Răspunsul ferm al României la soluții bastarde puse în circulație de Varşovia

 

Bucureştii n-au întârziat să răspundă la pozițiile „vânturate”, e drept că sub formă de tatonări confidențiale prin diferite cancelarii – unele răspândite și ca sondaje semioficiale –, promovate insistent de presa poloneză, maghiară etc. Mass-media din cele două țări cerea în mod imperativ frontieră comună polono-maghiară. În situația dată, ministrul Comnen solicită Ambasadei Regatului României la Varşovia, în ziua de 4 octombrie, să exprime guvernului polonez îngrijorarea României în legătură cu soluția bastardă de a integra Ungariei câteva milioane de slavi, precizând că Anglia, Franța, Iugoslavia şi, poate, chiar Germania sunt ostile unei astfel de soluții, care ar crea un nou focar sau incendiu în centrul Europei. Istoricului neamului, Nicolae Iorga, căruia nu-i scăpa nimic din manifesările colective românești și internaționale, remarcă, la rându-i, cum militarii polonezi prezenți la unele manifestări organizate în țară au fost primiți, cu „răciala pe care o merită.”1
„O politică prevăzătoare – considera Comnen – ar dicta Poloniei de acum înainte cel puțin o apropiere neîntârziată de Cehoslovacia, care ar trebui să fie păstrată cât mai puternică în vederea creării unui grup de puteri mijlocii şi mici, care să se garanteze mutual în vederea primejdiilor viitoare, mai apropiate chiar decât pare a crede Varşovia”.2
Că instalarea poloneză în districtele ocupate din Cehoslovacia mergea nu pe linia măsurilor convenite de părți, o dovedeşte solicitarea adresată la 4 octombrie de preşedintele Cehoslovaciei, Beneš, regelui României, Carol al II-lea. Astfel, monarhul a fost rugat să intervină prin reprezentanții guvernului român pe lângă guvernul polonez, încât Polonia să nu facă un plebiscit, în regiunea Frydek-Fridland, deoarece acesta ar fi inutil: 90% din locuitorii din zonă fiind cehi.
Cunoscător al filosofiei şi al încercărilor poloneze privind „medierea” româno-maghiară, Raoul Bossy informează din nou, la aceeaşi dată (4 octombrie), că Polonia continuă a împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatină. Sunt reamintite şi încercările poloneze legate de formarea unui bloc puternic Varşovia-Budapesta-Bucureşti, care să reprezinte un zăgaz contra pretențiilor Germaniei.3

 

România sensibilizează guvernele străine în legătură cu gravitatea propunerilor maghiare

 

Drept reacție la ceea ce se petrecea în jurul României, ministrul Petrescu-Comnen trimite o circulară misiunilor diplomatice ale țării la Londra, Paris, Roma, Berlin, Belgrad şi Ambasadei din Varşovia, subliniind intenția Ungariei de a ocupa atât oraşe cehoslovace, cât şi Rusia Subcarpatică, relevându-se gravitatea acțiunii respective asupra României. Se preciza faptul că ministrul Cehoslovaciei s-a prezentat la ministerul român de externe, unde a comunicat că guvernul unguresc a remis la Praga o notă cerând, între altele, ca Cehoslovacia să cedeze cu titlu simbolic imediat un oraş din grupul unguresc etnic apusean (slovac) şi un oraş din grupul etnic răsăritean (Rusia Subcarpatină).
Printre oraşele apusene ungurii au cerut Komaron (Komarno) sau Parkany (Parkan) ori Ipolysag (Sahy). În Rusia Subcarpatină au cerut Satoralya-Ujhely (Novo Mesto) sau Csap (Csop) ori Beregszaz (Berehovo). Se sublinia în circulara ministrului român al afacerilor străine că:
„Cehoslovacii par dispuşi a face acest gest simbolic cu unul sau două oraşe din primul grup. Ei se opun însă în mod absolut la orice cesiune actuală sau mai târzie în Rusia Subcarpatină, declarând că au ajuns la marginea sacrificiilor şi că sunt hotărâți a se opune ungurilor chiar cu armele în această regiune. Ei (Cehoslovacii) recunosc existența unor minorități ungureşti şi în acea regiune, însă oferă un schimb de populație, având şi ei o puternică populație slovacă în Ungaria. Cehoslovacia afirmă că cedarea porțiunii ungureşti din Rusia Subcarpatină Ungariei ar însemna sugrumarea ei economică definitivă, fiind în viitor lipsită de o frontieră comună cu România, căreia îi ceruse tocmai crearea unui port franc pe teritoriul românesc. Dacă pentru Cehoslovacia această chestiune era vitală şi îndreptățea hotărârea ei de a-şi apăra punctul de vedere chiar cu armele, pentru noi (România) avea un interes excepțional, pe aici trecând calea ferată şi unica şosea directă ce ne leagă cu Cehoslovacia, Bucureştii excluzând ca aceasta să intre în stăpânirea ungurilor”4.
Din examinarea unei hărți se va putea vedea imposibilitatea de a se crea alte mijloace de comunicații între noi şi Cehoslovacia din cauza munților.
Pierderea liniei de drum de fier ce ne leagă de Praga ar fi pentru noi catastrofală, „deoarece nu ne-am mai putea procura materialul de război pe care Cehoslovacia urmează a ni-l livra încă timp de patru ani, fiind puşi în imposibilitate de a mai avea schimburi normale directe cu vecina noastră”. (frază subliniată de Comnen – N.M.)
„Dacă teza ungurească ar triumfa s-ar crea un nou izvor de dezechilibru economic în bazinul dunărean.
Aşa fiind, vă rog să binevoiți a interveni pe lângă guvernul pe lângă care sunteți acreditat, atrăgând atenția asupra gravitației chestiunei, cerând a interveni la Budapesta pentru a sfătui să se mulțumească cu una-două comune (bunăoară Komarno şi Parkany) din Slovacia, rămânând ca chestiunea ungurilor din Rusia Subcarpatină să fie negociată de comisia mixtă şi eventual tranşată de cele patru mari puteri. Altfel sunt riscuri serioase (subliniere Comnen – N.M.) să intrăm într-o nouă criză cu urmări neprevăzute.”5

 

Bucureştii cer Belgradului să se solidarizeze cu demersurile româneşti

 

Autorizat fiind în mod special de rege, ministrul Comnen cere şefului misiunii diplomatice de la Belgrad să se prezinte de urgență şefului guvernului iugoslav, Stoiadinovici să îl roage în mod insistent, în calitate de aliat, să dea dovadă de solidaritate cu România, sprijinind demersul de mai sus, transmis şi la Paris, Londra, Roma, Berlin şi Varşovia şi, dacă crede de cuviință, date fiind bunele sale raporturi cu Budapesta, să intervină personal pe lângă domnul Kánya, pentru a se mulțumi pentru moment cu oraşele din zona occidentală, rămânând a negocia asupra zonei orientale. I se cere ministrului român la Belgrad să insiste asupra faptului:
a) că Cehoslovacia este hotărâtă să se bată pentru această chestiune, ceea ce riscă să ne antreneze şi pe noi;
b) că, chiar dacă s-ar evita războiul, pierderea liniei ferate ce ne leagă cu Praga ar avea efecte dezastruoase nu numai pentru România, dar şi pentru Iugoslavia, care nu şi-ar mai putea nici procura arme, nici schimba mărfuri cu Cehoslovacia decât prin bunăvoința Ungariei”.
În acelaşi timp, Praga era rugată să se înțeleagă fără întârziere cu slovacii şi rutenii.6
Varşovia sugerează pe față României să ocupe Ucraina Subcarpatică
Încă nu s-a încheiat ziua de 5 octombrie – Franasovici îl anunță pe Petrescu-Comnen, având drept „sursă” pe prietenii săi: /Arciszewski sau Kobylański – N. M./, ambii din conducerea Ministerului de Externe polonez – că Varşovia s o n d a deja și în alte capitale, nu doar prin Orlowski: care ar fi poziția României, dacă se „proclamă independența Slovaciei şi drept consecință ar fi ocupată Rusia Subcarpatină de armata ungară, peste câteva zile”. Într-adevăr, Beck era pus pe fapte mari, în ciuda declarațiilor publice că ar fi bolnav!
Prietenul lui Franasovici i-a declarat ambasadorului român că Polonia nu are nici o revendicare asupra acestei provincii şi – dacă nu ar ocupa-o ungurii – nu ar vedea cu ochi răi o ocupație românească.7
Prin acest nou sondaj, se întindea o nouă cursă Bucureştilor, cu siguranță, de Beck personal. Faptul că însuşi şeful externelor era arhitectul planului respectiv, românii îl vor constata nu peste mult timp. Colonelul, cu viziuni revizioniste în sânge, nădăjduia că românii, convinşi de el în persoană, de data aceasta se vor lăsa prinşi în mrejele modificărilor de frontieră. Îi va fi dat să se convingă, cu amărăciune, că planurile îi vor fi categoric respinse.
Se pare că noua filosofie privind „utilitatea” schimbării granițelor, promovată şi de alți diplomați polonezi (cazul lui Orlowski la Budapesta și Wieniawa la Roma), venea chiar de la Beck. Belicosul colonelul nu concepea că ar putea fi refuzat de Carol al II-lea, monarhul cu care în 1937 stabilise o relație extrem de apropiată, în timpul vizitei făcute de monarh în Polonia însoțindu-l pas cu pas, rezolvându-i pozitiv solicitarea de a vizita castelul Wawel, în ciuda opoziției cardinalului de Cracovia, Sapieha. El găsise soluția ca sacerdotul de renume să lipsească o zi din oraș, înlocuit fiind de nunțiul apostolic în Polonia. Iar, cu un an mai devreme, în august 1936, Carol al II-lea a mers pe mână diplomaților polonezi până în a-l debarca pe Titulescu.
Vom constata cum „mediatorul”, sub paravanul „bunelor oficii” în slujba celor două țări, venea mai degrabă în întâmpinarea cererilor revizioniste maghiare.

 

Kánya , ministrul ungar al afacerilor externe, căută sprijin din partea lui Mussolini şi Ciano

 

Se ştie că în prima parte a lunii octombrie s-au desfăşurat la Komarno tratative între partea cehoslovacă şi maghiară în cadrul cărora ungurii cereau 13.000 kmp din teritoriul cehoslovac, zonă locuită de o populație de 1 milion de locuitori. Cehii au acceptat să le cedeze 1,8 kmp şi 105.000 de locuitori. Noul ministru de externe, Chvalkovsky, omul Berlinului, a căutat şi a găsit sprijinul german, introdus fiind conceptul de „Karpatho-Ukraine”, cu un vădit caracter antipolonez.
În situația dată, ministrul ungar al afacerilor externe, Kánya va căuta sprijin pe lângă Mussolini şi Ciano. De partea ungurilor va acționa şi ambasadorul polonez în Italia, gen. Wieniawa-Długoszowski. Aşa s-a născut în mintea lui Beck ideea de a atrage de partea sa, personal, pe regele Carol al II-lea, el fiind profund deziluzionat de atitudinea omologului său Comnen, un diplomat cu o experiență de largă anvergură pe arena internațională, dacă ar fi să o comparăm cu cea a lui Beck.8
Cât de belicoşi deveniseră ungurii, este suficient să amintim că în timp ce telegramele circulau intens prin telegraf morse, undele hertziene nu ştim dacă – la vremea respectivă – erau angajate în slujba oficiilor diplomatice în comunicarea cu centralele lor (iar diplomații dezbăteau asupra unor eventuale „înțelegeri”), pentru că au intervenit „paşnicii” grăniceri maghiari într-o încercare de a pătrunde cu forța cât mai adânc pe teritoriul cehoslovac. Totodată, din Cetatea Eternă, de la Roma, Bucureştii aflau că Ungaria ar pretinde ocuparea imediată a câtorva oraşe din zona limitrofă, acestea urmând să îi fie cedate, din motive de „prestigiu” şi cu „caracter simbolic”.9

 

Varşovia era conştientă că şi-a pus împotrivă întreaga Europă

 

În situația creată, versatilul Beck dorea ca blamul dat planurilor sale să se reverse şi asupra României, nu doar asupra unui colonel mult depășit de situație. Printre informațiile mai verosimile pe care Richard Franasovici le-a primit de la „prietenii” săi, retribuiți mănos de acesta, fostul ministru de interne redactează un raport pe care îl trimite direct regelui (cunoscute fiind relațiile excelente întreținute de el cu camarila regală), dar şi ministrului Petrescu-Comnen. În raportul menționat, Franasovici confirmă lucruri cunoscute deja la Palatul Sturdza, multe intuite de politicienii români, aşa cum rezultă azi și din memoriile acestora, în sensul că erau destul de bine informați în problematica externă, în orice caz mult mai bine decât își închipuia începătorul ambasador român în Polonia. Spicuim din raportul lui dactilografiat /nu manu sua – ca la Djocovici/ câteva elemente de interes:10
1. „Politica de mână tare (forte), culminând cu ultimatumul adresat Cehoslovaciei, este opera aproape exclusivă a colonelului Beck, susținut numai de un alt fost ofițer, directorul politic Kobylański” /fost consilier diplomatic la București în anii ’30, pe care l-a cunoscut și Iorga N. M./. Pentru biografii colonelului radiografia făcută de Franasovici este ditirambică, dacă ne-am raporta, de pildă, la portretul făcut de Gafencu peste un an: „Curajos, cu un amor propriu nemăsurat, având orgoliul națiunei sale, vindicativ, conştient că nu se poate menține în postul său de răspundere decât prin continue succese, ministrul afacerilor străine a jucat partida şi a câştigat-o”. Se va dovedi în curând cât de efemer a fost câştigată!.
2. Apropiatul şi „prietenul” său, subsecretarul de stat M. Arciszewski (cel pe care Argetoianu îl gratulase încă din 1936 cu epitetul de „cutră”), nu crede că, în ceea ce priveşte situația personală, Beck a ieşit consolidat. Colonelul ne este înfățişat – sugestiv – de Franasovici – ca fiind liderul aşezat pe un piedestal înălțat prin succese, ceea ce nu i-ar asigura un echilibru stabil. E drept: s-a mai balansat destul de puternic numai un an.
3. „Chestiunea ultimatumului adresat Cehoslovaciei – datorată în mare parte orgoliului polon jignit de a nu fi fost convocat la München şi de a fi văzut propunerile Poloniei amânate, alături de acelea ale micii Ungarii – a fost discutată de domnul Beck atât în Consiliul de Miniştri, cât şi cu colaboratorii săi apropiați. Ea a întâlnit atât opunerea mareşalului Śmigły-Rydz şi a vicepreşedintelui Consiliului, Kwiatkowski, cât şi a domnului Arciszewski şi a contelui Lubieński mai moderați.
Beck a triumfat în cele din urmă, mulțumită aprobării preşedintelui Ignacy Mościcki. Şi, printr-o ironie a sorții, dar poate şi dintr-un interes bineînțeles al consolidării statului, beneficiarii acestei acțiuni îndrăznețe vor fi mareşalului Śmigły-Rydz, dar într-o măsură şi mai mare Kwiatkowski din Lagărul (a se citi tabără) al Partidul Uniunii Naționale”.
5. Se nădăjduieşte astfel că viitoarele alegeri, de la care opoziția se abține în mare parte, vor fi – grație succesului extern – o victorie a organizației politice guvernamentale condusă de generalul Skwarczyński. Cel preconizat ajunge, împreună cu Beck și tot guvernul, în stațiunea Slănic-Moldova, exact peste un an.
6. Subsecretarul de Stat din ministerul afacerilor externe, fost ministru la Bucureşti pe vremea ministeriatului lui Titulescu, /M. Arciszewski/ crede că succesul lui Beck ar fi real, „numai să nu-l plătim (Polonia) prea scump, căci am pus împotriva noastră întreaga Europă”. Aici, pot spune că gura păcătosului adevăr a grăit!
7. Față de ignorarea Poloniei la München, Beck nu s-a mulțumit cu acțiunea de a-şi lua revanşa pentru lovitura primită în amorul propriu şi s-a năpustit asupra Cehoslovaciei printr-o acțiune în forță dusă în ciuda întregii Europe; ne putem aştepta – credea Arciszewski – la noi înțepături destinate domnilor Chamberlain şi Mussolini, pe care colonelul din fruntea externelor de pe Wierzbicka îi acuză de a-l fi părăsit la München.
8. Acordul Chamberlain-Hitler e socotit ca foarte însemnat, putând avea urmări. Nu crede că va avea drept consecință separarea Angliei de Franța, cu toate că apăruse o fisură în axa Roma-Berlin.
9. Acțiunea paralelă întreprinsă de Polonia împotriva Cehoslovaciei a fost în mâna lui Hitler; dictatorul german însă nu putea, în etapa dată, îndrăzni să provoace un război general.
10. Că Franasovici era în naivitatea lui diplomatică dezinformat de „prieteni” rezultă din afirmația privind cordialitatea legăturilor dintre poporul polonez şi german, cât şi despre hotărârea Poloniei de a „acorda Germaniei o autostradă largă de 30 de metri, ce va lega Reich-ul cu Prusia Orientală şi care se va bucura de extrateritorialitate”. În realitate totul s-a desfăşurat exact invers.
11. Față de Cehoslovacia, Polonia ar avea intenția să inaugureze o politică de bună vecinătate, căutând a canaliza tranzitul republicii vecine prin portul Gdynia.
12. Față de Franța (după ce aceasta a părăsit Cehoslovacia), domnul Beck nu mai are decât sentimente de desconsiderare. Oare întâmplător Hexagonul a fost cel care l-a debarcat la prima ocazie?, amintind atitudinea șefului externelor față de domnul Nöel (ambasadorul francez la Varşovia, cel care va contribui din plin, în septembrie 1939, la debarcarea lui Beck din funcția de ministru!), „o atitudine din cele mai necruțătoare, convocând chiar pe colaboratorii săi apropiați în camera vecină pentru a asista la această dureroasă explicație. Domnia Sa a arătat ambasadorului Franței că felul cum s-au purtat cu cehii îl face să socotească că alianța sa cu Franța este o simplă ficțiune pe care nu se mai poate bizui”.
13. „În ce priveşte Ungaria – se afirmă în raportul lui Franasovici – aceasta (Budapesta) a propus în ultimul timp o alianță politică şi militară Poloniei. Domnul Beck nu a respins această propunere de plano; când însă Ungaria a precizat vederile sale, planul propus a părut destul de neserios atât d-lui Beck, cât şi cercurilor militare, încât s-a refuzat luarea lui în considerare”.
14. În cursul ultimei crize, atitudinea Ungariei a apărut la Varşovia slabă şi lipsită de vlagă. În loc de a întreprinde o acțiune curajoasă ca şi Polonia, Ungaria a şovăit. Domnul Beck, care a obținut, bazându-se numai pe forțele poloneze, teritoriile revendicate, nu ar fi dispus a-i susține în chestiunea slovacă. „Transmit această afirmațiune, sub beneficiu de inventar, afirmă Franasovici, căci campaniile de presă au existat în trecut şi există şi astăzi foarte vii, chiar în presa guvernamentală, în favoarea unei frontiere comune polono-maghiare prin alipirea Slovaciei sau Rusiei Subcarpatice la Ungaria”.
Se mai precizează că: „guvernul polonez este informat de consulii săi că mişcarea autonomistă slovacă continuă a fi foarte însuflețită, alimentată atât de agenții unguri, cât şi de cei polonezi, care continuă propaganda lor în urma instrucțiunilor recente ale guvernului din Varşovia şi a vechiului cuvânt de ordine ce li s-a dat”.11
Cu acest raport, Franasovici şi-a mai spălat din păcatele cuprinse în informările ce le făcuse până atunci, depeșe care dovedeau că se transformase sărmanul într-un curier al gândirii şi aspirațiilor poloneze, cu un cerc de relații foarte înguste, care pe banii statului român îl manipula. Nu ştim în ce măsură șeful misiunii conducea autoritar activitatea Ambasadei, dar nu se poate trece peste extrem de slaba, dacă nu inexistenta contribuție a colaboratorilor săi la munca de informare, inclusiv pe alte paliere ale oficiului diplomatic Varşovia. Se pare că numai ataşatul militar ieşise din calapodul impus de Franasovici.

 

 

Note
1 N. Iorga, idem, p. 91
2 Idem, doc. 16, pp. 124-125
3 AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 71-79
4 Idem, Alianța…Document 20, pp. 331-333; Idem Dosare Speciale cit. ff. 71-79, cu indicații separate pentru Belgrad
5 Idem, p. 333 42. Alianța…Doc. 21 din 5 octombrie, pp. 333-334
6 Alianța…Doc. 21 din 5 octombrie, pp. 333-334 și în continuare
7 Idem, doc. 23 din 5 octombrie, p. 336
8 Intrat la propunerea premierului I. I. C. Brătianu în diplomație a reprezentat țara, ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Berna (1923-1928), la Berlin (1928-1930), la Vatican (1930-1932) și din nou la Berlin (1932-1938).
9 Alianța…Doc, 25, p. 338
10 Nicolae Mareș, Relații… op. cit. Doc. 27, pp.339-343, idem Dosare Speciale, vol. 39, ff. 117-122
11 Alianța…Raport 27, pp. 340-344; AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 117-122