitat lung. Chiar așa? Oricum ai fi învățat de ai fi spart toate normele. Mi-e clar. Ambiție cât la Banu Ghica. Apoi, cele patru specializări-rezidențe. Patru. De aceea și poți face atât de ușor acum diagnoză diferențială, doar pornind de la simptomele descrise de pacienți. Chirurgie (bineînțeles, nu?), obstetrică-ginecologie, pediatrie și, parcă, dermatologie. A, ba nu, boli infecțioase. Contagioase? Da. Remediile homeopate pentru imunitate combat și virușii? Bineînțeles! Și m-ai săgetat cu privirea. Cu țâfnă. Făcuseși chiuretaje?, am mai întrebat. Ohoho, în fiecare dimineață câte cinci, șase, înaintea raportului de gardă. Și n-a existat sentiment de vinovăție, doar credința-n Dumnezeu, se vede limpede, e mare, maare? Nici gând, nici vorbă. Doar nu era să le lași să moară pe femeile alea, multe din ele mame de alți copii. Își provocaseră avortul și totul devenise grav… Mi-ai răspuns cu liniște, ba chiar cu indignare. Cum de nu pricepusem? Ai adăugat cu… mândrie – ca de obicei, hm! – că era totul fără anestezic pe vremea „aia” și nimeni nu se plângea, c-aveai „mâna ușoară”. O, bietele femei…
Homeopatia a urmat din pricina bolii fetiței domniei tale, la care alopatia nu se dovedea ajutătoare. Ai descoperit că-ți vine mânușă. Că pricepi totul rapid, ca de la Paracelsus direct. Că era în gena domniei tale, că de asta te născuseși! De data asta, nu m-am îndoit.
În clasele primare, nu Carmenuța refuza să facă bețișoare și rotocoale în caiet? Și-ai desenat fără oprire pansele mov cu gălbior un an de zile, de-mpodobeau pereții clasei a întâia, de jos până sus? S-a ajuns la asta, după ce, teribila mea Carmenuță, ai fost, firește, apostrofată. Și? Și l-ai făcut „bou” pe învățător! Te-a preluat apoi o dăscăliță bătrână, care te-a lăsat în „boii” tăi luni de zile. Iar mama, pe care o iubeai vehement, cotropitor, te apăra… Ce lecție pedagogică, psihologică, pentru cine pricepe. Mama spunea tuturor: „Lăsați-o-n pace pe Carmen. Fetița asta știe totdeauna ce face!”
Așa s-a ales și cu dieta, că nu mâncai mai nimic, îți „miroseau” feluritele alimente și le împingeai deoparte. De fapt chestie de alergii alimentare. O disperai pe mamă. Până n-ai mai primit decât legume, pic de carne, puține proteine animale. Și punct. „Biată mama, cu ce panaramă de copchil, se chinuia, săraca”, apreciezi acum, povestindu-mi.
Mai târziu făcuseși aversiune față de fumători, de băutori… Ziceai tăios: „Mă s’foci!”. Mă s’foci și afară cu ei. Chit că era vorba despre soț sau fiu. Îi țineai la ușă, să-și aerisească întâi hainele, înainte de a pătrunde-n casă. Dură, nu? Mama te mustra uneori, firește. „Ești ca tatăl tău, vrei să ți se facă voia pe loc, n-ai pic de răbdare”, dar ți se supunea cu dulceață.
Tatăl, înainte de a-și părăsi familia, pe voi, pentru o altă iubire – și nu l-ai iertat, nu-i așa? – fusese șef de gară nu mai știu unde, parcă-n Bacău. La început în gări mici. Da. De născut, te născuseși la Roman. Domnia ta, mititică, (o fi oximoron?) vedeai cum călătorii din trenuri lăsau geamurile jos, să-i urmărească mamei silueta și mersul ușor, plutit, cu nelipsitul ei șal albastru pe umeri, până-și suceau gâturile. Film rusesc. Câteodată te rățoiai la ea, că-i prea blândă, prea dulce, c-ar trebui s-o ia de gât pe „muierea” aia. Noua nevastă. Iar ea căuta să te facă să-nțelegi, ba, mai mult, să te-ndemne s-o pomenești în rugăciune pe aceea, fiindcă „ți-a luat crucea de pe umeri și-o poartă ea acum”. Ascultam istorioara gură cască. Îmi spuseseși și că frățiorul de nouă ani, atât a plâns atunci, pân-a făcut ulcer. Și-l certai…
Și, iar, găseam că nu-i în regulă să spui una de una atâtea povești de viață a cărei eroină, firește, erai… Dar tot le-aș fi ascultat neostoit, până la sfârșitul consultației și după, ceea ce dura… ore bune. N-aș mai fi plecat. Odată, un preot din Nucșoara, unde mergi vară de vară – și… te-am găsit și acolo – a întrebat: „Dar de ce povestiți numai de mama și de tatăl nimic?” Bănui c-a urmat o tiradă furibundă, încât bietul duhovnic a răsărit cu un sfat magistral. Te onorează că l-ai urmat. Și iată-te ajunsă apoi la mormântul tatălui, împreună cu fratele, cerând… iertare și oferind iertare. Mi-a plăcut nespus. Poți lăsa garda jos în numele smereniei și, da, e de mare laudă. Vasăzică, poți și asta.
Ce să mai spun despre… postul negru de 40 de zile?! Primăverile, la Nucșoara, de Păresimi. Când erai mai tânără, te duceau apoi de brațe, pe brațe, niște vecine, prăbușită aproape, până la biserică. La Înviere. Mai târziu, venea acasă preotul. Nu te mai puteai scula în sus. Și, după Împărtășanie, odată când te-ai ridicat din pat vioaie zicând: „Vă fac o cafea, părinte?”, acesta a înlemnit. Și a întrebat prostit: „Eu am făcut asta?!” Fusese de față la o minune!
Există și o poveste cu un rabin, fiindcă făceai dese călătorii în Israel, „unde-ți ard pietrele sub picioare”, după cum povesteai, nu? Odată, la Marea Moartă, la Masada, fiind într-un grup de 30 de turiști, ai intrat la „Rabinul din grotă” ce împărțea binecuvântări. Și domniei tale i-a scris un bilet. Nimeni nu mai primise, astfel că ghida s-a mirat, când i-ai cerut să-ți traducă. Scria: „Dumnezeu a pus în tine o inimă curată”… Ei?!
Regizorul Niculae Mărgineanu, după o consultație-conversație, plecase rostind ca mine: „A fost un regal…” Iar Olga Tudorache, veche pacientă, (precum Mircea Danieliuc de altminteri sau Angelo Niculescu) susținea c-ar trebui să vorbești unei săli întregi de oameni, pe care i-ai captiva până la unul. De data asta-mi plăcea c-ai simțul măsurii. „De la om la om poate, pot transmite…, dar unei săli, nu”, ziceai. Nici nu s-a pus problema, deci nu-i clar. Prin Olga Tudorache, prietenă cu regizorul Azimioară și mai tânăra Ada d’Albon, ai preluat dulăpioarele de farmacie, cu sertărele, cu remedii și cu tincturi de mare rafinament, de la vestitul homeopat Ion d’Albon când a plecat în Franța. Ce ciudat, am aflat-o târziu și întâmplător și era important pentru mine… Întâmplător?! Tot astfel, am aflat că fuseseși doctorița asistentei mele de latină din facultate, Gabriela Creția, care m-a rugat să transmit gânduri bune… Oricum, numărul de telefon al domniei tale îl aveam de ani și ani în agendă… „Numai acea homeopată bătrână te-ar putea lecui pe tine, dac-o mai trăi”, îmi spusese cândva o prietenă de la televiziune, regizoare, Florica Fulgeanu. Dar nu făcusem niciun demers, iar numărul aștepta și tot aștepta cuminte.
Momentul întâlnirii a venit așadar târziu. Trebuise să se coacă, pesemne. Și ceea ce a fost de bună seamă important au fost lungile convorbiri despre Dumnezeu… Mi-ai spus: „ Dumnezeu îl prețuiește pe om; e bijuteria creației și nu vrea să-l lase să se piardă. Îl tot așteaptă.” Bineînțeles, m-am grăbit eu să sar, doar și-a trimis Fiul să… și să… M-am trezit pusă la punct și mi s-a părut al naibei de logic. Cum era Dumnezeu să-i acorde omului Liber Arbitru și Fiului său, nu? Plus că sunt una și aceeași persoană. Tatăl și Fiul. A fost proprie hotărâre divină chenoza. „Nici vorbă. Nu l-a trimis. Nu vrea jertfa nimănui. Iisus a ales să plece între oameni… I-a îngăduit, atât. E Legea Liberului Arbitru.”
Și despre yoga… C-o făcuseși și pe asta. Și despre preoții pe care i-ai iubit – Cleopa, Sofian, Galeriu (cu care discutai despre… reîncarnare!), Arsenie Boca și, mai ales, Paisie Olaru cel orb, de la Sihăstrie. Celui din urmă îi ceruseși binecuvântare pentru o harismă, în lacrimi, în hohote, insistând și insistând, pentru ceva nenumit. N-am îndrăznit să întreb pentru ce anume. Și mi-am închipuit că fusese vorba despre puterea de a duce până la capăt teribilul Post Negru. Nu-i e dat oricui. Doar Iisus în Pustiul Carantaniei i-a supus forța și apoi sfinții, unii dintre ei. Postire fără pustiire. Și câțiva rinpoche tibetani, trăitori în fericire, bucurie și iubire, cele trei stări ale duhului. Dar cât de tare seamănă toponimul Carantania cu numele acestei carantine ce, la rândul ei, a supus acum globul…
Nu înseamnă că erau infailibile consultațiile. Nu, deloc. Am cunoscut destui care s-au lipsit, pe lângă cei împătimiți, dependenți. Ba au fost chiar și indignați. Cu stare de respingere. Aș fi vrut să-nțeleg ce se-ntâmpla. N-am reușit. O să mor proastă în domeniul ăsta. Știu doar că te-am „certat”, fiindcă nora mea a avut o stare de-i venea să se sinucidă, după cele ce i le-ai spus… Mi-am închipuit că mi-e permis să vorbesc despre deontologie profesională față de cei ce-ți intră în cabinet! Despre faptul că ești tăioasă. Și? Ai replicat că și nora domniei tale zice la fel și ai închis discuția… Și, nostim, ai mai zis și că-s fraieră! O prietenă mi-a spus: „E dracu gol femeia asta, crede că are linie directă cu Dumnezeu!” Deh, așa o fi.
Un pacient de la țară, din Nucșoara desigur, ți se adresase: „Cu d-astea, d-ale Dumneavoastră, mă cunosc imediat, cu d-alea dă la farmacie, nu, și mai mi-e și rău pă deasupra dă la iele”. Era vorba despre remedii, bineînțeles…

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg