Până acum, în toate micro-eseurile mele, m-am ferit să devin polemic. M-am mulţumit să atrag, nu de puţine ori, atenţia, însă, asupra importanţei istoriei filosofiei româneşti, dar şi a bogăţiei pe care aceasta, inerent, o ascunde. Mi se părea că tonul polemic trebuie conservat pentru un viitor pe care îl aproximam jalonat de o revigorare în spaţiul discuţiilor despre un atare subiect. Mi se părea că nu s-a insistat defel în acest loc şi de aceea tonul polemic ar fi ştirbit din avântul pe care îl doream problematicilor interbelice. Cum să te apuci să critici, din moment ce lumea sau publicul larg ştie atât de puţine lucruri despre filosofia românească?! Cum să îţi permiţi să critici idei care sunt sinonime cu comori spirituale ce încă n-au fost, aproape deloc etalate?! Şi de fiecare dată îmi spuneam: „Încă n-a sosit momentul!”. Scrutam de fiecare dată primprejur şi încă nu găseam un mediu propice care să se fi manifestat. Nici măcar în germene. În loc să avem interpreţi suficienţi şi bine pregătiţi (ai filosofiei româneşti), nu avem decât vreo cincisprezece nume care şi acelea nu sunt în stare să pună lucrurile cap la cap. Nu se poate contesta că unele specializări sunt bine-reprezentate, dar tot mi se pare că nu este de ajuns pentru o zestre atât de bogată cum este cea în cauză. Nu se poate nega: tonul polemic pare să existe. Cel puţin în câteva exemple pe care le-am putea da. Însă suntem departe de un climat sănătos în acest sens. Partizanatele, din acest punct de vedere, mi se par de-a dreptul ridicole. Cum poţi să-l critici pe Cioran ca fiind un negativist, din moment ce nu ghiceşti sub masca acestuia spiritul histrionic şi aventurier al lui Nae Ionescu, pornirea acestuia din urmă de a da curs tuturor tăvălugurilor afectivităţii numai de dragul unei cunoaşteri cuprinzătoare pe care şi-ar fi dorit-o?! Cum să deschizi discuţii despre Noica şi Steinhardt, din moment ce atât de puţine lucruri s-au scris despre prietenia şi adevărul istoric al acestei legături, împinse până la acceptarea puşcăriei de către ultimul?! De ce nu ştim aproape deloc despre perioada de închisoare a lui Mircea Eliade, la Miercurea-Ciuc?! Ba chiar mai mult, de ce nu ştim nimic despre partea filosofică a operei lui Nicolaus Olahus?! De ce nu ştim nimic, dar chiar nimic, despre filosofia hegeliană a lui Heliade-Rădulescu, cuprinsă în Echilibrul dintre antiteze?! De ce nu s-au retipărit operele lui Vasile Conta?! De ce e atât de greu de găsit Doctrina substanţei a lui Camil Petrescu?! Chiar aşa de pierdut să fie sufletul nostru, încât să nu avem nici un fel de preocupare pentru nişte lucruri absolut necesare nouă înşine, fiinţei noastre colective?!…
Pe de altă parte, revenind, n-aş fi avut nimic de comentat dacă Noica şi-ar fi găsit un alt subtitlu pentru Devenirea întru fiinţă. Ce vreau de fapt să spun este că n-ar fi trebuit să-şi subintituleze lucrarea sa Tratat de ontologie. Şi asta pentru simplul motiv că un tratat are în subsidiaritatea sa ideea sau marca originalităţii, măcar parţială. Nici măcar o iotă din tratatul lui Noica nu respiră un aer de prospeţime sau de noutate, cu toate că l-a preocupat mereu tocmai această problemă (a noutăţii în filosofie). Dar, spunem totuşi, nu trebuie să ne destabilizeze acest lucru – dacă vrem să ne angajăm pe coordonatele unei dezvăluiri speculative. Speculativul lui Noica nu este unul sărac sau unul fracturat. Tot ce înjghebează Noica are desigur o valoare intrinsecă ce nu i-o poate nega nimeni. Nici noi nu o facem! Ceea ce întâmpinăm noi este faptul că un bun cunoscător al istoriei filosofiei nu poate decât să se plictisească şi să se acrească la un atare şir de – să spunem – banalităţi. Toată ontologia lui Noica este rescrierea lui Platon, Aristotel, Kant şi Hegel. Ca şi cum n-ar fi trebuit să faci nici un efort să-i descoperi pe aceştia, tratatul lui Noica îi pune într-o legătură conceptuală necesară, care, de astă dată, te supune unui efort. Numai că la sfârşitul acestui efort nu te simţi deloc mai îmbogăţit, ci mai „disperat”. Asta deoarece cunoştinţele tale în materie de istoria filosofiei nu s-au îmbogăţit. Din contră – ele s-au „tocit”, s-au „formalizat”, s-au dedat unui exerciţiu repetitiv aproape insolent. Nu e, însă, Noica de condamnat! De condamnat este însăşi posibilitatea semantică din sânul filosofiei tradiţionale – care a fost aceea care a permis atâta speculaţie fără nici un rost, sau, cel puţin, cu un rost minimal „pedagogic”. De ce am avea nevoie să ştim că individualul, generalul şi determinaţiile pot alcătui un model ontologic – din moment ce însăşi putinţa de a raţiona (şi nu numai logic-formal, dar şi metafizic-structural) foloseşte acelaşi principiu. De ce am complica lucrurile când ele sunt atât de simple. Este o violare a simţului comun, al unei bune-creşteri în domeniul reflecţiei de totdeauna. Ceea ce lui Noica i s-a părut că reprezintă un lucru notabil, nou, revelator – nouă ni se pare o platitudine maximă. Desigur că pentru acela care nu poate situa pe Platon, Aristotel, Kant şi Hegel – într-o aceeaşi ecuaţie, totul devine interesant şi grăitor. N-aş vrea să fiu atât de polemic, însă în această lucrare ni se pare că se încalcă două principii: primul – să nu explici ceea ce este evident de la sine; şi al doilea – să nu declari evident ceea ce nu s-a putut explica. Căci pe de-o parte, legătura dintre sistemele cele mai importante ale filosofiei este de netăgăduit; iar pe de cealaltă parte, coerenţa unei sinteze între acestea s-ar putea să nu fie întotdeauna dintre cele mai elocvente sau dintre cele mai limpezi.
Pentru a puncta mai exact, şi doar în câteva fraze, formula modelului ontologic nicasian, vom spune următoarele: când individualul îşi conferă determinaţie după determinaţie (prin activitatea cognitiv-logică), aceste determinaţii alcătuiesc, rând pe rând, cercuri concentrice din ce în ce mai mari şi în continuă evoluţie şi desfăşurare de posibilităţi ce se „stratifică”, şi care, la momentul când „form-area” („determinarea”) s-a încheiat reprezintă o actualitate a unui general astfel împlinit (aceasta este o închidere ce se deschide – în termenii lui Noica; n.n.). E aproape un model kantian de geneză a realităţii, căci putem să avem o similaritate între determinaţii şi categoriile (din tabloul kantian). Pornind din latura opusă a problemei, atunci când generalul, situat oarecum platonian într-o lume suprasensibilă în care posibilităţile sunt iarăşi productive şi generatoare de realitate concretă, când generalul îşi dă determinaţii, atunci are loc naşterea individualului („determinat”) ca şi caz particular al acestui general. Conferirea de determinaţii, şi într-un caz şi în celălalt, face apel la un aristotelism vădit: dubletul Posibil-Actual. S-ar putea spune că partea cea mai frumoasă a tratatului lui Noica este tocmai aceasta: cum anume se pune problema relaţiei dintre Posibil şi Actual. Iar aici, pentru a da un singur exemplu nicasian de închidere ce se deschide, un exemplu de devenire întru fiinţă, vom spune: niciodată o devenire întru devenire nu poate solicita Posibilului un lucru care să îmbogăţească realitatea (de ex. – o metafizică ce nu reuşeşte să facă, din punct de vedere ideologic, mai bună şi mai dreaptă o societate, este o metafizică ratată: un simplu „gând” care nu a putut depăşi cercualitatea unei evoluţii fără rost sau sens, unul care s-a „tocit” fără să aducă ceva sporitor în lumea lui şi în cea a noastră). O devenire întru devenire poate doar închide într-un cerc o realitate ce se perpetuează fără vreun rost fiinţial special şi relevant pentru însuşi Universul sau pentru traseul destinal al unui exemplar uman. De cealaltă parte, devenirea întru fiinţă deschide Posibilul ca o împlinire a unui rost cu mult miez, a unei depăşiri, a unui salt ontologic prin care oricare existenţă în cauză capătă un sens cardinal, un sens excepţional, un sens plenar. Nu este nici locul, nici cazul să mai insistăm aici. După cunoştinţa mea există cel puţin două lucrări mari de exegeză foarte bune asupra Devenirii întru fiinţă, şi acolo ne sunt date toate detaliile şi comentariile cele mai avizate.
Din cu totul alt punct de vedere s-ar putea gândi Posibilul, la Noica, şi altfel, poate mai profund decât orice folosinţă filosofic-specială a acestui concept. E vorba despre faptul că Noica pune în joc tocmai ceea ce se poate numi: sufletul românesc caracterizat prin anistoricitate, prin lipsa organului pentru istorie, pentru prezent, pentru actualitate. Faptul că ontologia lui Noica este o variantă filosofică a unei philosophia perennis, faptul că Noica nu găseşte nici un rost pentru a răspunde nevoii de originalitate şi nou în filosofie, faptul că lecţia istoriei metafizicii este cea mai preţioasă lecţie (dincolo de care Noica n-a putut trece spre altceva), şi faptul că a face filosofie trebuie să însemne o perpetuă reîntoarcere la originile reflecţiei – toate acestea se încadrează într-o personalitate refractară la simţul prezentului, o personalitate care sfidează o lume modernă în continuă prefacere şi schimbare (de altfel, fundamentale pentru lumea noastră de astăzi), şi care trădează un suflet românesc absolut dezinteresat de orice lucru care l-ar putea instala în propria lui actualitate şi participare la istorie. Sufletul românesc nu trăieşte în prezent. Mai degrabă Posibilul – ca o virtualitate mereu la îndemână – este acela care caracterizează experienţa temporală a sufletului românesc. Dar, nu trebuie uitat, trecutul şi viitorul nu sunt unele propriu-zise. Iar experienţa temporală a trecutului nu înseamnă întotdeauna a te proiecta în trecut. La fel experienţa viitorului nu înseamnă a (te) anticipa. Mai degrabă, vorbind despre sufletul românesc, trecutul şi viitorul sunt formule spaţiale. Posibilul nu este „atunci când”, ci „undeva acolo”. Sufletul românesc nu re-actualizează sau (se) anticipează pentru a fi „nu-ştiu-când”, ci pentru a fi „nu-ştiu-unde”. Poate în altă dimensiune (să spunem, cea din basme sau oricare care te face să visezi sau să întârzii pe gânduri). La Noica acest lucru se numeşte: „refugierea la umbra marilor idei” (Mathesis sau despre bucuriile simple). Dar acest lucru se poate formula şi mai specific: ontologia ca proiecţie într-un tărâm cultural-conceptual-doctrinar (ce poate fi reprezentat printr-o bogăţie infinită de virtualităţi ale reflecţiei).
Şi fiind la acest punct al expunerii, nu putem trece mai departe fără să observăm că cele spuse mai sus ar putea fi sprijinite şi de alte două exemple revelatoare: cazurile lui Eliade şi Cioran. Mircea Eliade, în întreaga sa viaţă şi în toate preocupările sale, a depăşit cadrul limitativ al prezentului şi a proiectat totul spre dimensiuni intemporale: monografiile sale te transportă în lumi aproape ireale – unde gesturile au o valoare aproape eternă (oricum niciodată atârnând de prezent); opera de romancier (care nu mai necesită explicaţii); opera de istoric al ideilor şi credinţelor religioase – ca recuperare a unor experienţe plenare (pentru manifestarea cărora prezentul ar fi absolut sărac). Emil Cioran este de-a dreptul un gânditor antic sau cel puţin deloc prezent în şi pentru epoca sa, opera sa repercutându-se într-o zonă absolut distinctă faţă de problemele prezentului, în orice caz, inactuală în esenţa ei. Diatribele sale sunt formulate ca şi cum istoria reflecţiei, de-a lungul secolelor, n-ar fi făcut nici un pas, ca şi cum aceste consideraţii s-ar adresa unui om dinafara istoriei, omului de totdeauna, aceluia care nu a evoluat şi nici nu poate evolua. Aşadar Eliade şi Cioran, colegii de generaţie ai lui Noica, răspund aceluiaşi apel la visare (aproape eminescian). Este simptomul unui suflet românesc – aflat într-o adolescenţă cerebrală perpetuă, într-o nepăsare quasi-orientală, într-o participare la o durată care nu se modifică, într-o uitare de sine care statuează o pasivitate pe care foarte mulţi n-au ştiut s-o explice, sau au explicat-o prin „tinereţea” unei naţiuni care încă nu este conştientă de sine… Oricum am privi lucrurile, odată cu Noica şi cu ai săi contemporani şi colegi de generaţie, se scrie o pagină importantă a filosofiei româneşti – cea începută în perioada interbelică; este o perioadă fastă ce nu a fost încă egalată, cu toate că mijloacele şi instrumentele au fost la îndemână (mă refer la perioada de după ’89). Să privim spre viitor cu speranţă?… Nu ştim, căci toate registrele cugetării (ca şi faliile realităţii) s-au modificat şi s-au întors pe dos în mod iremediabil… Dar vom vedea… E o problemă deschisă…