Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Castratul

Castratul

Ne-am dus la Opera Seria, la Theatro de S. Cassiano, unde a fost prezentată pentru ultima dată opera Starețului Metastasio, Olimpiada. Cel mai bun cântăreț al acestei opere este un castrat pe nume Nicolini din Brescia, numit în mod obișnuit Marianino. Nu numai că are o voce bună, dar și cântă cu mare pricepere și varietate. El este acel castrat la care am găsit în cea mai mare măsură muzica. Poate că are aproximativ 40 de ani… (Consilier al Camerei de Comerț Georg Ludwig Hirsch, Ansbach, 1753).
Castratul a venit ultimul. A urcat pe scenă în aplauzele publicului, cu pași mici, aproape băiețești, grăbiți, plasându-se cu un picior puțin înainte, în ciorapi albi și pantofi negri cu catarame mari. Mâinile – nu împreunate, doar împerecheate ca într-o sumară invocație, frecându-le scurt, apoi ținându-le liniștite în fața lui, și-a ridicat apoi, ca și când ar fi ieșit dintr-o contemplație, capul, al cărui păr tăiat scurt stătea într-un ciudat contrast cu costumul său alb-auriu. A deschis ochii, acum avea mâinile încrucișate la nivelul bărbiei, ca într-un salut afectuos, s-a uitat încă o dată în jur, privind la aplauzele care îi erau destinate numai lui, la venerabila sală de marmură a Școlii, casa bogat decorată a breslei venețiene în Via Suppino, apoi către primul violonist al orchestrei care îl însoțea. În privirea lui era ceva ca o încurajare blagoslovită, care dă încredere celorlalți interpreți, o presimțire a plăcerii și frumuseții care urma să vină. Apoi, ca și când ar fi dobândit inspirație, a deschis mâinile încleștate, a ascultat împreună cu toți cei prezenți primele măsuri ale muzicii lui Pergolesi și a început.
Era o voce strălucitoare, moale. Nu era vocea unei femei, deși la început suna așa, și nu era vocea unui bărbat, deși ispitea a fi recunoscută imediat astfel, era vocea unei ființe care era ciudată și familiară și ambele în ​​cea mai înaltă măsură. Întunecată și îmbietoare ca o mamă, senină ca un copil, voioasă și fermă ca un tenor masculin, incisivă ca o divă și întunecat catifelată, un melos din bronz, o voce care amintea de toate și în care nimic nu părea a fi verosimil, decât că ea provenea de la această ființă, de la acest bărbat care nu era, sau poate totuși era, în definitiv un castrat în redingotă, un veșmânt pompos alb, cu un cap tuns, rotund, prietenos și cu o mică bărbie grasă care ieșea din jabot. Primele note sunau mai degrabă ca și cum această ființă ar bâjbâi după ceva; devenind din ce în ce mai pregnante și sigure, o melodie, fioraturi, cadențe, un peisaj de tonuri, sau mai bine nu de tonuri, ci o matematică cosmică a tuturor ființelor vii pe care acest castrat le-a eliberat din sine, din gât, gură și piept, prin întoarcerea capului, o încuviințare, o poziție a buzelor, o involuntară lăuntrică creștere, întindere, mlădiere…
Orchestra nu i-a fost nicicând doar un fundal, a cântat cu ea într-o ţesătură unică de tonuri, a cântat cu fiecare instrument în parte, oboiul i-a pasat notele, amestecându-se cu melosul său, vioara – și ea părea a se contopi cu el, uneori instrumentul părea să devină vocea și vocea să devină instrumentul, creând mereu noi forme, variații și varietăți ca și când ar fi fantomatice și doar audibile în spirit. Nu, asta nu mai era doar muzica lui Pergolesi, nu era doar o construcție, nu era doar ritmul abstract al cadenței, era ca și cum aceste tonuri ar împresura în același timp și altceva, descătuşând din sine tonuri și voci și tot restul, la un loc cu ascultătorii și încăperea, astfel încât totul să sune pentru moment extatic, fericit, amestecând mesajul frumuseții cu cel al vieții.
Castratul zăbovea în mijlocul acțiunii, cântând, totuși, nu ca un cântăreț, ci – și, de asemenea, aici de neînțeles într-un sens foarte particular – ca tălmăcitorul iubitor al ceea ce tocmai dobândea. Și anume, el nu părea a cauza melosul, ci doar să-l ducă la îndeplinire, purtat de situație, de muzicieni, de urechile și ochii lor, de public, de sala vechii case de breaslă a Școlii, cu tavanul sculptat în lemn și casetele de aur de pe pereții săi. Această persoană părea să genereze dragostea lumii, a cărei pasăre cântătoare, într-o anumită măsură, era și stătea acolo ca un faun, un miracol pentru toată lumea, o figură ca viața dureroasă, tăietoare, ceva ce doreai să iubești și totuși nu puteai pentru că nu mai erai tu, pentru că ai fost inclus în întâmplare.
Publicul, sau cel puțin așa credem eu în acele momente, nu numai că a trăit compoziția abstractă a unui muzician din zilele noastre, ci și durerea în existența acestei persoane și, în același timp, depășirea durerii, divinizarea sa. Era întruparea cântătoare, sau, ar trebui să spun mai bine, închipuirea întregii sale năzuinţe și a circumciziei sale în același timp, calmul afectuos al depășirii pierderii sale, care nu-i mai era deficit, dar care devenise mai degrabă o reamenajare a întregii sale naturi până când a ajuns să fie acest nedefinit, androgin, oarecum gras, cu gât de taur, înfăptuind infinit de fin acea încântare, dragostea unui om de 40 de ani, probabil, oarecum dolofan, care stătea acolo într-o redingotă alb-aurie cu ciorapi de mătase și manșete uriașe, ale căror vârfuri îi cădeau peste mâini și cataramele aurii ale pantofilor, cu gura încrețită, cu buzele ţuguiate, el însuși prins de o alură necesară momentan, care îi deschise gura, apăsând pe laringe, legănându-și gâtul în lateral și încordându-se pentru a fasona ceea ce cerea compoziția.
Tonul lui nu a fost niciodată același. Uneori se umfla până la un volum enorm, aproape țipător, părea a fi un păun țipător, alteori era atât de delicat întunecat și atrăgător, pândit ca o undină ce dispare în ramurile pădurii întretăiate de râu, trecând apoi din nou în tremolo, săltând peste gamă de la cele mai înalte octave la tenor, care suna aproape masculin, un tenor luminos, bun, dar în amintire încă învăluit de vocea unei femei, a unei dive. Dar această ființă nu era nici o divă, nici un Apollo, era ceva între ele, puternic și fin în același timp, bărbat și femeie în împreunarea lor. O ființă care nu numai că întruchipa toate emoțiile, pofta, durerea, frumusețea, urâțenia, masculinitatea, mândria și copilăria, ci o și exprima cu vocea sa și, într-adevăr, atât de copleșitoare încât publicul a participat la această constantă metamorfoză, a suferit și a ascultat cu anxietate dacă a reușit o figură sau ce anume ar aduce o cadență surprinzătoare – și, în general, momentele liniștite, momentele în care orchestra a tăcut pentru a permite castratului o figură decorativă copleșitoare pentru câteva secunde și abia apoi să înceapă din nou. În astfel de momente era ca și cum toate personajele vieții ar ajunge la un vârf culminant deodată, o speranță a vieții, o posibilitate care nu a fost niciodată anticipată și ar putea fi considerată ca o cale creațională a întregii umanități în cea mai înaltă perfecțiune. . .
Așa a cântat castratul. Un lied dupa altul. Piesele instrumentale ale micii orchestre, ca niște pauze palide, aproape fără sens, în care cântărețul se reculegea. A cântat ca o pasăre, ca o femeie, ca o creatură mitică, sau ca un bărbat, ca un artist cu mare abilitate și ca o persoană cu sensibilitate și cu mâinile ridicate și degetele răsfirate, împletind gestualul și musicalul – și astfel dezmierdând sunetul mondial al oricărei muzici în rafinament și renunțare infinită, în frumusețe caldă, voluptuoasă și ușurință, precum dragostea în sine care a fost, până când a plecat.
Castratul a sărit ușor, aproape exaltat, de pe scenă, nu rigid, dar fecioresc – aproape angelic, după ce a cântat ultima notă, săltându-și mâinile, le-a deschis în preajma gurii și le-a despărțit, o mână, cea dreaptă, desprinzându-se, pe când mâna stângă s-a oprit neclintită și brațul drept a trasat, însoțind muzica, o ultimă acoladă pentru a însoți cu un gest aproape brusc, fluturându-și brațul înapoi într-un cerc, de parcă ar fi trebuit să oprească aproape cu forța nota final-prăbuşită. Și apoi, după ce aplauzele nu mai încetau, plecându-se, înclinându-se din nou, punându-și mâinile în fața pieptului, plecându-se din nou deosebit de grațios și stârnind astfel noi aplauze, cântând și mai fermecător un bis, glăsuind cu o voce masculină, întunecată: „Ä n d e l …”. Apoi după piesă retrăgându-se din nou în același mod, castratul a dispărut brusc în spatele unei uși în deschiderea căreia s-a furişat, ca un cocoș alb, nu, nu ca un cocoș, ca un înger cu pene, a cărui voce a năpădit de nicăieri, sau poate din cer și încă năvălea, în timp ce publicul s-a ridicat și a părăsit sala și bătrânii au tăcut și tinerii au continuat să strige: Bravo!, Bravo! Și unii, probabil studenți la muzică, chiar au încercat să cânte în mers pasajele, înalt și soprano și adânc și tenor cu voci diferite care sondau întreaga gamă a castraților pe uliţele nocturne ale Veneției, râzând, agitați și clipocind între ferestrele strălucitoare – și castratul, tăinuind in sine toata simțirea inimii omenești și speranța, durerea și fericirea, poate se îmbrăca solitar în camera alăturată sălii, uitându-se la noaptea dinainte și drumul spre casă, sau într-un mic restaurant discret sau cine știe pe unde în singurătate sau nici măcar – doar scurt rugat din nou de câteva voci și a apărut iar în fața ușii, zâmbind fericit, vorbind fericit cu vizitatorii, dând mâna, „ce drăguț”, „ce frumos”, din nou și din nou „ce frumos” – auzind „belissima” și în cele din urmă spunând „ciao” și „ciao!” și făcând cu mâna ca un copil care și-a luat rămas bun de la tovarășii săi, a vorbit și apoi a dispărut, s-a repezit în spatele ușii în timp ce tonurile cântecului său foarte special păleau pe străzile Veneției.

 

Traducerea din limba germană de Tünde Lassel, din versiunea românească în pregătire a volumului Undine

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg