Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Drumurile humuleșteanului

Drumurile humuleșteanului

Personajul principal al Amintirilor din copilărie este surprins într-o permanentă mișcare prin Humuleşti, ceea ce presupune un efort cu totul deosebit, greu explicabil la un om leneş, cum este feciorul lui Ştefan a Petrei.
Să precizăm de la început însă că în universul Humuleştiului nu se poate vorbi practic de nişte drumuri, care să impună ideea de ordine şi de geometrie, total străină naturii satului. În situația lui Nică, putem vorbi cel mult de poteci, ca semne ale traiectoriei individuale. Fiindcă atunci când este prezent în roman, drumul implică de fiecare dată ieşirea din lumea Humuleştiului. Mai mult, apariția unui drum este echivalentul unei morți simbolice, altfel spus, al plecării şi al iremediabilei rupturi de întreg.
La începutul Amintirilor din copilărie este prezent un drum care trebuie reparat (care trebuie smuls aşadar naturii ce l-a recucerit, încercând să-l anuleze, asimilându-şi-l) fiindcă ar trece prin sat domnitorul. În realitate, drumul aduce cu sine nenorocirea, mai exact plecarea din sat a lui bădița Vasile. În finalul romanului apoi, drumul (asupra căruia autorul insistă acum în mod deosebit) este evident asociat „expulzării“ lui Nică şi „aruncării“ definitive a acestuia în lume.
Traseul lui Nică este întotdeauna determinat de instinct, personajul fiind mânat pur şi simplu de simțurile care se cer satisfăcute.
Atunci când se duce la casa lui moş Vasile, Nică este ademenit, nici mai mult, nici mai puțin, decât de cireşele coapte, ele însele, prin culoarea şi carnația lor, o emblemă a senzualității care merită un „efort“ altfel greu de explicat la omul leneş din Humuleşti: Nică nici nu se sfieşte măcar să-şi considere propriul gest furt, fiindcă simțurile sunt pentru el deasupra interdicțiilor şi a legilor. De aceea totul este transcris cu o sinceritate dezarmantă, evidențiindu-se încă o dată viclenia instinctual animalică, de vulpe, a personajului: „Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câteun cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă“.
Un alt drum, de data aceasta spre teiul în care îşi avea cuibul pupăza, este determinat şi el în mare măsură de aceeaşi nevoie de satisfacere a cerințelor trupului smuls din somn cu destulă brutalitate de către Smaranda Creangă. Nică pleacă spre țarină cu întreaga lui ființă tânjind după acel somn care, pentru o perioadă, l-a redat în întregime naturii. Intenția de a prinde cu orice preț pupăza nu trebuie asociată neapărat faptului că aceasta îl spurcă, ci, mai ales, pentru că din cauza ei este sculat de fiecare dată cu noaptea în cap. Păstrând proporțiile, pupăza pare să joace în secvența respectivă, (doar Nică este omul leneş) rolul sătenilor hotărâți să-l pedepsească pe acela care se sustrage aproape ostentativ regulilor severe unanim acceptate. Aşadar, pe lângă faptul că transportă mâncarea (sau aceasta îl „transportă“ pe el!), Nică are ca punct final (ceea ce ne interesează în primul rând pe noi aici), teiul, de care este atras irezistibil datorită mirosului florii, cea care produce exact somnul din care fusese smuls fără de milă spre a fi încredințat utilului, imediatului. Nică însuşi mărturiseşte de altfel că: „mă suiu încetişor în teiu care te adormea de mirosul… floarei.“ (s.n.) Mişcarea copilului devine aşadar semnificativă pentru întreaga lui traiectorie: deşteptat din somn, copilul tinde aproape inconştient spre somnolența care-l ține departe tocmai de acel gând ce-l va separa brutal pe individ de unitatea întregului.
Dar să nu uităm că pupăza este încă de la început denumită metaforic „ceasornicul satului“, neologismul, în contrast cu „limba“ operei lui Creangă, sugerându-ne şi în acest fel că pasărea este o invenție târzie în universul natural al Humuleştiului. Ea este cea care tinde să organizeze acest univers, impunând fără îndoială reguli, şi-i stabileşte până la urmă existenței un ritm mecanic şi nemilos, total diferit de starea semnificativ somnolentă, închisă în sine, a naturii. În acest caz pupăza trebuie anulată, însă nu oricum! Căci tot efortul lui Nică are ca punct final degradarea simbolului, umilirea păsării, fără nici o remuşcare, şi asta contează în primul rând, scoaterea ei din condiția ce i-a fost unanim recunoscută (de ceilalți, nişte săteni raționali, printre ei tata, mama, frații şi surorile care, dacă nu-l pot îndrepta pe leneş, recurg la o spânzurătoare simbolică).
Mai trebuie amintit un alt drum al lui Nică, de toată lumea cunoscut, de altfel pasajul fiind citit şi recitit, propus de multe ori (chiar prin titlul La scăldat) ca text autonom în opera lui Ion Creangă.
Drumul la scăldat este şi el determinat de aceeaşi pornire instinctuală, natura din el căutând apa şi plăcerile simțurilor, mai ales că Nică este atras de răcoarea Ozanei tocmai atunci când simte că va fi pus la lucru. Personajul ştie să se sustragă cu deosebită subtilitate utilului în general, aspect sesizat de altfel chiar de către Ştefan a Petrei: „toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea.“ (s.n.) Mai semnificativ rămâne însă faptul că tatăl este convins că fiul său nu aparține deloc acelei lumi practice, a faptei, a utilului şi a „folosului“, căreia i se sustrăgea de altfel şi omul leneş: „n-am să am folos de el niciodată.“ Fără a avea în el ceva ritualic, scăldatul se impune ca o modalitate de a face concesii trupului, simțurilor în general, dar nu numai atât, căci plăcerea este asociată inevitabil bucuriei de a se simți încă o dată aparținând întregului, fără limite, fără de rețineri, fără de acea barieră convențională a îmbrăcămintei chiar. Într-un fel, scăldatul asociază personajul vietăților inferioare, fiindule comună aceeaşi voluptate excluzând gândul şi rațiunea. Teluric şi acvatic se unesc uneori prin acest scăldat devenit emblematic pentru ideea contopirii cu elementarul: „era un senin pe ceriu, şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile“. Copilul trăieşte cu întreaga lui ființă bucuria contactului nemijlocit cu universul, contact propus ca o adevărată sărbătoare, ce merită de altfel să fie consemnată cu toată atenția: „Apoi, mă trăgeam încetişor peo coastă, la marginea bălții, cât mi ții moronul, şi mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânză din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!“ Dincolo de uşorul senzualism al secvenței şi de „jocul“ care asociază la modul inocent elementele întregului, nu este deloc întâmplătoare raportarea personajului la „moron“ (scalda era, să nu uităm, şi a găinilor, pe uscat), sugerându-se prezența individului în lume în ipostaza de parte prea puțin definită prin gând, ce i se integrează universului exclusiv prin simțuri.
Drumul la Broșteni, drumul spre școală și spre carte, este un drum semnificativ spre o altă condiție a personajului. Bunicul David din Pipirig, om al cărții și al lecturii, este cel care intenționează să-l inițiez pe copil în această nouă conditie, ce presupune, inevitabil, distanță față de natural și receptarea lumii prin semne. Nu mi se pare deloc întâmplător că natura încearcă să-l rețină pe Nică. El cade in apa rece și este transportat pur și simplu, ca un simplu obiect.
Admirabilul roman care este Amintiri din copilărie își dezvoltă profundele semnificații în jurul unui metaforic drum(despre care s-a scris de altfel) spre un departe ce accentuează desprinderea definitivă a personajului de natural(vârsta aurorală) și de întreg. În ultimă instanță, drumul acesta primește conotațiile izgonirii din universul paradisiac, din moment ce personajul are conștiința unui păcat pe care simte nevoia să-l mărturisească. În sfârşit, finalul romanului surprinde pierderea identității individului, eul narațiunii este înlocuit prin persoana întâi plural („am ajuns“, „am tras“ etc.), căci individul se pierde în anonimatul unei colectivități lipsite de omogenitate, un amestec de tineri şi bătrâni, de generații, dar şi de sacru şi profan, toți sub semnul păcatului mărturisit de altfel în speranța unei aşteptate izbăviri: „am tras cu căruța sub un plop mare, unde-am găsit o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți, din toate județele Moldovei: unia mai tineri, iar cei mai mulți cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinții lor, şi preuți şi mireni, şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele!“ (s.n.)
Romanul lui Creangă se încheie aşadar cu imaginea unui personaj dezorientat în târziul ultimei nopți de veghe, după care, se gândeşte probabil Nică, ar urma dimineața, marcând inițierea întru altă condiție, aceea de preot şi, implicit, de cititor ideal, receptând lumea prin mijlocirea literei.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg