Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina visării

Cartolina visării

Vine vremea și acum este. Vremea să visez Visul cel Mare. Cel mic, viața, pare a se găta, se apropie de gata… Trece-va un vis într-altul ca prin… transsubstanțiere… Mă înfior de idee și mă duce gândul, n-am încotro, la cuminecare și la mânecare. Cel din urmă cuvânt înseamnă… începătură, a porni din zori, a mâneca, iar primul, nu? – euharistie, împărtășire cu sacrul… Oo. Cum de am ajuns la asta? Îmi explic eu mie, ca, repetând, grăind anume vorbele, pe încetul, să le și pricep. Fiindcă mi-au răsărit singure, pe necăutate.
Dar să nu mă avânt sofisticat și elevat, ci să-mi văd lungul nasului, să rămân terre-à-tere, „trans” ăsta ar trebui luat, pur și simplu, ca… transhumanță, tot am păstorit prin veacuri noi ăștia. Adică de deasupra, înlăuntru de humus. Dragul de pământ, nu?
Mă întrebam cui să-mi adresez cartolina asta și mi-ai răspuns. Tu ai fost cea care mi-a ieșit înainte, venită pe mătură au ba, agățată de… sincronicitate (ce cuvânt urât, rebarbativ, cum l-aș mai scuipa de pe limbă, dar, ce să fac, lumea-l pricepe al naibii acum…). Te-ai înfiripat precum vălătucii fumului de țigară, atunci când se deschide un geam și se învolburează hăbăuc spre altundeva, sorbiți, absorbiți. Deh, dacă ești fumătoare… Mi-ai scris sau mai bine zis mi-ai trimis o mică scriere: „Visul în stare de urgență”. Vasăzică mi te-ai ales singură, ai răspuns magnetismului meu, rezonanței, apelului nevăzut, nici de mine știut. Te-ai agățat în cui… Și iar, zicând cui, mi-au apărut cârligele goale pe care le petreceam cândva cu ochii. Îmi defila privirea peste ele. Din magazinul pe firma căruia scria „Carne” și înăuntru era doar măcelarul. În tinerețe, da, atunci, în comunism. Un perete întreg cu cârlige, pe faianța albă. În vânt. Iar omul avea șorț, tot alb, peste burtoi și alături pe butuc, cuțitoaie și satâr. Ghilotinare la cerere, îmi ziceam.
Da, Maleola maleea, draga mea, (ha ha, acum vei afla și ce nume îți dau în taină, iar cei care te știu sau ți-au citit cărțile, semnate MMS, te vor ghici, iar restul contează?, ce contează?) Numele ăsta m-a atras de când am avut fractură de gleznă, de maleolă adică. Vine din franceză și acolo din latină și înseamnă „ciocănel”. Sugestiv, nu? Gândește-te la mișcarea piciorului, a tibiei, când pui piciorul să faci pașii… Maleolo, ciocănitoarea mea isteață.
Așadar, înșiri tu… „Se făcea că școala începea. …Iar curtea școlii, imensă și însorită, se umpluse de adolescenți fără măști, care, de neoprit, se îmbrățișau, se sărutau, își strângeau mâinile în salut, țopăiau în grup cu veselie, se hârjoneau, se strigau unii pe alții, într-o explozie de euforie a revederii pe viu, după atâta distanțare și izolare. De peste tot se auzeau râsete și chiote de bucurie. Bucuria putinței de a te apropia de celălalt. Lecuiți de smart-uri, de prietenii virtuale, de sms-uri, de video-chat-uri și, mai cu seamă, eliberați de orice urmă de frică…” Păi, să nu te uluiești că ceva atât de real, de palpabil, de normal, a ajuns să fie substanța unui vis? În momentele pe care le trăim? Astea, false, artificiale. Visul unei profesoare ce și-a iubit elevii fără rest. Și, ce să zic, mi-ai făcut-o. Vorbești de măști și iar mi-a zburat gândul. Ce volatil a devenit în ultima vreme; parcă nu era chiar așa, se mai stăvilea, mai cobora din nori… Să vezi… Mi s-a pus odată o mască de cloroform. Și când mi s-a scos, m-am opus și am strigat – Nu, nu, să nu se termine! Cât pe ce să iau și palme de la medic care, mă rog, îmi era rudă. Și am visat ca-n filme. Vasăzică s-au documentat filmagiii și eu care-i firitiseam că au imaginație suavă. Aș, e…real, hm. Se făcea, da, Maleola, da, se făcea că… eram în leagăn de flori și picioarele-mi alunecau înceeet, înainte și înapoi, prin spice de grâu – le simțeam, zău așa – spice de grâu și valuri de maci, roșii, roșii sânge, cu ciripit cu tot. Ce mai, clasic, standard, pentru aflare sub drog, cică. Bieții, cum să vrea să se lipsească după ce au păpat dulceața narcozei? De-ar fi măștile pentru virusul cu coroană astfel, și-ar găsi nașul, nu le-ar mai scoate oamenii cu una, cu două. Doar… amendați!
Și mi s-a făcut odată, altădată, o injecție în… nas, pentru o puncție de sinuzită, injecție cu novocaină, cea mai banală anesteziere. Numai că eu m-am dus la geam, eram sus, la un etaj al policlinicii, și am exclamat: Heei, ia te uită!/ Ce vedeți? S-a interesat doctorița și s-a speriat. Data viitoare, m-a somat ea, trebuie s-o anunț să nu-mi mai facă injecția. Am tăcut mâlc, mucles, doar nu era să mă las căsăpită pe viu și așa auzeam pârâind osul septului. Ce vedeam pe geam? Relantiuri. Totul cu încetinitorul. Ca-n „reluare”, cum zicea o puștoaică. Oamenii își săltau pașii mergând, ca-n dans, doamnelor li se ondulau și ridicau poalele rochiilor, ca la vals, iar mașinile aveau eșapamentul în culori, ca un curcubeu îmbătător.
Până la pubertate altminteri, mă vedeam în somn ades, de sus, eu pe mine mă, în pat… Sau „umblam” peste blocuri ca o dronă. Aș fi putut relata corect în ce jghiab a crescut un pui de plop, ce acoperiș are tabla ruginită mai rău decât celălalt, ce horn e mai hârbuit, crăpat și gata să se desfacă-n bucăți, ce burlan e înfundat cu ghemotoace de frunziș, ce mâțe se războiesc urât, ce… Tare îmi mai plăceau acoperișurile și viața lor secretă, c-o simțeam, zău. Îmi părea c-aud șoapte, incuri de râs și eram sigură că sporovăiau despre viețile celor cărora le stăteau pe cap capac. Nu trăgeam cu urechea. Curios, nu ajungeam în spații mirifice, stelare, ci cu totul…reale. Păcat.
Grozav însă era că, de mă temeam de oameni străini, neplăcuți, pe care îi simțeam sau bănuiam nevrându-mi binele, împingeam cu piciorul un pic în podele sau în pavele, că străduța mea nu era asfaltată, ci doar pietruită, strada Crăciun, nu? Un fel de mișcare de… ciocănel. Și zvâc, zvââr în sus, mă săltam deasupra lor, uneori atât de înalt, că-mi trebuia mult să revin. Mă purta vântul păpădie și uneori mi-era greu, că rătăceam, bântuiam… Dar plutirea biruia spaima, deși mă cam lua cu friguri, văzându-mă departe, departe. Numai că era atât de interesant să cunoști locuri neștiute. Am ajuns pe sus și la lac, Lacul Herăstrău, deh, și-n păduri… Și, să vezi, eram conștientă în somn de această ieșire a mea din „mine”, aceea care făcea cuminte nani acasă, în pătucul cuvenit. Așa c-am hotărât să nu cumva să cobor în locuri necunoscute, ci să continui să zbor – până mă pot orienta ca pe o hartă, îmi ziceam – și să mă întorc în chip cumsecade, nu haotic. Apoi, am văzut că trebușoara asta începe să mă consume, că-mi cere energie, din ce în ce mai multă, și se pare că era pe sfârșite stocul meu și forța zborului, odată ce intrasem în lumea materialnică a pubertății. Mă mai ridicam eu, dar nu cu țâșnire ca înainte, ci cu un soi de caznă. Și nu mai ajungeam suuus, așa încât, de s-ar fi cățărat vreun urmăritor pe vreo scară din acelea duble, mai, mai că m-ar fi putut trage de picior în jos. Am înțeles și am oftaaat și m-am silit să uit puterea mea din copilărie. La ce bun? Trebuia să-mi alcătuiesc alte resurse, deși pe vis mă puteam baza aproape mereu. Păcăleala (sau nu?) a fost aceea că visele îmi erau atât de bogate, c-aș fi putut să dăruiesc și altora, dintre cei cu năluciri mai searbe, mai seci. Pe deasupra, cam știu când s-a ivit stavila zborului. Curios, tot în vis. Se făcea c-a năvălit spre mine furibund, fornăind, un cal alb. Ceea ce se și petrecuse la Sinaia, când a țâșnit din grajdurile militarilor, de pe deal, un armăsar și m-a atacat. O muiere i-a zis mamei să mă afume cu păr de cal, să ceară la garnizoană… Iar eu am lovit c-o piatră calul din vis, l-am lovit drept în frunte și s-a răsucit amețit, a plecat clătinat. Altă muiere, târziu, s-a văietat: Vai, Maică, era destinul tău. Și nu oricare. La cine mai vine Cal Alb? Ce i-ai făcut? Ce ți-ai făcut?!… Eu am râs, n-am zis nimica /… și-am ieșit în câmp râzând. Că n-oi pune ghilimele, plus că sar ca iepurele printre versuri, Maleola mea. Și rău ce mi-a părut apoi de cal, văzându-l cum se-ndepărtează abătut. De ce nu l-am luat oare de gât, așa cum mi-a venit?!
Strașnic a fost lung timp și faptul că-mi puteam modifica visul, dacă simțeam că se îngreunează cu ape tulburi. Am aflat că se zice ”vis în vis” acestei lucidități, dar mi-a trecut și abilitatea asta. Păcat, eram meșteră. Îmi conduceam cumva drumul, îmi descurcam blocajele. M-a copleșit viața de zi cu zi, pricepi, da? Și au început să apară imagini noptatice de trudă și sufocare, derută și însingurare. Un soi de vise repetitive cu leit-motivul tencuielii căzute, al grămezilor de moloz, al mobilelor desperecheate, deteriorate, ce trebuiau așezate, târâte cumva, cum?, în ce chip?, într-o cameră goală, pustie, cu ideea că nu știu de unde să-ncep, cu privire dezorientată, răvășită, cu trezirea aia din zori, plină de oboseală, de parc-aș fi venit din mină sau de la ocnă. Câh. Atâta doar că și atunci găseam un fel de soluție, o supapă psihică, o ușurare, zicându-mi – ce bine că apartamentul ăsta de bloc e cu linoleum pe jos, chit că-i oribil și…verde, oh, c-au să alunece scrinurile și dulapurile de la bunica…
„Un sultan…….. La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă/ Dară ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă/ Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară…..” Tu, Maleola maleea, știi vreun vis mai mortal decât ăsta? Nici n-ai putea numi altul și de-ai ști. „Visul său se-nfiripează și-ntinde vulturește”… Iar noi, acum, vei vrea să-ntindem de vise ca de-un elastic fantastic și fără sfârșit?
De ce să te mint, mă simt tentată să-ți povestesc unele dintre visele mele fabuloase, dar nu asta mi-a fost intenția, că, îți vine să crezi?, am avut un punct de pornire cu totul altul. Atunci când am gândit „Vis” și, pac, mi-a venit la comandă textul tău. Așa că nu „narativizez” nimic. Și pe cuvântul ăsta am parapon, dar, mă rog, l-a folosit dirigintele Oficiului poștal, drăguțu diriguțu, așa că-s mai blândă, deși n-ar merita-o vorba cea prețioasă, pretențiosă, hibă de critic literar.
Îți dai seama?, era-n 1635, când un dramaturg care a făcut valuri (… ideea de teatru), Calderon de la Barca, a scris piesa „La vida es sueño”, viața e vis. Alegorie despre condiția umană, misterul viețuirii, predestinare, libertate, ba chiar morala libertății și libertatea moralei, destin, iluzii. Iluzii? Doar și Schopenhauer, cel ce l-a vrăjit pe Poet și sultanul său, în lucrarea lui de nedepășit „Lumea ca voință și reprezentare”, socotește că „lumea este reprezentarea propriului meu vis”. Hai să-l punem aici și pe Miguel de Unamuno: „Dacă viața e vis, de ce să ne încăpățânăm să tăgăduim că visele sunt viață? Ceea ce numim viață e oare mai mult decât o nălucire?” Și din nou hai, așa, în stilul meu eliptic și de șotron, sărind de la una la alta și fiind greu de urmărit în arcurile ce le fac, îl vâr aici și pe Gaston Bachelard. Mi-a plăcut desigur ce zice și am fost foarte în gând cu el, fiindcă… înțelegi tu de ce. Și zice: „Visul este cosmogonia unei seri. În fiecare noapte, cel ce visează reîncepe lumea.”
Buun, Maleola mea, abia acum vine rândul să vorbim despre gândiri actuale zăpăcitoare, unde voiam de fapt să ajung. Și, de ce nu, să aștept părerea ta.
