Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Literatura română de azi. Intervenția critică neinvazivă

Literatura română  de azi. Intervenția  critică neinvazivă

În numărul 3 al revistei România literară, Nicolae Manolescu dedica editorialul intitulat „Un cronicar literar adevărat”1 punerii în lumină a uneia dintre lucrările recent apărute la Editura Cartea Românească: Prozatori români de azi2. Nu o cronică de carte intenționa istoricul literar, ci o focalizare asupra unui demers care are șansa de a-l replica pe al său. Nicolae Manolescu nu o spune explicit, ci sugerează. După cele două volume din Poeți români de azi și după Secvențe literare contemporane. O panoramă a literaturii române în deceniul 1990-2000 (aș adăuga și după Critici români de azi), cel mai cunoscut (și cel important) cronicar român al edițiilor, Răzvan Voncu continuă să se dedice unui „exercițiu critic care nu mai ține de trendul timpurilor noi”, iar asta chiar dacă nici cronica literară, nici literatura surprinsă în disertațiile periodic publicate pe marginea aparițiilor editoriale comentate nu mai au și nu pot spera la locul pe care l-au ocupat cândva în literatura română.
Luciditatea cu care privește proza românească actuală, începând de la Zaharia Stancu până la cea a autorilor născuți în preajma anului morții fostului președinte al Uniunii Scriitorilor din România, acuratețea observației, spiritul critic – diferit dozat în ansamblul lucrării, dar corect în lumina cronicii ca exercițiu diaristic, ca interpretare prin prisma frame theory, în înțelesul în care presa literară nu își pierde rolul de mijloc specializat de comunicare de masă –, inteligența poziționării în scopul repunerii în dezbatere a operelor arhi-comentate din unghiuri considerate până deunăzi infertile, sunt doar câteva dintre observațiile pertinente asupra cărora nu doar că nu se îndoiește mai nimeni, și care au fost deja rulate în comentariile pe marginea cărților lui Răzvan Voncu. Aceste trăsături, chiar dacă nu direct expuse în textul lui Nicolae Manolescu, nu disonează cu punctul său de vedere, chiar dacă istoricul literar, după experiența unei vieți dedicate acestui exercițiu, se rezumă la douăsprezece nume care constituie osatura prozei românești contemporane, douăsprezece nume canonice sau canonizabile. Răzvan Voncu, obișnuindu-ne deja cu expunerea atelierului propriu și cu raportarea la opera contemporanilor ca work in progress, propriile texte fiind texte în lucru, proiecții dinamice asupra unui întreg dinamic, nu ezită să se raporteze și la autori care au șansa de a evolua sau de a aduce într-un ansamblu de opere ușor de clasificat sau ordonat particularități discursive, stilistice și de arhitectură romanescă, dar și la prozatori care, trecuți cu vederea de valurile de critică literară oarecum repetitivă, merită o șansă în plus, cel puțin de lectură, dacă nu de repoziționare datorită noului unghi critic pe care îl propune chiar cronicarul. Nu un exercițiu de prietenie – prietenia și exigența își dau mâna în comentariile lui Răzvan Voncu –, ci unul de luciditate, venit din partea unui critic literar capabil să înțeleagă organica literaturii și să nu se oprească la vârfurile ei, este ceea ce poate fi regăsit în demersul mai amplu, care include și cele două volume dedicate poeziei, și cel panoramic asupra ultimului deceniu literar al secolului trecut. În ansamblul fidelității față de exercițiul cronicii, criticul literar este fără îndoială exemplul de consecvență, chiar dacă texte mai vechi ale unor critici români contemporani poziționau alți reprezentanți ai generației sale literare în pole position în raport cu un demers, cu un parcurs de urmat ca model sau ca tipar de acțiune. Mă refer la modelul Nicolae Manolescu, al uceniciei cronicărești de peste trei decenii pentru a contura ulterior o istorie literară. Spre exemplu, în urmă cu câțiva ani, presa literară îl vedea drept continuator al proiectului manolescian pe Daniel Cristea-Enache. Astăzi există o reținere în poziționarea lui Răzvan Voncu în siajul procedural al maestrului, dar cu siguranță că această reținere nu se datorează potențialului criticului literar, ci mai degrabă opțiunii sale analitice, interesului său spre o panoramare diferită și capacității de a vedea literatura în dinamica ei, proiectând parcursul în raport cu o serie de repere ale viitorului. Și recent publicatul volum include pe coperta 4 o mostră de raportare lucidă la valoarea și potențialul criticului Răzvan Voncu, asumată de Vasile Popovici: „Că place sau nu, Răzvan Voncu se înfățișează azi drept cronicarul literar cel mai important al momentului, nu numai fiindcă asigură de câțiva ani buni oficiul de receptare și evaluare în publicația literară de referință care este România literară; are tot ce-i trebuie pentru a ocupa un loc atât de proeminent: cultură, judecată limpede, expresia directă, concisă și eficace, o privire cuprinzătoare asupra fenomenului literar contemporan, formație universitară solidă. Niciunul dintre puținii critici activi din presa noastră culturală nu întruchipează mai bine ca Răzvan Voncu rolul acesta în forma instituită de Nicolae Manolescu, modalitate ce azi ni se pare a fi un dat natural, într-atât de mult s-a împământenit: un stil al întâmpinării eliberat de constrângeri filozofice, ideologice și chiar de tendințele literare ale prezentului. Rațional, independent în gândire, perfect echipat deopotrivă pentru analiză, intuiție și construcție teoretică, din nou în aceeași linie cu Nicolae Manolescu, el vizează o acoperire integrală a fenomenului literar”, eu însumi făcând observații similare în comentariile anterioare, la Arhitectura memoriei și Poeți români de azi (I).
În raport cu criticii ajunși în pragul jubileului s-a afirmat, nu de puține ori, că ar trebui să urmeze traseul deschis de Nicolae Manolescu, că după suficiente acumulări prin comentariul de întâmpinare, ar fi necesar să își schimbe perspectiva, să cuprindă întreaga literatură. Cu certitudine Răzvan Voncu are această capacitate de a vedea nu numai de la distanță, ci și într-un exercițiu de analiză aplicată în oricare dintre cazuri – să nu uităm predilecția pentru istoria literară veche, faptul că teza de doctorat, coordonată de Dan Horia Mazilu, a vizat exact acest segment al producției literare autohtone, să nu uităm că este capabil să scrie istorii alternative ale literaturii prin lentile particulare, O istorie literară a vinului în România fiind un exemplu elocvent, sau că este capabil să privească o producție literară marginalizată, dovedindu-și la o analiză aplicată centralitatea, ca în cazul Scriitori evrei în literatura română, dar și capacitatea de a se concentra pe studiul monografic, în Despre Preda, de pildă – întreaga literatură română. Nu îmi dau seama dacă are și capacitatea de sistematizare și de menținere a lupei analitice la distanța focală necesară, acolo unde puterea de convergență sau divergență a fiecărei opere literare devine evidentă (distanța focală dă seama și de setarea perspectivei, și de gradul de magnificare a prim-planului, dar mai ales de unghiul ales în abordarea analitică), însă pentru aceasta nimic din ceea ce era de moștenit sau dobândit, talent și cultură generală, nu ar intra în discuție, pentru că le posedă, ci doar voința angajării într-un asemenea exercițiu, puterea de a nu-l abandona și menținerea neutralității epistemice, adică acea trăsătură pe care deja i-a educat-o mediul universitar din care provine. Rămâne de adresat probabil cea mai importantă întrebare: mai este utilă, din perspectiva criticului literar, o istorie a literaturii române ca o colecție de artefacte, sau preferă istoriile literare alternative, dinamice, ca expresii ale aplicării semnalului critic modulator pentru a varia o proprietate, o trăsătură a literaturii în înțelesul de semnal de modulat, cu scopul de a o prezenta într-o nouă formă, ușor de discriminat în exercițiul receptării întregului?
Tind să cred că Răzvan Voncu privește literatura română în dinamică și exercițiul critic devine, în acest sens, simplul semnal modulator (în amplitudine, o dovedește prin ceea ce a scris până în prezent) care să permită difuzarea/ transmiterea ei mult mai ușor, similar transmiterii semnalelor electrice, fără a afecta semnalul sursă. Or, un asemenea exercițiu nu poate fi cuprins în copertele unei istorii literare decât prin expunerea procesului și a exemplelor practice de semnal modulat critic. Din această perspectivă, critica literară servește modulării operei, nu catalogării ei. Cred că din această cauză, prin intervenția critică neinvazivă pe text, Răzvan Voncu nu remodelează literatura română de azi pe care a comentat-o în miile de pagini publicate, cu scopul aducerii la nivelul extradiegetic al judecătorului, ci se inserează în ea ca observator într-un demers de observare participativă, care să nu impieteze vocea operei, care să nu bulverseze rezultatul măsurării. De fapt, incertitudinea lui Heisenberg aplicată în umanioare se rezumă la alterarea măsurării prin însăși prezența instrumentului de măsurat. Comentariul neinvaziv practicat de Răzvan Voncu presupune topirea criticii în masa operei, fără a își pierde potențialul de închegare, fără a excede în amplitudine anvelopa semnalului literar, redând cu acuratețe o operă care se autodevoalează prin schimbarea în manieră cinematografică a unghiului, a perspectivei.
Comentând deja primul volum din Poeți români de azi, având proaspătă în minte lectura celui de-al doilea și citind recent Prozatori români de azi, constat că Răzvan Voncu nu încearcă, în acest exercițiu al cartografierii a circa șapte decenii de literatură română, să aducă fracția operă literară/ critică la numitorul comun. Dacă ar fi făcut-o ar fi însemnat tocmai acea poziționare extradiegetică de care se desparte. Criticul anunțase din primul volum dedicat poeziei că a deschis o linie de lucru, afirmase deja în partea introductivă a celui de-al doilea3 că lucrează la un proiect deschis și că miza sa nu este aceea a validării, ci a expunerii dinamicii literaturii în bogăția sa expresivă: „accentul cade acum mai mult, cel puțin în capitolul consacrat poeților afirmați după 1989, pe întâmpinare decât pe validare” (p.6). Pariul său cu viitorul – însemnând identificarea potențialului, bazându-se pe o lectură fidelă, in intentio operis – se aplică și cazul recentului proiect, dedicat prozatorilor. Literatura română de azi, pentru a rezuma întregul proiect, nu se rezumă la expunerea unui întreg în interferență, a ecosistemului literaturii române contemporane: este și trebuie citit ca sumă de cronici literare care, în încercarea de interpretare dialectică devine similară sumei de copaci din pădure, în care lectorul (obligatoriu antrenat pentru asemenea exerciții) recompune ecosistemul literaturii contemporane ca pădure de semne. Evident că există și intervenții în text care sugerează faptul că criticul literar are în minte și dimensiunea validării, dar el a parcurs deja pentru sine acest exercițiu, are o imagine coerent construită și intervine doar cu semnalul critic modulator în anvelopa de semnal a producției literare. Spre exemplu, introducându-l pe Nicolae Prelipceanu în volumul secund dedicat poeziei, o face ca addendă la primul volum, focalizându-se pe centrul de greutate al operei acestuia, cum o mai face în critica actuală doar Vasile Popovici, adică expunându-l ca ironist casant (cel mai casant dintre ironiștii poeziei contemporane, o sugerează), care prin funa màro adaugă o tușă relativistă, iar prin aceasta, fără să epateze, convinge (a se înțelege că se impune raportat la relieful vârfurilor poeziei tratate în primul volum).
Dacă în al doilea volum dedicat poeziei miză devine ceea ce Răzvan Voncu exprimase explicit în exordium, el fiind conștient de acest lucru și expunând limpede, deopotrivă ca raportare la antologiile de poezie analizate și la propria selecție de poeți reprezentativi din volum: „Antologiile, spunea Nicolae Manolescu într-o cronică recentă, nu se judecă în funcție de numele selectate, ci de criteriile care o structurează” (p.210), sau „Când poeții importanți sunt puși la un loc, în aceeași antologie și cu același număr de texte, alături de poeți neînsemnați, grafomani sau veleitari […] se alege praful de orice reper” (p.211), în cazul lucrării dedicate prozei românești contemporane lucrurile stau diferit. Nicolae Manolescu o observase și accentuase în editorialul din nr.3/2024 al României literare: diferența dintre Preda (luat împreună cu ceilalți unsprezece) și prozatorii afirmați după 1989 este mare. Dar, în linia intenției analitice a lui Răzvan Voncu, dacă s-ar fi oprit la cei doisprezece (plus/ minus încă vreo câțiva, puțini, în orice caz), această carte ar fi devenit un catalog al literaturii române ca proiect închis. Ar fi pus paranteză pătrată în actualitatea literară intervalului analitic deschis de proza lui Zaharia Stancu. Dacă are sau nu dreptate Răzvan Voncu în momentul în care, prin această raportare critică, prin culegerea de cronici ca simple cronici, nu ca texte remodelate pentru adaptarea la un context muzeificabil, vom vedea. Acesta este pariul său cu viitorul. Eu cred că are dreptate și că, odată ce renunță la pretenția de a căsca prăpastia între antologabili/ analizabili și non-antologabili, se raportează la o literatură vie. Ba, mai mult, mărește miza. Raportându-se la proză, o poate face. Cere prin cele patru studii introductive la volum ca prozatorii români să depășească orizontul închiderii în limitele limbii, culturii și autosuficienței pe care le-au cultivat anii de comunism și ideologie politică: „Scriitorii români […] scriu numai pentru cititorul român. Altfel spus, nu-și pun problema inteligibilității literaturii și dincolo de spațiul cultural românesc” (p.7). Un îndemn la deschiderea literaturii române prin proza contemporană către universalitate este cel mai elocvent exemplu de raportare la dinamica literaturii și de exprimare a încrederii într-un exercițiu literar neîncheiat. Dar acest îndemn vine la pachet cu o analiză tăioasă a exercițiului critic care încurajează închistarea: „Nici critica literară nu a scăpat de acest opiu al scriiturii și de ispita stilului. Teoriile, în afară de epoca Maiorescu – Gherea – Ibrăileanu, au insuflat numai superficial critica noastră. Oricâte dezbateri de idei au fost (și au fost multe), oricâte polemici, oricâți critici s-au dorit de direcție (chiar și azi, când nu există nicio direcție), critica noastră a rămas cantonată într-un splendid impresionism, ale cărui achiziții de noutate s-au concentrat la nivelul limbajului” (p.10).
Pentru a înțelege cu adevărat ceea ce proiectează Răzvan Voncu, să parcurgem ultimul capitol din cartea sa, Proza criticilor, care include cele mai sonore nume din literatura română contemporană: Ion Negoițescu & Radu Stanca, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu, Romul Munteanu, Mihai Zamfir, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Alex Ștefănescu, Petru Poantă (e corect demersul său, menținându-i pe eseiștii, criticii și istoricii literari în acest capitol, pentru că, probabil, singurul din această listă care se poate revendica drept prozator este Mihai Zamfir). Într-o literatură în care proza contemporană, ca notorietate, pălește în raport cu numele ilustre din „proza criticilor”, șansa renunțării la adicția (numită Opiul scriiturii) care conduce la închiderea în bulă și la micșorarea ca importanță a literaturii române în raport cu celelalte literaturi se diminuează treptat. Ieșirea în lume e miza, iar această miză e deplin asumată de Răzvan Voncu. Critica literară trebuie să devină neinvazivă, să ajute literatura (în special proza) să iasă din bucla autosuficienței numite cultură, invocând mereu și fără rost teoria formelor fără fond. În Prozatori români de azi Răzvan Voncu nu se ferește să fie tăios. O face în raport cu o proză incapabilă să iasă la suprafață, cu o critică preluând manierist ideile criticilor de direcție, situându-se în siajul acestora și producând consonant cu idei deja expuse. În fond, și ultimul critic de direcție, Nicolae Manolescu, a trebuit să se despartă de G. Călinescu pentru a propune un proiect viabil, care să poată fi comparat cu proiectul călinescian. Cazul Preda devine exemplu pentru scoaterea din șabloane. Nu ruralismul lui Preda e centrul de greutate al operei sale, ci complexitatea. Pentru a rămâne la acest exemplu, Preda este important nu pentru că a scris o capodoperă, ci pentru că a fost capabil să construiască „o operă coerentă ca etos, în măsură să consacre un univers ficțional și un stil” (p.55). Demonstrația lui Voncu este credibilă pentru că nu se raportează la unidimensionalitatea esteticului (fără de care nu putem discuta despre literatură), ci pentru că așază opera în sistem tridimensional, într-un câmp vectorial în care celelalte axe, etică și ideologică, contribuie la poziționarea corectă a lui Preda în literatură. Iată o demonstrație validă, extraestetică, dar nu antiestetică: „În timp ce Barbu, cu tot talentul lui portretistic și cu iscusința de a strecura „șopârle”, se supune comandamentelor propagandei, ilustrând fidel, prin Facerea lumii, teza dejistă (asumată și de Ceaușescu, în cadrul cultului personalității sale) privitoare la erorile începutului, dar care nu pun sub semnul îndoielii legitimitatea regimului, Marin Preda își ia deplina libertate de a semnala eșecul sistemului. În loc să creeze oameni noi, liberi social și moral, regimul a creat doar mase uriașe de intruși, vaganți pe suprafața alunecoasă a unei societăți ipocrite” (p.74).
Cu astfel de capacitate analitică și cu o asemenea disponibilitate de a privi din unghiuri nebănuite o operă mult prea uzată de platitudinea comentariilor școlare, Răzvan Voncu nu scrie o carte despre proza română contemporană, ci propune o cale de reinterpretare a literaturii, arătând-o în dinamica ei. Construiește contexte și expune operele în context. Nu operează cu bisturiul. Se bucură de funcționalitatea literaturii și punctează critic nodurile rețelei literare, pe care le poziționează obligatoriu estetic, dar și etic și ideologic, în încrengătura de relații funcționale. Evidențiază, pe aceste coordonate, „talentul impur” al lui Eugen Barbu, îl situează pe Radu Cosașu în zona magmatică de unde a izbucnit postmodernismul românesc, deși postmoderniștii refuză să se revendice din el, îl consideră pe N. Steinhardt „un prozator nerealizat prin ficțiune” (p.136), găsește în expresia brebaniană efortul de recuperare a marginalității pe care nu-l făcuse nimeni înaintea lui, denunță „metaforita” lui Fănuș Neagu, dar îi aduce în prim-plan și pe cei care ar merita o șansă la relectură: Iulia Soare, Dumitru Velea, Tudor Dumitru Sava ș.a. Nu se ia după formule uzate și după prefabricate critice. Face, cu alte cuvinte, critică în adevăratul sens al cuvântului și nu umflă inutil cronica pentru a o transforma în explicație pentru exponatele din muzeul literaturii române. Cât despre cei comentați în capitolul Prozatori formați după 1989, e o șansă pe care criticul le-o acordă, și o responsabilitate pe care o aruncă pe umerii lor pentru scoaterea literaturii române din letargia autosuficienței ideologice, generaționiste, consumiste, culturale sau oricum este ea.

 

 

Note
1 Nicolae Manolescu. (2024, 19 ianuarie). Un critic literar adevărat. România literară. Anul LVI, nr. 3. p.3.
2 Răzvan Voncu. (2023). Prozatori români de azi. București: Cartea Românească. Colecția Cartea Românească de studii literare. 504p.
3 Răzvan Voncu. (2023). Poeți români de azi (II).
Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 22p.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg