Ajuns la vîrsta maturității sale de creație, Ioan F. Pop găsește timp și energie și pentru a se exersa în modalități noi de expresie. Consacrat ca poet, autor a mai multe cărți de versuri, remarcate de critică, dar și eseist, memorialist și, prin teza sa de doctorat despre Sf. Augustin și teolog/ filosof, își dezvăluie cu fiecare carte o nouă valență a multiplului său talent. Recentul său volum „Solilocvii inutile” , scos de Editura Caiete Silvane, Zalău, 2019, ni-l prezintă ca un explorator care se experimentează pe terenul învecinat cu poezia, al meditației filosofice. De altfel, prima problemă acărții lui Ioan F. POP, poate fi una de încadrare: care este genul pe care îl reprezintă, eseu sau aforism. Se pot da exemple și din unele și din altele. Oscilația între tentația eseului și ispita aforismului este evidentă. Unele eseuri condensate s-ar putea termina într-un aforism de maximă densitate și concentrare. Alte aforisme dezvoltate și explicitate ar pute da naștere unor adevărate eseuri. În orice caz scrisul lui Ioan F. POP, așa cum se înfățișează în volumul pe care îl prezentăm, dezvăluie o opțiune clară pentru forma de fragment a filosofiei, tot atât de veche ca filosofia însăși.
Ioan F. POP scrie în aforisme sau meditații, sentențiar, ceea ce mi se pare un gest de orgoliu, mărturisit deschis sau nu. Găsim explicația la un maestru al aforismului, care se considera la vremea lui cel mai bun în Germania în practicarea acestui gen; este vorba de Nietzsche. După expresia lui un aforism trebuie să spună în numai câteva rânduri ceea ce alții spun/nu spun într-o întreagă carte. Aforismul (meditația) presupun o concentrare maximă, o intensitate a gândirii și a simțirii care, iarăși după expresia lui Nietzsche, se poate transforma în dinamită la purtător. Eliberarea se produce sub forma unor efecte menite să șocheze acea instanță care în iluminismul german se numea „bunul simț comun” (gutes Menchenverstand). De exemplu, Ioan F. POP declară ritos că nu el își scrie poezia ci poezia îl scrie pe el, imagine ușor tocită prin prea multă apelare de tot felul de poeți și poetaștri. Adică în termenii esteticii platoniciene din „Fedru” este un ales. Sau o altă idee menită să provoace un mic scandal: spusul care nu spune nimic și nimicul (nespusul) care zice mai mult decât orice spus. Toate bune, dacă ideea nu ar fi fost afirmată înainte, întâmplător, și de Nietzsche – a ști să taci poate ascunzându-ți tăcerea în spatele unor cuvinte. În orice caz experiența din care își extrage substanța un aforism, livrescă sau de viață proprie, trăită, cred, că e condamnat să rămână una ușor strict personală și ca atare, ea nu poate fi transferată mecanic de la unul la altul doar prin împrejurarea că fiind consemnată în scris devine un bun de destinație publică. Aforismul (meditația) reclamă o cultură specială a spiritului și un public special, pe care un autor trebuie să și-l formeze. Cred că este vorba de marea luptă dusă de Ioan F. POP de a-și forma un public propriu, lămurit asupra virtuților reale ale scrisului său.
Ioan F. POP apelează la numeroase probe de orgoliu. A te pronunța asupra lumii și oamenilor în aforisme (meditații) înseamnă a formula judecăți asupra lor care sunt în general produsul unei dispoziții negative, critice. Nici un moralist nu scrie din prea mult optimism și entuziasm, ci pentru a divulga defectele, disfuncțiile din construcția lumii fizice sau umane. Dispoziția fundamentală din care pleacă Ioan F. POP este categoric una negativă, pesimistă, sumbră, care otrăvește apele unei gândiri care, altfel, ar putea fi clară, în orice caz senină. Spus pe șleau, gândul pilon al cărții este că lumea înseamnă un eșec, răsunător pentru că creația fiind pusă pe seama lui Dumnezeu, nereușita ei trădează neseriozitatea sau nepriceperea de amator a creatorului ei. Abia, în urmă, autorul ne face concesia, mai degrabă forțată, de a admite că lumea este, totuși, un eșec–reușit. Paradoxul de care un aforism are nevoie ca să respire. Să amintim totuși, doar în treacăt, că pentru părinții gândirii moderne un Dumnezeu perfect se poate realiza, la potența sa supremă, doar într-o creație perfectă. Drept care pentru un Leibniz această lume, cu tote nereușitele care o crestează, este cea mai bună dintre toate cele posibile. Undeva, într-una din poeziile sale, Goethe declara că viața, oricum ar fi, este un lucru bun, și nu ai dreptul de a te supăra pe ea numai pentru a copia un gest, devenit din păcate modă, a cărui temă principală este contemptus mundi. Promovând o asemenea formulă se manifestă ca adeptul unui pesimism radical care poate derapa cu ușurință întru nihilism definitiv. Desigur, un asemenea nihilism absolut, neviciat de contradicții nu poate exista, la fel ca un scepticism total. Prin acest pesimism radical pe care îl insuflă aforismele și meditațiile sale, Ioan F. POP este totuși mai degrabă interpretul unei partituri pe care nu el a scris-o și care datează sub diferite formule, încă din antichitatea greacă.
Cartea apărută sub numele lui Ioan F. POP este de natură să surprindă – atacă un gen de scris ce pare astăzi uitat – să provoace stupoare, multă stupoare. La urma urmei din mantaua cui a apărut acest Ioan F. POP, de unde a venit și mai ales ce vrea. Mai cu seamă că Ioan F. POP este suficient de inteligent, de abil în orice caz, să se închidă într-o formulă anevoie de decriptat. Fără îndoială personalitatea intelectuală a lui Ioan F. POP s-a format în marginea lecturilor hotărâtoare din filosofii pe care i-a frecventat. Fără să fi urmat sistematic filosofia ca încadrare universitară, Ioan F. POP dispune de o respectabilă și invidiabilă cultură filosofică, făcută pe cont propriu. Desigur, lecturi orientate în funcție de un anumit gust filosofic și un anume plan practic destul de precis, care vizează o linie de gândire ce poate fi urmărită de la cei antici – Platon, stoici, Sf. Augustin, la Pascal, până la acei gânditori care venind în continuarea lui Hegel, un Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, Șestov sunt considerati de Karl Lowith în „De la Hegel la Nietzsche” drept linia existențialistă a gândirii secolului al XIX lea. Desigur, linia urcă până în secolul al XX lea, la Heidegger sau Cioran. Amprenta pe care toți aceștia au lăsat-o asupra modului de gândire dar și asupra stilului de expresie al lui Ioan F. POP este hotărâtoare.
Indiferent din cine se revendică el însuși (cu orgoliul său nu ar surprinde pe nimeni ca Ioan F. POP să declare că nu provine din nimeni, că este un proles sine matre creata) – pecetea unei gândiri care vizează sensurile ultime, cele mai adânci/înalte, este prezentă în fiecare din paginile vcărții sale. O carte bună provoacă aclamații, ovații, dar poate și deranja și irita, intriga prin ideile pe care le avansează. Recenta carte apărută sub numele Ioan F. POP face din plin și una și alta. Să conchidem că este o carte bună.