Național-comunismul și principiul de naționalitate

 

Dreptul sângelui a fost și a rămas o pură superstiție. Cu toate acestea, în anii 1971-1989, m-am confruntat eu însumi cu prejudecățile identitare născute din aceeași ideologie. E adevărat, ele nu figurau în legislația oficială, dar erau prezente în vocabularul societății și mai ales în practicile autorităților regimului național-comunist. Haosul economic provocat de deportarea evreilor din timpul războiului avea să se repete în epoca Ceaușescu prin vânzarea evreilor și germanilor. Privind documentar și biografic lucrurile acestea, am ajuns să înțeleg ceva mai bine istoria locului și a lumii în care m-am născut. Nici părinții, nici eu și nici apropiații noștri n-am gândit semenii prin prisma etnoculturii sau a confesiunii. Cu atât mai puțin prin prisma stereotipiilor ce trimit la rasă.
Ca student al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, am avut mai mulți profesori apreciați în mediul nostru profesional. Cel mai carismatic a fost Pompiliu Teodor, figură emblematică a mediului universitar clujean din a doua jumătate a secolului trecut. Apoi, Camil Mureșan, Samuel Goldenberg, Magyari András ș.a. Cursurile și seminariile lor m-au încurajat în perioada celor dintâi cercetări în biblioteci și arhive, atunci când mi-am pregătit diploma de licență. Apoi, un rol l-a jucat istoricul David Prodan, pe care l-am cunoscut și ale cărui cărți le-am citit în anii de după absolvirea facultății. În studenție, școala clujeană avusese un impact pozitiv în mintea și în sufletul meu. Fusese cel dintâi moment al formării profesionale, când, alături de informații noi, fusesem îndrumat spre câteva metode privind studiul istoriei. Pe de altă parte, am observat că istoria era subordonată propagandei politice a momentului. Nu peste mult timp am aflat că un post de asistent sau de cercetător putea fi ocupat în primul rând în temeiul naționalității candidatului. Așa se face că în locul entuziasmului inițial s-a născut o profundă dezamăgire.
Experiența personală mi-a arătat ce înseamnă blocarea accesului în învățământul superior sau într-un institut de cercetare. Purtasem repetate discuții privind un posibil concurs la o instituție academică din Cluj. Legat de justificările formulate de unul sau altul dintre profesorii mei, îmi vine în minte o altă observație memorabilă a lui Bertrand Russel, ignorată până astăzi de administrațiile academice din România: „Practica de a considera naționalitatea unui om la angajarea într-un post mai importantă decât competența sa dăunează educației și este o ofensă adusă idealului de cultură universală…”. De-a lungul deceniilor m-am întâlnit cu această ofensă nu doar la Cluj, ci și la Timișoara și București. Când n-am fost direct întrebat despre naționalitate, atunci angajatorul culegea informații din alte „surse”. În paralel, tema discriminărilor rasiale și aceea a Holocaustului împotriva evreilor și a rudeniilor lor fusese complet ștearsă din istoriile locală, regională și națională ale regimului național-comunist.
Citind cărți publicate în Occident – peste ani am ajuns să studiez și în Arhiva de la Holocaust Memorial Museum din Washington, D.C.- am aflat cum Clujul trecuse printr-o tragedie cumplită în al doilea război mondial: cu puține excepții, autoritățile și populația urbei acceptaseră, contribuiseră ori priviseră pasiv la deportarea evreilor clujeni în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Cu toate că orașul e o referință pe harta Holocaustului european, colegii și congenerii mei nu au învățat nimic de la niciun profesor al universității din Cluj despre politicile de omogenizare etnoculturală. De la Samuel Goldenberg aflasem cum și de ce serviciul de cadre și ierarhia universitară aleasă de regimul național-comunist practica ofense similare epocii fasciste. În pofida meritelor excepționale, Samuel Goldenberg fusese pensionat fără a primi titlul de profesor universitar. Înțelesese – la fel și eu – cum principiul de naționalitate se substituise recunoașterii muncii de savant și de pedagog al Universității Babeș-Bolyai. Decizia respectivă – fusese pensionat cu titlul de conferențiar – avea să-i producă istoricului o lungă și greu de imaginat suferință. Ca multe altele, a fost un exemplu al ideologiei și al practicilor din instituțiile național-comuniste, forțând răscumpărarea evreilor. Protocronismul prelungise ofensa adusă idealului de cultură și educație universale.
Ceva mai târziu, am identificat în programa de învățământ cum funcționa principiul de naționalitate ce poluase viața instituțiilor universitare în anii 1971-1989. Amintitul principiu contribuise la neglijarea ori marginalizarea istoriei comunităților maghiară, săsească și evreiască din Transilvania. Nici astăzi istoria astfel prezentată nu e una științifică, de îndată ce acordă atenție individualităților și contribuțiilor lor în funcție de apartenența comunitară, respectiv în baza situației demografice a regiunii sau a statului. În fapt, e un mod de a gândi și a face istorie ce împiedică adevărata cunoaștere. Trecutul medievalo-modern al Transilvaniei e fascinant atunci când descoperim că ardelenii sunt de mai multe limbi, culturi și confesiuni. Chiar viața religioasă a românilor e marcată de două expresii religioase, ortodoxă și greco-catolică. Deci, istoria locului trebuie înțeleasă nu invocând numărul locuitorilor de o limbă sau alta, de o confesiune sau alta, ci recunoscând și valorificând setul de valori comune generat de «moștenirea culturală multiplu codată» (Moritz Csáky).
Eșecul intrării mele în mediul universitar de la Cluj a fost urmat de o intensă muncă de cercetare – cu pasiunea înțelegerii – și care s-a desfășurat în condițiile în care trăiam de pe o zi pe alta. În anii ‘80, îmi pierdusem rând pe rând toate slujbele, de la muzeu, din învățământul secundar, de la biblioteca județeană. Una dintre modalitățile prin care am depășit nemulțumirile și neajunsurile a fost să-mi aleg singur temele de studiu, să mă documentez, să intru în legătură cu alți cercetători și profesori din România și din străinătate spre a deprinde o metodă de lucru ce răspundea așteptărilor proprii, depășind perspectiva acelei fictive ethnicity de care se prevalează istoricii români și est-europeni. Nu e o întâmplare că tocmai în acel întunecat deceniu ’80-89 lucram la cartea Tentația lui Homo Europaeus. Șansa sau “gândul de după gând” a făcut ca în acei ani să-mi iasă în cale intelectuali cu o bună pregătire în științele umaniste. I-am cunoscut, am corespondat și am învățat multe de la Răzvan Theodorescu, Alexandru Zub, Paul Cornea, Eugen Stănescu, Alexandru Duțu, Cornelia Papacostea-Danielopolu, Adrian Marino, David Prodan, Mircea Zaciu.
Biografia personală a jucat un rol în interpretările de istorie conceptuală, prin urmare trebuie și pot să spun că pentru mine cetățenia a fost și a rămas conceptul-cheie al identității. Multe dintre cele ce s-au spus și se spun despre mine reprezintă un exemplu de atribuire a identității prin intermediul stereotipiilor. Vechiul-noul organicism cultural trimite la teoriile rasiste dragi unor învățați români din generațiile precedente. Sunt și astăzi printre noi destule persoane și lideri de instituții a căror preocupare e aceea de a clasa oamenii în funcție de teoria biologistă. Rezumându-mă la cetățenie, voi spune că prin acest concept ne protejăm unii pe alții, depășim invectivele din legislațiile rasiale ale lui Hitler și Antonescu sau acelea din cultura etnicist-protocronistă a lui Ceaușescu. Chestiunile privind limba/limbile maternă sau paternă, religia/iile, numele de familie, nu trebuie să intereseze decât persoana în cauză și afilierile comunitare pe care aceasta le asumă în mod voluntar. Primează normele de coabitare, cele de administrație și justiție, patriotismul constituțional (Verfasssungspatriotismus). Desigur, importante sunt prestațiile individuale și capacitatea de asociere și integrare social-comunitară.
Cartea Neam, Popor sau Națiune? e scrisă cu gândul de a depăși canonul impus de regimurile politice totalitare din România și din alte state din Europa de Est și de Sud-Est. E vorba de cel în temeiul căruia s-a inventat clasarea oamenilor în funcție de religie, etnocultură, sânge, rasă, nume. De ce să fiu întrebat despre originile părinților? Nimic nu justifică ignorarea ori jignirea memoriei părinților. Trăsăturile identității multiple le-am analizat și interpretat în cartea citată mai sus. E de dorit să știm un lucru simplu: fiecare om are libertatea și dreptul de a-și alege locul în care vrea să trăiască, apartenența statală și numele sub care se exprimă. A cere sau a obliga pe cineva să plece în altă țară inventându-i origini cultural-lingvistice și religioase – așa cum proceda instituția de represiune a național-comuniștilor – e un mod impardonabil prin care mie și altora ca mine ni s-au încălcat grav drepturile și deciziile personale. Înainte și mai mulți ani după ‘89 circulau zvonuri privind iminenta mea plecare definitivă din țară. Cu siguranță, Securitatea gândea exact așa, multiplicând vestea. Nici nu e de mirare acest lucru pentru cei ce știu că în anii 1970-1989 era în toi vânzarea evreilor și germanilor din România. Ca nicăieri altundeva în Europa postbelică, statul național-comunist român avea oameni de vânzare.
Persoanele care s-au ocupat de aflarea numelor agenților Securității – nu și de acelea ale ofițerilor Securității care reprezentau sistemul totalitar – trebuia să fi știut de la bun început cum funcționa instituția în cauză, care era statutul acesteia, ce fel de limbaje și mesaje o particularizau, iar în cazul unor persoane ca mine de ce și pentru ce se ocupa de inventarea identității, respectiv a dușmanului de rasă și de clasă. Din acest din urmă punct de vedere, situația mea e relativ similară aceleia al lui Katherine Verdery. În vreme ce antropoloaga americană fusese urmărită de Securitate pentru că reprezenta «străinul din exterior», eu devenisem suspect ca «străinul din interior».
Cum să-și imagineze cineva că sunt un străin, că nu pot fi integrat în statul în care m-am născut pentru că am un tată evreu – și încă unul de limbile germană și maghiară! – și având un nume german? În fine, pentru cei ce s-au angajat să servească național-comunismul totalitar din România nu fusese uitată nici „originea burghezo-moșierească” a familiei Neumann. Doar continuând să gândească precum Securitatea, respectiv prin grila curentului protocronist, cei ce mă etichetau și mă etichetează astfel și astăzi sunt – cu voia lor sau din ignoranță – prizonierii prejudecăților și ai legislației rasiale a regimurilor totalitare. Sunt continuatorii securismului. M-am întrebat adesea dacă e vorba de conservarea reflexelor cultural-identitare premoderne ce nu cedează în fața unui intrus, fie el și unul imaginar, cum e cazul meu, și al oricărui alt cetățean român aparținând așa-numitului segment minoritar (a se citi: cetățean de gradul 2, 3, 4, etc.)? Lecturile m-au condus la conceptul de fictive ethnicity, unul ce indică prejudecățile marcând îndelung limbajele românești de fiecare zi, falsificând realitățile vieții individuale și colective, provocând conflicte ori excluderea celui/celor diferiți social și cultural-comportamental. De aici a pornit motivația cercetării noțiunilor care definesc cultura identitară și care pe mulți îi irită la culme. Dincolo de ce cred invocatele segmente sociale agresive din România de astăzi e importantă dezbaterea temelor mari și sensibile, iar dacă e vorba de identități personale și de grup, atunci studiul și resemantizarea conceptelor cheie de neam, trib, etnie, rasă, devine unul esențial în înnoirea limbajelor cultural-politice.

 

 

(Fragment din cartea în pregătire: Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul vs. biografia personală)