Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre singurătate

Despre singurătate

Lumina împuținată a înserării se retrage precum un animal rănit în scorbura lui să-și lingă rănile, lăsând loc întunericului să cucerească, rând pe rând, redutele zilei și să se înstăpânească de-a binelea pe întreg cuprinsul existenței mele. E vremea de mers la culcare, veți spune, de odihnit trupul după strădaniile de peste zi, de intrat în lumea stranie a visurilor dulci ori înspăimântătoare, aveți dreptate dacă vă gândiți la toți ceilalți și mai puțin la mine, eu nu am căzut nicicând în dulceața somnului nici măcar pentru o clipă, o clipă ce ar fi putut fi o eternitate, căci așa de apăsătoare îmi este nevoia de odihnă, însă la mine nu are cine se gândi, am rămas în uitare, cei care m-au adus aici s-au arătat preocupați la început, când mi-au dat un rost, lăsându-mă, apoi, să-mi văd de el, dar m-am obișnuit deja cu indiferențele și neglijările, cu răutățile și sarcasmele, de ele nu duc lipsă, cu toate te înveți până la urmă, indiferența te doare numai dacă tânjești după afecțiune și mângâiere, cum, tot așa, neglijența te afectează doar dacă râvnești după atenție și interes, iar eu, înțelegându-mi menirea, nu m-am lăsat pradă ispitei și amăgirii și m-am consolat cu gândul că-mi pot trăi viața și în singurătate. Deși în jurul meu se mișcă oameni și alte vietăți, aș putea spune că e o singurătate absolută, de vreme ce nu iau parte la conversații sau acțiuni comune cu ceilalți, nu că n-aș vrea, însă tăcerea și nemișcarea mi-au fost impuse de predestinare, așadar, știu ce am de făcut și asta fac, tac și nu mă mișc, nu mă mișc e un fel de a zice, câteodată îmi scutur brațele amorțite ori îmi rotesc capul sau îl aplec repetat într-o parte sau alta spre a-mi destinde grumazul înțepenit, când spun că tac afirmația trebuie înțeleasă exact așa cum este, vorbele îmi sunt ferecate, nu am cunoscut și nu voi cunoaște dulcea lor rostire, dincolo de ceea ce suntem în aparență, graiul ne pune în valoare ființa, cum exprimarea îmi este interzisă, a mă mira de lipsa mea de importanță ar fi un nonsens, ba aș putea crede, și chiar cred, că nu am nici cea mai măruntă însemnătate atâta timp cât lumea trece nepăsătoare pe lângă mine spunându-și, da, e acolo, și ce-i cu asta, nu toată lumea, cei mici, curioși din fire și dornici de aventuri, se apropie de mine pentru a-și demonstra curajul și a-și hrăni curiozitatea, nu prea aproape, suficient de departe, încât, la o adică, să-și poată lua picioarele la spinare și să fugă mâncând pământul, spaimă infantilă, cu cei mai îndrăzneți îmi place să mă joc, nu-mi imputați această plăcere, e una dintre puținele mele satisfacții, spuneam că-mi place să mă joc cu cei îndrăzneți, deși cutezanța lor nu-i atât de mare, încât să ajungă la mine și să mă atingă, când consider că s-au apropiat destul, le fac cu ochiul, iar ei, înspăimântați, cu iuțeală fulgerătoare dau îndărăt, luând-o la sănătoasa, pentru obraznici, a căror nerușinare naște acțiuni reprobabile, cum ar fi, de pildă, aruncatul cu pietre în mine, spre a-mi testa nemișcarea și vigilența, e îndeajuns să ridic o mână și să o flutur amenințător în aer, efectul este cel scontat, obrăznicătura nu mă va mai deranja a doua oară. De prisos să spun că nu-i admonestez cu vorbe strigate, care pot îngheța inima ori pot rătăci mintea, așa cum v-am făcut cunoscut, pronunțarea îmi este suprimată. Cei mai dragi îmi sunt micuții cărora realitatea încă nu li s-a dezvăluit pe de-a-ntregul, a căror înțelegere nu a trecut de noianul întrebărilor copilărești, pe scurt, pruncuții care cred că tot ce zboară se mănâncă, ei stau mereu la distanță, de cele mai multe ori pitiți după cineva ori ceva, cu ochii măriți de înfricoșare îi urmăresc și îi admiră pe curajoși, minunându-se de îndrăzneala lor, crezându-i eroi sau cei mai mari nesăbuiți, că numai un erou sau un nesăbuit se apropie atât de mult de cineva ca mine. Cu cei mari nu am jocuri, ar fi ilar și s-ar pune în posturi neplăcute, cum, tot așa, nu am niciun fel de dificultate, cei mai mulți își văd de drum fără a mă zări, pentru ei nu exist, unii mă privesc impasibili, cu totală indiferență, ca și cum s-ar uita prin mine, dincolo de mine, căutând alte repere care să le stârnească atracția, alții, puțini la număr, ignorând mediul înconjurător, au ochi numai pentru înfățișarea mea, măsurându-mă din cap până în picioare, cu siguranță fac aprecieri la adresa mea, poate mă compătimesc, crezând, astfel, că-mi împărtășesc suferința, că sunt părtași la chinul ce mă încearcă, poate îmi apreciază dârzenia și perseverența, hotărârea de a sta în nemișcare ore în șir, privind în gol, lăsând impresia că nici măcar nu respir, nici cei nepăsători și nici cei preocupați nu-mi trezesc interesul, doar unul singur, ce părea dintr-o altă lume, o lume numai a lui, mi-a atras atenția, era un trecător ca toți ceilalți, dar omenos și nevinovat, după cum se va dovedi, sau cel puțin așa l-am perceput eu, și nu cred că greșesc, s-a apropiat de mine, părea să aibă emoții, emoțiile unei persoane care se apropie de un necunoscut, neștiind ce reacții îi stârnește, m-a privit cu neîncredere, la început, apoi, văzând că nu reacționez nicicum la curiozitatea lui, a îndrăznit să se posteze la un pas în fața mea, obturându-mi perspectiva, s-a uitat drept în ochii mei, avea o uitătură iscoditoare, vie, scânteietoare, chiar alarmantă aș putea spune, alarmantă nu și pentru mine, căci neliniști și înfricoșări nimeni nu mi-a provocat, poate eu le-am provocat altora mai slabi de înger, și-a înfipt privirea în privirea mea, căutăturile ni s-au încrucișat precum săbiile într-un duel, și-a dus energic, la tâmplă, mâna dreaptă cu degetele întinse și lipite, salutându-mă ostășește, și a rămas, preț de câteva clipe, în așteptare, dar văzând că nu-i răspund la salut cu același gest, ba chiar nu trădez nicio reacție simplă, cum ar fi o clipire sau un surâs abia schițat în colțul gurii, și-a retras mâna, lăsând-o să cadă liberă pe lângă corp, parcă rușinat, parcă dezamăgit, a dat să se îndepărteze, făcând trei pași înapoi, a revenit însă și m-a obligat la o reacție, mi-a luat el brațul drept și mi l-a dus la frunte, la fruntea mea, într-un salut mai mult ștrengăresc, decât ostășesc, m-a privit satisfăcut, considerând, probabil, că i-am răspuns respectului acordat mie adineaori, mi-a așezat mâna pe lângă trup, grijuliu, ca și când și-ar fi dat seama că a exagerat și că exagerarea sa îmi va produce, dacă nu o reacție violentă, o jignire cu siguranță da, s-a întors militărește la stânga-mprejur și a plecat, fără a mă surprinde și a mă impresiona, în pas de defilare, dar a revenit cu și mai multă preocupare, se pare că nu și-a epuizat toate gesturile care ar fi putut să-mi stârnească băgarea-de-seamă, s-a așezat turcește în fața mea, încrucișându-și la piept brațele firave, după cum lăsa cămașa purtată să se înțeleagă, și a rămas multă vreme în această poziție care te putea duce cu gândul la adorație sau la supușenie, eu, în picioare, și el, așezat înaintea mea, alcătuiam un tablou ciudat, un tablou desprins dintr-o lume dacă nu bizară, cel puțin de mult apusă, în care servitorul, sclavul, deținutul sau ce-ar mai putea fi el cere îndurare stăpânului său, am spus de mult apusă și am greșit, robii încă mai muncesc pe pământurile ce nu le aparțin, sclavii chiar și azi slujesc orbește și satisfac cu servilitate voința unor stăpâni, cât despre deținuți ce să mai zic, sunt pline închisorile de ei, dacă mă refer la cei închiși cu forța, la cei liberi, după cum se consideră, să facă referire altcineva, eu, privindu-l din exterior, revin la tabloul de mai sus, aflat în continuă mișcare, nu tabloul cu totul, ci personajele din el, nu amândouă, ci doar unul, cel care, iată, se ridică în picioare, se apropie de celălalt, rămas pe mai departe nesmintit, îl învăluie din nou cu privirea, de această dată nu pătrunzătoare, nu incisivă, ci mai degrabă candidă și visătoare, își apropie gura de urechea lui, întrebându-l în șoaptă, ferindu-se parcă să nu fie auzit de cei din jur care nu există, ori, dacă există, trăiesc numai în mintea sa, întrebându-l, cum te cheamă. Iată de ce cred eu că e un trecător diferit de ceilalți, omenos și nevinovat, așa cum am spus, las la o parte întreg comportamentul lui de până acum, toate reacțiile sale, hilare sau nu, și mă voi referi strict la această întrebare, cum poate fi un om interesat de numele unui necunoscut care petrece, timp după timp, nemișcat și neclintit sub biciuirea ploii, sub șfichiuitura vântoaselor și sub arsura nemiloasă a soarelui, care nu-ți răspunde la atitudinea ta provocatoare ca și cum nu te-ar vedea, rămânând pe poziție, pe poziția impusă de menirea sa, care este supus atâtor interdicții, frustrări și privațiuni înscrise în cartea destinului său, lipsit de drepturi și împovărat de obligații, căruia nici măcar un zâmbet nu i se permite, nici măcar o clipire nu-i este încuviințată și mai ales nici măcar o vorbă nu-i este dată spre rostire, un necunoscut care, mai mult decât oricine, este singur în singurătatea sa, ei bine, acel om nu poate fi decât nevinovat și omenos, fiindcă întrebarea pusă, în aceste circumstanțe, este la fel de inocentă și binevoitoare.
Aș fi putut începe această confesiune despre mine și despre însingurarea mea cu faptul zilei, totuna ar fi fost, aceleași mărturisiri vi le-aș fi făcut, dar am ales timpul înnoptării, fiindcă o noapte îmi este existența, am preferat momentele întunecării, fiindcă o întunecime sălășluiește în sufletul meu, trăiesc ca și cum nu aș trăi, sunt ca și cum nu aș fi, nimeni și nimic nu mă poate salva din acest pustiu întins în jur, care mă copleșește și mă cuprinde iremediabil, viețuiesc într-o singurătate neîmpărtășită cu nimeni, căci a împărtăși singurătatea presupune nu doar prezența, ci și dragostea cuiva, iubirea care compensează durerea izolării. Iertată să-mi fie această ultimă confidență, m-am lăsat pradă deznădejdii, ceea ce nu cadrează cu postura și cu poziția mea, cu atât mai mult, cu cât mi-am înțeles rostul și mi-am asumat destinul.
Vorbindu-vă, noaptea coborâtă peste cuprinsul existenței mele este pe sfârșite, tot așa cum și această destăinuire este aproape de final, nu înainte însă de a-mi da voie să mă prezint, cu toate că ar fi de prisos, mulți dintre voi mi-ați ghicit identitatea, alții, probabil, nu, pentru cei care m-au descoperit deja va fi o confirmare, pentru bănuitori, o clarificare, iar pentru cei aflați încă sub apăsarea curiozității, va fi o dezvăluire, sper, surprinzătoare, nu sunt altcineva sau, mai corect spus, altceva, decât o biată sperietoare aflată la o răscruce de drumuri și uitată în această răspântie încă din vremea când aici, în spatele meu, exista o livadă. Am zis biată sperietoare, ei, nici chiar așa, dovadă această confesiune.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg