Toleranța este un termen la modă, extrem de frecvent folosit, una dintre ideile regulative ale lumii noastre, acceptată de toată lumea ca o axiomă. Trebuie să fii tolerant și punct. Mi-amintesc o dezbatere incitantă asupra acestui concept prin 2005, într-o conferință a lui Andrei Pleșu, cu răspunsurile lui Horia Roman-Patapievici și Mircea Dumitru. Textul intervențiilor poate fi găsit pe situl LiterNet. În cele două decenii trecute de atunci, acutele problemei au devenit și mai acute și o reactualizare a câtorva note mi se pare necesară. Spunea dl. Pleșu: „Asistăm […] la o substanțială modificare de sens a conceptului de «toleranță». El nu mai desemnează acceptarea lui «altfel», a opiniei diferite, ci, pur și simplu, ignorarea (amabilă) a opiniei diferite, suspendarea diferenței ca diferență. Rezultă că: 1. N-am nevoie să te înțeleg ca să te accept, și 2. N-am nevoie să discut cu tine pentru a-ți da dreptate. Altfel spus, sunt de acord cu ceea ce nu pricep, și sunt, din principiu, de acord cu ceea ce nu sunt de acord. Dumneata ai dreptul la părerea dumitale. O respect. Eu am dreptul la părerea mea și mă aștept ca ea să-mi fie respectată. Dialectica e inutilă. Toleranța reciprocă sfârșește într-o universală tăcere, surâzătoare, pacifică, o tăcere pentru care dialogul e un bruiaj indezirabil. În aceste condiții, toleranța are efecte mai mult decât discutabile. Ea amputează apetitul cunoașterii, al înțelegerii reale a alterității, și dinamitează necesitatea dezbaterii…”. Andrei Pleșu sintetizează în felu-i inimitabil impasul logic al acestui concept, pur și simplu pentru că există lucruri intolerabile. Cu asta cred că toți putem fi de acord. Chestiunea se reduce atunci la a situa granița. Unde sfârșește ceea ce poate fi tolerat și începe intolerabilul? Dar știm că războaiele au pornit de cele mai multe ori de la granițe. Se aplică perfect și aici demonstrația lui Andrei Vieru despre frontiere ca autentica expresie a libertății. Excesiva geometrizare a spațiului public se dovedește, la limită, ineficace și periculoasă. Geometria lucrează, cum se știe, în general cu obiecte ascuțite. Impasul logic este evident: atunci când cineva îmi reproșează că sunt intolerant față de chestiunea x, în fond, el nu-mi tolerează părerea. Cum ieșim din impas?
O primă observație ține de aparenta sinonimie toleranță – nediscriminare. A fi tolerant ar fi totuna cu a nu discrimina. Dar, din nou, diavolul se ascunde în unghiuri. Excesele la care a ajuns relativismul post-modern și post-uman anulează complet valorile și, ca atare, interzic discriminarea între bine și rău (Nietzsche să trăiască!). Cele mai inavuabile excese se pot produce din lipsa acestei discriminări. De fapt, un fenomen ciudat se ascunde în spatele accentuatei idolatrizări a toleranței: există totdeauna o instanță sau o persoană care decide ce este tolerabil și ce nu! Și asta scoate discuția din planul filozofic, etic, și o mută într-un plan politico-social care o falsifică complet. Ce ieri era intolerabil astăzi este normal, ce aici este normal, dincolo nu este acceptabil. Într-o lume care postulează egalitatea absolută, între oameni, între specii, între valori, toleranța, paradoxal, își pierde orice rațiune de a fi, căci dispare tocmai diferența. Față de ce să fii tolerant? Sigur, fără toleranță nu se poate închipui conviețuirea socială. Este o condiție sine qua non. Dar este la fel de adevărat că și fără norme nu se poate imagina asta. A înlocui pur și simplu orice fel de normă cu o fadă „toleranță” față de orice, în numele unor „diferențe” absurde și absolutizate, distruge tocmai conviețuirea în numele căreia este propusă. „Originile” toleranței sunt, firește în meditația religioasă, în exercițiul de tip iluminist de a asigura con-viețuirea mai multor credințe, fără conflicte și ambiția de a se extermina reciproc. Ea și-a lărgit însă nemăsurat sensurile și pertinența. În analiza sa, Andrei Pleșu insista asupra dimensiunii verticale a toleranței. Ea este posibilă și dezirabilă numai într-o lume ierarhizată. Se exprimă in raporturi de putere. „Toleranța este decizia rațională a unei instanțe coercitive de a-și amenda funcția coercitivă”. Cuvântul cheie în fraza de mai sus este rațional. Toleranța pietistă, axiomatică, nebazată pe o dezbatere interioară profundă este simplu act de îngăduință, sau chiar de complicitate cu răul. Căci toleranța presupune, implică tocmai acest concept pe care gândirea actuală îl expulzează cu vehemență: răul. Când nimic nu mai este rău, ce să tolerezi? Nu este vorba despre o gândire abuziv dihotomică, tocmai puzderia de nuanțe dintre bine și rău face posibilă și neapărat necesară toleranța.
Există, sigur, o mulțime de perspective din care poate fi abordată toleranța: psihologică, politică, legală, morală, logică, istorică, și, firește, religioasă. Astăzi nu mai putem despărți problematica toleranței de cea a corectitudinii politice, cele două merg împreună până la a se confunda. Or, cea mai succintă panoramare asupra corectitudinii politice, care se proclamă tocmai ca încununarea, stadiul suprem al toleranței, este că ea se exprimă în realitate printr-o abundență de interdicții, care de care mai absurde din punctul de vedere al libertăților tradiționale. În primul rând, orwell-ienele delicte de limbaj sunt cel mai aspru sancționate. Temele atât de specifice ale timpului nostru: identitatea și diferența converg în conceptul nostru. Până unde acceptăm diferența? Până la disoluția propriei identități? Și, mai ales, cum? Pentru că ea poate fi acceptată ca diferență sau printr-o reducere abuzivă la propria identitate, nu este o mișcare univocă; așa cum observa Andrei Pleșu în conferința citată, există un mod jignitor de a fi tolerant, după cum există și un fel abuziv al minoritarului de a fi intolerant cu majoritarul, tocmai pentru că a fost tolerat. Jocul acesta va rămâne în veci nediscernabil. Pentru că străvechea virtute a discernământului este fundamentală, în lipsa ei toleranța fie rămâne pur și simplu un exercițiu fad de politețe, fie trece, printr-o alchimie lăuntrică bizară, în cea mai frustă intoleranță. Să spun așa: „să te ferească Dumnezeu de intoleranța tolerantului!”. Sigur că s-au scris lucruri fundamentale despre creștinism și toleranță, chestiune mult prea complexă spre a o aborda aici. Voi face doar observația că reducerea creștinismului la o cazonă toleranță este abuzivă și parte din procesul îndelung de de-creștinare a creștinismului. Și voi aminti doar un citat din Regula sfântului Benedict, patronul Europei: „Prin asprimea certării să se vadă căldura sufletului”. Grea poruncă, profund ignorată de pedagogia recentă, care crede că poate obține bune rezultate prin excluderea oricărui fel de „certare”! Funcționând într-un spațiu ierarhic, de ierarhie subtilă a valorilor, buna toleranță nu exclude deloc, ba chiar dimpotrivă, „certarea”. Perfect evanghelică de altfel. Dar o așază în context moral, al valorilor tari. Iată ce spune Apostolul Iacov în Epistola sa (2.13): „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruiește în fața judecății”. Ultima propoziție este cea mai bună descriere a toleranței din punct de vedere creștin. Numită aici milă. Câtă vreme aplicăm regula sfântă de a nu ști dreapta ce face stânga, milostenia devine cam singura față a toleranței care nu jignește pe cel implicat.
Nu putem trăi decât împreună, și asta impune necesitatea normei. Nu putem trăi decât într-o lume normată. De aici survine necesitatea toleranței. Se confundă sporul în toleranță cu desființarea sau slăbirea unor normative. Absurdul totalitarismelor de orice fel (la nivel politic global, dar și la nivel micro, al familiei abuzive de exemplu) exclude îngăduința față de diferență, duce la uniformizarea rea, adică la entropia morții. Ne întoarcem la străvechea necesitate de a gândi asupra binelui. A binelui personal și a celui social, colectiv. La dilema epistemologică a opțiunii între principiile inconturnabile sau relativismul atoate-dizolvant. Pe de altă parte, ne aflăm în miezul gingașului raport între minoritate și majoritate. Și mai apare și problema adevărului decidabil. Politic, legătura dintre toleranță și democrație este evidentă. Nexul se află însă tot în momentul și faptul deciziei, deci al puterii. Diferența dintre puterea adevărului și adevărul puterii nu trebuie ignorată nicio clipă. Citez dintr-un esențial gânditor conservator din secolul XX, Nicolás Gómez Dávila: „Democratul are nevoie să creadă că inventează ceea ce i se sugerează”. Să notăm că acest minunat „i se sugerează” era scris mult înaintea apariției inteligenței artificiale. Astăzi, căile de „sugestie” au devenit infinit mai multe, mai complicate, mai greu de dezvăluit. Au atins punctul în care se confundă cu însăși realitatea. În ce măsură libertatea opiniei mai poate fi, în aceste condiții, autentică? Dacă „avem atâta libertate câtă ni se dă” – acesta este spațiul de funcționare al toleranței – ce ne facem când acest spațiu se vădește iluzoriu? Cum alegem în (ne)cunoștință de cauză? Nu cel din urmă dintre paradoxurile toleranței este acela că ea este o valoare pur aristocratică, în sensul etimologic al cuvântului. Numai oamenii cu adevărat superiori (iată o frază profund incorectă politic!) din punct de vedere moral, indiferent de clasa lor socială, cunosc și practică cu adevărat dificila virtute a toleranței. Pentru că ei simt diferența căreia trebuie să i te adaptezi nu ca pe o opresiune, o amputare procustiană, ci ca pe un dar. Un dar misterios. Chiar: există o accepțiune a toleranței care-și poate face simbol din patul bătrânului Procust, într-atât este de „maleabilă”, niciodată pe măsurile realului.
Mă întreb dacă nu am putea scăpa din acest hățiș de paradoxuri prin apelul tocmai la sensul neambiguu, mecanic, al cuvântului: „Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs”. Definiția este clară, tocmai pentru că ne scoate din metafizic. Ne spune că trăim într-o lume imperfectă și că există limite între care această lume poate fi perfect admisibilă și funcțională. Despre asta este povestea acestui concept, transformat prea des în armă de manipulare, sau în sperietoare, desacralizat și cu rădăcinile tăiate. Mecanica jocului în care piesele sociale se pot mișca și angrenajul să funcționeze bine este secretul toleranței. Ea nu se confundă cu iubirea creștină și aceasta nu se reduce la simpla îngăduință, sau la simpla caritate, intră în scenă problematica păcatului și altele, care ne poartă în cu totul alt plan. Toleranța este chestiune de cunoaștere și de opțiune liberă, expresie a raționalității pure. Nu în primul rând sentimentală, ci calculată realist în spațiul social. A tolera înseamnă și a suporta. De fapt, toleranța este pragul de jos, nu un absolut moral, nu pragul de sus. A fi tolerant este un minim, abia de aici în sus se ajunge la bucuria întâlnirii cu Celălalt. Cum spune marele teolog Dietrich Bonhoeffer: „Pentru cel credincios, prezența fizică a altor creștini este o sursă neasemuită de bucurie și întărire”. Dacă toleranța nu este reciprocă (cea unilaterală, impusă de corectitudinea politică, este o aberație), ea devine un nonsens. Toate urmările ei pozitive se evaporă instantaneu, devine chiar sursă de tensiuni, de unde în teorie proclamă pacea absolută. Închei cu îndemnul Sfântului Isaac Sirul: „Să cunoști pe toți oamenii egali în bine și în cinste, chiar și de-ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru că e fratele tău și din firea ta, și a fost rătăcit, fără știință, de la adevăr”.