Poate că una dintre cele mai disputate probleme din lumea de astăzi se învârte în jurul noțiunii de identitate europeană. Fiind o destinație globală pentru refugiați – potrivit UNHCR, 12,4 milioane de migranți au intrat în Uniunea Europeană în 2022, mult mai mulți decât în SUA – cetățenii UE au devenit atât de îngrijorați de ramificațiile afluxului încât guvernele politice se fac și se desfac în funcție de acestea, așa cum arată recentele alegeri din Olanda. Pentru istoricul român Victor Neumann nu este nimic nou în această dezbatere. Provenind dintr-o țară împinsă de milenii de forțe imperiale din afara granițelor sale, inclusiv de otomani, habsburgi, ruși, sovietici, vest-europeni și chiar de Statele Unite, el este mai mult decât familiarizat cu problema diversității și cu ceea ce înseamnă aceasta. De fapt, cartea sa, Tentația lui Homo Europaeus. O istorie intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est (The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe, Scala Publishers, Translated by Dana Miu and Neil Titman, London, 20201), o lucrare ce explorează noțiunea de unitate europeană mergând până în Evul Mediu, a fost zădărnicită de regimul Ceaușescu într-un moment în care diversele comunități erau subsumate unui ideal nationalist “românesc”. Amestecul de istorie personală și națională, această coliziune, a dus la o lucrare de o extraordinară perspicacitate, profunzime și actualitate.
Inspirată de opera conceptual-istorică a lui Reinhart Koselleck, metodologia folosită în Tentația lui Homo Europaeus caută un fir continuu în mijlocul unei încurcături aparente. Având în vedere ruptura dintre școlile teoretice franceze și germane și în ciuda faptului că acestea făceau adesea cam același lucru, pare că doar evocarea lui Koselleck în anii 1980 a fost prilejul unei oarecare dispute în contextul anglo-american. Fragmentarea culturală iese la suprafață în cele mai surprinzătoare moduri și pentru cel mai surprinzător motiv, chiar și acolo unde oamenii o invocă prin termeni precum unitate, totalitate sau singularitate. Ambele școli amintite reprezentau aceeași Europă. Cu excepția Școlii de la Manchester, care a fost inspirată de marxiștii de la Frankfurt, istoricii anglo-americani s-au inspirat adesea din evoluțiile francofone, formulate în mare parte de Michel Foucault. În timp ce germanii își numeau metoda lor istorie conceptuală, Foucault urmărea o istorie a ideilor. În mare parte similare ca intenție și amândouă de stânga, ele aveau și diferențe exprimate prin cuvinte dure. Se poate găsi un exemplu de confruntare în cartea Condiția postmodernă a lui Jean-François Lyotard, într-un dialog între autor și Jürgen Habermas, cei doi situîndu-se de-o parte și de alta a unei diviziuni idiosincratice construite.
Din fericire, de atunci am parcurs un drum lung. Mințile mai reci au prevalat. Mulți dintre “beligeranți” au abandonat natura aprinsă a discursului, făcând posibilă o fertilizare încrucișată în care însă teoreticienii de astăzi nu reușesc să se regăsească. Intrăm în istoria noțiunii de europenitate a lui Neumann, conceptualizată în figura alegorică a lui homo europaeus. A o caracteriza ca fiind un gest universalizant este un eufemism. Urmărind evoluțiile începând cu secolul al XIII-lea, el demonstrează că efortul pentru a găsi un punct comun a existat dintotdeauna, inițial sub forma unei unități confesionale, mai apoi, atunci când s-au dezvoltat falii, sub forma unor idei seculare. Din evul mediu și Renaștere până în perioada iluministă, a existat un permanent impuls spre un întreg sau o totalitate. Deși Reforma și Contrareforma au folosit mașinăria războiului cu efecte mortale pentru a influența această dezbatere, nașterea secularismului care a urmat a încercat o sinteză, un “dincolo” de diviziuni.
Într-un fel, homo europaeus este un concept reconfortant, și, cum susține Neumann, nu este o ficțiune. El urmărește drumul spre modernitate, perioada premergătoare Renașterii, modul în care a avut loc trecerea spre umanism. El se referă la această cotitură apărută ca la un “simbol al civilizației”, în primul rând în Europa de Vest (dar deloc exclusiv), un fel de “înălțimi spirituale”. La urma urmei, ceea ce noi luăm drept o referință occidentală a fost inspirată de antichitatea greacă, menținută vie în Evul Mediu în centrele de cultură islamice, inclusiv la Bagdad, adică în Orient; acolo a supraviețuit, precum și în lumea bizantină. Și, totuși, printr-o întorsătură ironică, văzut de sus, Occidentul este spațiul strălucitor pe care est-europenii au fost încurajați să-l admire și să-l imite, nicidecum să se identifice cu el. E adevărat, homo europaeus manifestă o “universalitate a spiritului”, una care a generat existența modernității. Ilustrațiile din carte cartografiază fluxul de idei, seamănă foarte mult cu notele coregrafice pentru un dans contemporan sau cu o înregistrare vizuală a jocului Twister, un joc ce s-a desfășurat pe întreg continentul. Deși Neumann subliniază “criza de conștiință” care a avut loc în Occident în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și care, aparent, s-a deplasat înspre Est într-un efort de a-l face coparticipant la “sufletul Europei” sau la “lumea civilizată”, de fapt – și nu se poate spune îndeajuns – tărâmurile erau interdependente. Dialogul era mult mai complicat și multi-situat.
Adevărata greutate a lucrării constă în promovarea enciclopedică, aproape incredibilă, a exemplelor lui Neumann. Credeți-mă când vă spun că volumul de dovezi este de-a dreptul uluitor – și, cu siguranță, convingător, așa cum este așezat ferm în registrul istoric. Sunt mult prea multe exemple pentru a putea să le faci dreptate aici, dar o mică mostră include, printre altele, discuții aprofundate despre umanistul transilvănean și prelatul catolic Nicolaus Olahus (1493-1568), un susținător al Contrareformei, dar suficient de umanist pentru a fi admirat de Erasmus; despre medicul portughez-evreu Amatus Lusitanus (1511-1568), care a avut un interes în genul lui Leonardo da Vinci pentru știință și anatomie umană, astfel încât a devenit ținta papilor, ceea ce l-a determinat să se mute la Salonic, pe atunci parte a Imperiului Otoman și unde și-a petrecut viața în mijlocul unei înfloritoare comunități evreiești; liber-cugetătorul Theophilos Corydalleus (1563-1646), un neoaristotelic grec și cleric ortodox care a pledat pentru materialismul filosofic în cursurile sale de la Constantinopol; “prințul filozof” moldovean, Dimitrie Cantemir (1673-1723), simbolizînd (prin opera sa) o trainică punte (culturală), care a trăit și el la Constantinopol timp de douăzeci și doi de ani și a contribuit la promovarea unui dialog umanist ce ajunsese de la locus classicus al Iluminismului, și anume Franța, până în centrul Imperiului Otoman, într-o perioadă în care Habsburgii se străduiau să-i alunge pe otomani din sud-estul Europei; un alt evreu portughez, Daniel de Fonseca (1672-1740), a făcut și el un drum pe tărâm otoman, apoi la București și în Valahia, unde a pledat pentru drepturile civile nu doar ale celorlalți evrei, ci ale tuturor oamenilor, ceea ce includea și contestarea forței coloniale a Habsburgilor, acei “dictatori benigni”; teologul german, devenit istoric și poliglot, August Ludwig von Schlözer (1735-1809), care a studiat limba maghiară, apoi s-a stabilit la St. Petersburg, unde a învățat limba rusă și a devenit un istoric al slavilor și un promotor al “unei istorii corelate cu o filozofie a ideilor”; sârbul de origine maghiară, Ignaz Joseph Martinovicz (1755-1795), agentul secret care viza să depășească vechea ordine bazată pe ideile iluministe, “stabilind comunicări fructuoase între Viena, Pesta, Zagreb și Timișoara în Est și Paris în Vest”; și mulți, mulți alții. Într-adevăr, gama de gânditori aproape copleșește prin număr, ca să nu mai vorbim de realizările lor. În acest fel, Neumann nu numai că oferă o bogăție de resurse pentru orice cititor suficient de deschis și vizionar pentru a transcende clișeele obișnuite ale Vestului asupra Estului, dar arată că situația a fost întotdeauna mai nuanțată, mai complicată, mai multi-situată și mai interesantă decât au conceput vreodată occidentalii.
Poate că unul dintre cele mai binevenite și mai salutare elemente din Tentația lui Homo Europaeus este istoricizarea contribuțiilor evreilor europeni la discursul despre umanism, secularism și o europenitate comună. Într-un anumit sens, figura evreului rătăcitor întruchipează identitatea europeană. Este o adevărată ironie, având în vedere tratamentul pe care îl primesc atât din partea clericilor, cât și din partea guvernelor. Și, totuși, ei au avut o contribuție nu mică la promovarea dialogului. Ca urmaș al unei căsătorii mixte, trăind în Banat – tatăl său era evreu german și mama sa era româncă ortodoxă – Neumann are un lucru sau două de spus pe această temă. El nu se ferește să pună întrebări cu privire la motivele pentru care evreii au contribuit la promovarea identității europene contemporane, în acest scop el citează natura nomadă a vieții evreilor de-a lungul mai multor secole, împinși cum au fost de politicile și toleranțele schimbătoare din Europa creștină; dragostea lor pentru cărți; ușurința de a-și însuși limbile străine, legată de natura peripatetică a vieții lor; tendința lor generală de a nu mai pune accent pe proprietatea funciară și efortul de a excela în meserii – ceea ce înseamnă inteligența și adaptabilitatea lor. Atât de mult timp trecuți cu vederea și neînțeleși, ei au jucat un rol în avansarea proiectului european.
În altă ordine de idei, în timp ce lucrarea se dorește a fi o istorie conceptuală, ea invocă și participă la ceea ce Foucault numea o «istorie densă», adică o istoriografie care coboară de la înălțimile celor puternici la pământul prăfuit. Mă gândesc în special la lectura lui Neumann despre cimitire și biblioteci, inclusiv despre cimitirul evreiesc din orașul său natal, Lugoj. Despre acest spațiu el scrie:
[Acolo] există dovezi ale unei comunități puternice, nu atât prin mărime, cât mai degrabă prin condiția socială, economică și politică. Pietrele funerare indică adesea profesii, funcții, activități în societatea din Lugoj …: avocați, medici, comercianți, judecători, farmaciști, proprietari de terenuri, proprietari de fabrici. Unele dintre inscripții datează din secolul al XVIII-lea, indicând prima etapă a așezării lor în Lugoj. Ele sunt în ebraică, germană și maghiară. Într-un anumit sens, evreii bănățeni constituie un microcosmos al lumii moderne, homo europaeus în cea mai reușită formă a sa, adică diversă, provenită din atâtea puncte cardinale, așa cum erau evreii bănățeni, toate acestea fiind înțelese de Neumann prin citirea pietrelor funerare.
Aș spune că există un dialog în carte între cimitire și biblioteci, iar Neumann le citește pe acestea din urmă cu o intuiție similară. Este clar că a petrecut câteva mii de ore cercetând bibliotecile în special. El scrie că o bibliotecă “poate fi … văzută ca un institut de învățare care transmite idei și propagă cultură. În această privință, ea funcționează la fel ca alte instituții: școala și biserica, tipografia și editura: “… Bibliotecile stabilesc comunicări durabile și chiar un sentiment de emancipare, aducând împreună comunitățile lumii”. El discută despre biblioteci individuale, printre care colecția lui Matthias Corvinus din Buda, care a servit drept “un centru cultural unic, european în conținut și formă”; bibliotecile transilvănene și bănățene din Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Târgu Mureș, Cluj, Oradea, Sfântu-Gheorghe, Brașov, Arad, Radna și Timișoara. El descrie în detaliu, proveniența, mărimea, amploarea și întreținerea lor, astfel încât devine clar că bibliotecile, ca și cimitirele, constituie un fel de arteră, o răscruce de drumuri, unde idei și practici poposesc nu pentru a se odihni, ci pentru a inspira pe oricine este suficient de curios și inteligent pentru a fi deschis la ceea ce au de oferit. Bibliotecile, ca și cimitirele, transcend geografia, dar și prejudecățile culturale.
Unul dintre cele mai pătrunzătoare elemente ale cărții este postfața publicată în traducerea în limba engleză din 2020. În multe privințe, în aceste pagini se deconstruiesc noțiunile de și sau de și . În discursul postcolonial popular din mediul academic anglo-american al anilor 1980 și 1990, noțiunile și au fost folosite în mod liber și, într-un anumit sens, nepăsător. Neumann contestă natura reductivă a binarismului – așa cum ne-a reamintit Derrida, toate binarismele maschează o ierarhie –, dar subliniază și caracterul eronat și chiar ofensiv al conceptului. De la margini la centru: marginal față de ce? Sau față de cine? Noțiunea implică o ontologie, una pe care o cunoaștem cu toții, dar pe care o afirmăm atât de rar în mod deschis, și anume că Occidentul – Franța, Germania și Anglia – constituie o centralitate, iar orice altceva este periferic față de acesta. Tocmai o astfel de gândire este problema. Este ca și cum ai spune că există un loc în care se întâmplă lucruri în afara căruia se găsește un Nicăieri, ca și cum Nicăieri ar fi posibil oriunde pe planetă. Este un punct crucial, unul care afirmă noțiunea de centre multiple și chiar de puncte infinite. Sau, altfel spus, în sensul universalizant al cărții, globul însuși operează ca un centru.
Postfața e revoluționară, ușor de recunoscut de oricine a citit și cartea lui Neumann, Banatul Timișoarei: Un amalgam european (The Banat of Timișoara. A European Melting Pot, Scala Publishers, Londra, 2019). Afirmația potrivit căreia Banatul, o mică regiune din sud-vestul României, foarte contestată din punct de vedere istoric – niciodată mai mult decât în timpul regimului Ceaușescu –, e o adevărată reprezentare a proiectului european în profunzime ideatică, istorică și trăită a diversității sale. Cu mult timp înainte de prăbușirea moștenirii sale coloniale, când Europa de Vest a început să-i considere cetățeni pe foștii coloniști, Banatul a fost un spațiu primitor pentru o mulțime de comunități, naționalități, clase, confesiuni, ocupații și idei. A fost, într-adevăr, un amalgam populațional original. Într-un sens, a fost Europa înainte de Europa, un loc în care gesturile universalizatoare depășesc sfera teoretică pentru a intra în domeniul praxisului. Din nou, Neumann provine de acolo, ceea ce, în multe privințe, a influențat viziunea sa asupra unei Europe capabile să transceadă segregarea, una care de-a lungul secolelor a avut tendința de a o împiedica să se nască, fiind chiar mortală. În multe privințe, doar Postfața merită prețul cărții, o carte care, trebuie spus în treacăt, a fost tradusă în mod rafinat în engleză de Dana Miu și Neil Titman.
Ceea ce nu se spune în carte, dar ceea ce orice cititor știe și ceea ce merită spus este că, în Europa, umanismul sau orientarea seculară, adoptarea rațiunii în detrimentul dogmei, a fost un proiect eșuat din multe puncte de vedere. Nu doar Freud a fost cel care a scos în evidență minciuna omului rațional. Mai recent, postmoderniștii au recunoscut și ei acest fapt. A fost unul dintre motivele de discordie care a unit școlile franceză și germană. La ce au dus secularismul și raționalismul, dacă nu la un dezastru major și chiar mai rău? La excese și opresiune colonială; la ascensiunea unui dictator nebun și la două războaie mondiale; la multe deportări forțate și lagăre de concentrare; la un Holocaust și un război rece care a antrenat întregul glob în dușmăniile sale; la excesele capitalismului de carne roșie și distrugerea mediului înconjurător; la multe altele. Neumann se referă la tendința spre un ideal european ca la o tentație pentru un motiv anume. Retorica a fost cu siguranță o tentație reconfortantă, o fantezie minunată, o alternativă printre comunitățile/națiunile care au căzut pradă oamenilor puternici, otomani, sovietici, americani și autohtoni. Limbajul rațiunii atrage, poate, pentru că într-o lume a superputerilor înclinația este de a-ți alege otrava, fie că vrei, fie că nu vrei. Acest lucru nu a fost niciodată mai adevărat decât astăzi.
Problema este că dacă homo europaeus dezamăgește și chiar eșuează, care este alternativa? Diversitatea există cu siguranță în Europa spre deosebire de orice alt loc din lume, doar că ea ar trebui privită ca o forță și nu ca o amenințare. Neumann se referă la tendința spre un ideal european ca la o tentație pentru un motiv anume. Retorica a fost cu siguranță o tentație reconfortantă, o fantezie minunată, o alternativă printre comunitățile/națiunile care au căzut pradă oamenilor puternici, otomani, sovietici, americani și autohtoni. Limbajul rațiunii atrage, poate pentru că într-o lume a superputerilor înclinația este de a-ți alege otrava, fie că vrei, fie că nu vrei – nu a fost niciodată mai adevărată decât astăzi. Problema este că dacă homo europaeus dezamăgește și chiar eșuează, care este alternativa? Spre deosebire de orice alt loc din lume, diversitatea Europei există cu siguranță, doar că ea ar trebui privită ca o forță și nu ca o amenințare.
În Tentația lui Homo Europaeus, Neumann pledează pentru un dincolo, o privire dincolo de interminabila divizare a comunităților atât de comună astăzi – obsesia diviziunilor – către noțiunea de sens comun, chiar dacă recunoaștem diferența (nu e același lucru). Avem diviziunea în mână; ceea ce nu reușim să imaginăm este o umanitate comună. Noțiunile de centru și margine nu fac decât să înstrăineze și mai mult; ele ratează ținta. Ele servesc, de asemenea, la masarea vechilor structuri de putere care și-au depășit de mult utilizarea. Nu degeaba Comisia Europeană a desemnat Timișoara – pe care Habsburgii o numeau bijuteria Estului –, drept Capitală Europeană a Culturii în 2023, ceea ce înseamnă un centru, chiar un exemplu. Oricine a fost acolo înțelege de ce stratificarea istoriei și a culturii, vizibilă în arhitectură și în oameni, orientali, occidentali, nordici și sudici, catolici, evrei, ortodocși și islamici, medievali, renascentiști, baroci și iluminiști, europeni și sovietici, este evidentă peste tot. Nu este de mirare faptul că sfârșitul regimului Ceaușescu, împreună cu tot ceea ce a reprezentat, a început la Timișoara. Dispariția lui a făcut posibilă o nouă cotitură, o recunoaștere a europenității Banatului, una care se întinde de-a lungul mai multor secole.
Marea interferență culturală pe care o reprezintă Banatul, locul care, într-un anumit sens, a dat naștere atât lui Neumann, cât și perspectivei sale istorice, are un lucru de spus Occidentului: întruchiparea diversității este singura cale. Aceasta este linia directoare a cărții Tentația lui Homo Europaeus, o carte pe care nu doar europenii, ci oricine de pe continentul american ar face bine să o citească în acest moment istoric. Niciodată nu a fost mai relevantă sau mai actuală, nu a meritat mai mult să fie citită, ca într-un moment în care ceea ce oamenii numesc Occident s-a împiedicat atât de mult de chestiunea diversității.

Donald Mengay este scriitor, istoric literar, profesor de istoria literaturii comparate la City University of New York.

 

 

Note
1 Cea mai recentă ediție în limba română, a V-a, a fost publicată de Editura Mega, Cluj-Napoca, 2022.