Cu o activitate bogată în volume publicate, mai ales de poezie, Șerban Codrin este unul dintre autorii cei mai interesanți ai generației sale, mai ales prin faptul că s-a dedicat, cu pasiune și vocație aparte, realizării unui impresionant număr de poeme ce se încadrează speciei lirice în formă fixă, sonetului, ambiționând, probabil, o performanță care să-l plaseze între cei mai productivi cultivatori în domeniu, de la Victor Eftimiu încoace. Între inovatorii, la noi, în aceast discurs de virtuozitate prozodică, se impune, cu evidență, mai întâi, Mihai Eminescu, iar mai în zilele noastre un Radu Cârneci (cu o altoire a sonetului pe structura glossei), Horia Bădescu (mixând rondelul cu sonetul), George Virgil Stoenescu (autor al câtorva sute – cu siguranță – de sonete în țesătura cărora a dezvoltat numai teme și motive din mitologia masonică) etc. Poetul de la Slobozia (un coleg mai mucalit îmi zicea dăunăzi: ce să facă el altceva în câmpia ialomițeană decât să citească și să scrie), aduce în lirica sa specială, sonorități din creația vechilor trubaduri, sau goliarzi, cultivând balada, nu însă aceea pe care teoria literară o trece la genul epic în formă versificată, ci așa cum o concepea, la vremea sa, Fr. Villon, mai degrabă evocatoare de momente și personaje pitorești ale unei vieți… slobode, petrecută cu dedulciri amoroase și aventuros-bahice, nu lipsită de accente satirice, totul însă cu o eleganță și o plăcere a rafinării cuvântului ce amintește de voluptoasele dedicații ale lui Romulus Vulpescu.
Inovația pe care ne-o prezintă în volumul Baladierul (Editura EuroPress, București, 2012), titlu ce sugerează genericul petrarchian al Canzonierului (Il Canzoniere), cuprinde pe din două, într-o alternanță căreia numai poetul îi știe rațiunea, sonete, într-un ciclu numerotat de la 16 (continuând astfel baladele de la I la XV) la 115, cărora le urmează alte balade (numerotate de la CXVI la CXXX) adăugând sonete, numerotate de la 131 la 230, apoi iar balade (de la CCXXXI la CCXLV) și iarăși sonete, de la 246 la 345, pentru a încheia cu un ciclu baladesc (numerotat de la CCCXLVI la CCCLXV) – un adevărat fluviu de rostiri poetice, un joc sofisticat în construcția volumului pe care nu poți să-l pargurgi dintr-odată, fiind recomandabil să citești seară de seară câte o piesă, pentru ca să ai asigurată lectura unei poezii galante pe durata întregului an.
De remarcat este faptul că poetul imprimă baladei ceva din alcătuirea sonetului. Fiecare dintre acestea are în componență patru strofe, nesmintit, primele trei de câte zece versuri, cea de a patra fiind o septime, fiecare încheindu-se cu câte un vers ce vrea să fie sinteza ideatică a poemului, după practica rondelului, de data aceasta, ca un laitmotiv pentru identitarea fiecărei balade în parte (exemplific, luând la întâmplare: „Pupa-ți-aș, fato, ce-ai mai scump, cerceii!”; „Și ștrengărește-și soarbe coniacul”; „Tu ești misterul, Doamne, și tăcerea”; „M-ar răsfăța ca pe un bulibașă” etc., etc.), purtând titluri oarecum explicative, în maniera villoniană (iarăși, citez la întâmplare): Balada îmbroboditei ștrengărițe cu șalul negru în parfumatul fum al cafenelei; Balada pașnicei leneviri pe rogojina împletită până la destin; Balada pentru lauda acelei minunății cu nume foarte de rușine; Balada cu balsamurile, miasmele și miresmele istoriei universale; Balada când viforul, călare pe sălbatici dragoni bântuie coclaurii etc., etc. Tematic – o bogăție greu de inventariat, de la cântece de tavernă la satire politice, de la evocări peisagistice, de un exotism solitar la implicații meditative pe motive religioase ș.a., totul tratat melodic într-un avânt pasional, versul având rezonanțe maiestoase, de cantată profană, iar verbul în sine fiind de un pitoresc deșuchiat (din lungul șir de balade spicuiesc, spre exemplificare, la voia întâmplării): „Cum n-au prezis vreodată ghicitorii,/ Nu se mai spală-n roua grădiniței/ Nici rimelații ochi, nici perișorii/ Cârlionțați și-ascunși ai ștrengăriței;/ Când ritmul orei curge împotriva/ Și împreună descifrăm arhiva/ De pasiuni a traumelor din vis/ Transcrise ca-ntr-o Carte de citire,/ Mult mai presus de orice-nvinuire/ Sunt taurul Comunei din Paris”; sau, mai ludic: „Leliță, dă-te jos din corcoduș,/ Picioare lungi și unghii sidefii,/ C-un fel de artă pentru artă-acuș/ Ce-o să pățești, a raiului să fii;/ Mai bine-ntr-un cireș urcai, amar,/ Cu păcătos cercel de chihlimbar,/ Pe când așa, te-aștept cu-un pas greșit/ Și-ngăduie-mi sub poale să-ntrevăd/ Ce ticăloasă zestre ți-a-nflorit,/ Că prea mă fierbe-un cântec și-un prăpăd”.
Sonetele nu au conscrucția clasică, petrarchiană ci una mai modernă, shakespeareană, fără despărțirea în catrene dar cu ultimele dou versuri, asemenea, conclusive. E și în ele multă patimă și pasionalitate, e mult joc de metafore insolite, dar dincolo de acestea, mai presus e așezată abordarea gravă a rezonanțelor mitice, încorporate din factologia biblică în substanța lamentoului liric, fără a fi, însă, o poezie religioasă: „Iar când s-a fost sfârșit Iisus pe cruce,/ O lacrimă s-a prăvălit din cer,/ De-atunci trec vremurile mai năuce/ Și-s mai amare apele în mări;/ Bătuți de neagră toată supărarea,/ Cu-un dos de palmă ne zvântăm mereu/ În tragedia veacurilor sarea/ Topită-a lacrimii lui Dumnezeu;/ În chip de dragoste-a trimis pe Fiul/ De-a fi nădejde, pildă, crezământ,/ Până pironul am ales, burghiul/ Și-nveșnicită vrajba pe pământ;// Răzbate îndurerat prin galaxie/ Albastră-o lacrimă, și încă vie”. Pentru ca într-o a doua fațetă de substanță a poeziei acesteia, să freamăte, totuși, fiorul pătimaș al amorului: „La naiba, draga mea, să ne iubim,/ Drogați cât mai suntem, cu mirodenii,/ În dormitor să facem prăpădenii/ Peste-un oraș, de uragan sublim,/ De nu, mai du-te la toți dracii!… Ca/ Pe-un virtuoz în lipsa de rușine,/ M-așteaptă-o frumusețe, tocmai vie:/ Își plimbă în pantofi de catifea/ piciorul sculptural și indiscret,/ Sub neagră rochie, și elegantă,/ Alt bust cum nu-i de regăsit, de-amantă,/ În arte, darămite în corset;// Un ritm mai are-în voie, de celebru,/ Strălucitor și nobil marș funebru”.
Lirica pe care o cultivă Șerban Codrin poate să pară unora desuetă. Or, nimic mai fals. Emoția, trăirea înfiorată în degustarea poftelor lumești, își află aici, în cadențele clasice ale poeziei cu forme fixe, decantată în rafinarea neîncetată a cuvântului, expresia unui temperament viguros, de bard aievea, ce nu poate fi degajată decât de o atitudine modernă în artă, postmodernă dacă vreți.