Iată. Se vorbește despre viață ca vis sau ca film, o poveste, o proiecție. Și aici, brr, dăm de Matrix. Până și Iisus e socotit o hologramă. Holograma Infinitului. Toate ar fi proiecții holofractalice, o recombinare a radiației împrăștiate-n univers, multivers. Tot ce e primprejur e proiectat. Și îngerii și demonii, precum tulpasurile tibetane, acei ucenici creați spre a fi de ajutor o vreme călugărilor izolați și care, după ce-și fac treaba se destramă, se disipează-n aer ca un fum, ca djinii din lampă. Au doar o vreme materialitate. Noi suntem cei care creem totul, prin rezonanța noastră, atragem din diferite sertare ale cosmosului tot ceea ce ni se potrivește, tot ce corespunde frecvenței noastre de unde. Ce e creierul dară? Un generator de frecvențe. Realitatea se structurează la nivel cuantic. Oare putem interacționa? Ca la „visul în vis”? Da, dacă am înțelege și accesa această tehnologie. Devenim co-creatori cu Dumnezeu. Când ne concentrăm asupra unei situații, ea apare, vine… Dacă suntem echilibrați, dacă avem amândouă emisferele celebrale în armonie. Când nu suntem în aliniere însă și când nu-l avem pe Hristos în centru, realitatea „noastră” ajunge să fie distorsionată… Doar atunci când renunțăm să deținem noi controlul, Iisus ne luminează.
Vezi tu, așa cum termenul „panică”, de care avem acum parte din belșug, vine de la zeul Pan, cel ce-i îngrozea pe păstori prin apariții grotești nesăbuite, tot așa, Pan, ființă stranie a naturii sălbatice, îi inspiră pe creatori, pe artiști, în operele lor. Unii au parte de spaimă, alții de imaginație… Și toți de pandemie, din pricina conștiinței colective… Simplu?
Și, dacă e să aleg un nume, de care să mă agăț ca până acum, mă voi opri la don Miguel Ruiz, chirurg din Ciudad de Mexico. Vine însă dintr-o familie de vindecători populari, de lecuitori tolteci, din zona piramidelor străvechi de la Teotihuacan, neam socotit „popor al cunoașterii”. Toltec înseamnă „artist al spiritului”. Iar Teotihuacanul, loc în care „oamenii deveneau una cu Dumnezeu”. Mama sa era curandera, tămăduitoare, iar bunicul nagual, șaman din linia Cavalerilor Vulturului. A avut parte și de-o experiență de moarte clinică, într-un accident, și a plecat în deșertul mexican, să ucenicească pe lângă un vestit șaman puternic. Ceea ce scrie și spune, în cuvântările lui itinerante, este de o simplitate cuceritoare. Deși vorbește despre spirit, îl descrie ca o cale a vieții, a fericirii și a iubirii. „Doar iubirea este reală. Ea este expresia supremă a vieții”. Restul, nu. Sunt proiecții. Și zice don Miguel Ruiz: „De îndată ce încep să calific, să interpretez sau să judec ceea ce percep, percepția mea nu mai este reală: ea devine o lume virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl numesc vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită din imagini ale luminii, iar mintea visează indiferent dacă creierul este adormit sau în stare de veghe. Atunci când ochii spirituali se deschid, omul își poate vedea visul vieții. În realitate, noi nu suntem una cu trupul nostru, nici cu povestea pe care am inventat-o despre noi, nici despre ceilalți, personaje din visul nostru, create de noi, cărora le punem în cârcă una, alta. De aceea, nu trebuie să luăm nimic personal din ce ni se spune. E doar visul aceluia. Atât…”
Să mai caut? „Fiți atenți, aplecați spre a simți cum aerul vă umple plămânii. Legătura care există între aer și plămâni este o legătură de iubire. Simpla respirație ne poate face fericiți…”
Și „Părinte al Universului, ajută-ne să devenim conștienți. De puterea noastră de a ne crea visul vieții, încât să trăim fără teamă, fără revoltă, fără ranchiune, fără invidie, fără mânie, fără gelozie, să ne acceptăm cum suntem, fără să ne mai judecăm, să ne iubim pe noi înșine, fără egoism. Purifică mințile noastre de otrava emoțională, de acuzații și de autoacuzații, încât să putem ierta ușor. Fie ca ziua de astăzi să fie un început. Când îi respingem pe alții, pe noi ne respingem. Când ne respingem pe noi, pe Tine te respingem… Să punem la temelia visului vieții noastre iubirea de sine, de ceilalți, de Tine…”

 

 

Visătoarea

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg