În Evanghelia după Ioan avem un verset de o mare greutate morală, care a fost prea puțin remarcat și comentat ca atare: „Iar judecata este aceasta: că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In., III, 19). În context, Mântuitorul arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu la trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici noi vom avansa două înțelesuri mai aparte ale termenilor de „judecată” și „mântuire”.
În înțelesul cel mai propriu, nonfigurat, restrâns la activitatea umană, „judecata” comportă următoarele două sensuri. (a) Din punct de vedere logic, judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, caracterizat prin afirmare sau negare și care are însușirea de a fi adevărat sau fals. Lucrul despre care se enunță este Subiectul judecății, iar însușirea afirmată sau negată constituie Predicatul judecății. Structura judecății logice este constituită din două noțiuni: S – P, respectiv Subiectul, Predicatul și elementul „ – ” (copula) care face legătura, afirmativă sau negativă, între ele.
(b) Apoi mai avem „judecata” în sens eticojuridic. Aici avem o faptă, o acțiune umană, raportată afirmativ sau negativ la ideea de Bine, respectiv la ideea de Dreptate. În structură generală: F – N, adică Fapta, elementul de legătură și Norma, etică sau juridică. Judecata logică nu presupune sancțiuni, dar Judecata eticojuridică presupune și un sistem complex de recompense și sancțiuni, în funcție de conformitatea sau nonconformitatea faptei cu norma.
(c) În al treilea rând, trebuie să admitem și un sens figurat (oarecum metaforic) al termenului „Judecată”, Judecata lui Dumnezeu, care are o semnificație ontologică, cosmică, la scara întregului univers. Mai întâi, avem Principiul Absolut, unitatea nediferențiată a Ființei și Neființei. Atâta vreme cât nu avem nimic diferențiat în sine, nu putem nici noi oamenii să facem nici o diferență, inclusiv nu avem nici diferența între Subiect și Predicat. Dar Scriptura (Fac., I, 13) ne spune că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” și că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!”. Avem așadar prima autodiferențiere, Dumnezeu iese din sine prin propria Sa voință absolută și creează cerul și pământul, „lumea” luminii în genere. Acuma avem totodată realizate și premisele unei „judecăți” ontologice absolute, avem Creatorul ca Subiect, Creația ca Predicat, precum și instrumentele cu care sa realizat creația (Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul, Lumina) ca elemente de legătură între Subiect și Predicat. Aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, subîntinsă de timpul fizic și de lumină ca element fizic, de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii.
Dar această Judecată a lui Dumnezeu care, prin sciziunea subiectobiect, stă și la baza judecății logice, nu este încă desăvârșită. Atâta vreme cât lumea încă mai există, procesul de judecare al lui Dumnezeu este încă în curs, și această „judecare” este de altfel chiar cursul lumii. Abia la sfârșitul lumii, atunci se va produce și săvârșirea lumii întru desăvârșirea lui Dumnezeu. Abia atunci diferența ca atare va fi suprimată, abia atunci lumea materială și morală, multiplă la infinit, va fi readusă la sine, la Unicul principiu al său creator și cercul se va închide. Judecata lui Dumnezeu (putem săi spunem cum dorim: Judecata de Apoi, Judecata din urmă, Judecata de obște, „Înfricoșătoarea” Judecată etc.) va însemna repararea sciziunii subiectobiect, vindecarea acestei „răni” a lumii și revenirea la unitatea originară nediferențiată de la începutul lumii. Atunci elementele Judecății, Subiectul și Predicatul vor fi legate din nou în mod absolut, poate prin intermediul Duhului lui Dumnezeu („Ruah”), abia atunci Subiectul și Predicatul vor redeveni identice, rezultând o splendidă și luminoasă „tautologie” divină.
În acest pasaj evenghelic (In., III, 1619), Iisus Christos arată explicit că El nu a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea, în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să creadă în El și să se „mântuiască” prin intermediul Său, adică să le dea celor care cred în El posibilitatea de a accede prin această credință la viața veșnică, fiind salvați prin aceasta întru Lumina lui Dumnezeu, la „tautologia” Judecății de Apoi. „Viața veșnică” fiind de fapt chiar „cunoașterea lui Dumnezeu” și a Fiului Său (Ioan, XVII, 3). Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați, adică sau judecat și sau condamnat singuri la ratarea vieții veșnice întrucât, deși lumina a venit în lume, aceștia au iubit întunericul mai mult decât lumina.
Este evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului, respectiv capacitatea omului de a alege, prin forțele proprii, lumina sau întunericul, precum și responsabilitatea totală a lui pentru obținerea mântuirii sau ratarea voluntară a acesteia. Acesta este de altfel și sensul adjectival al Judecății de Apoi, atunci când aceasta este numită și „înfricoșătoare”. Omul ca individ poate să aleagă în orice moment lumina sau întunericul. Dacă a ales întunericul și a ratat mântuirea, atunci el rămâne pentru vecie în întuneric, sau mai binezis rămâne cu întunericul. „Înfricoșător” este aici caracterul absolut și ireversibil al alegerii, faptul că la Judecată omul nu mai are nici o șansă, nu mai poate să mai vină și altădată la o altă Judecată, în sensul că el nu mai primește de la Creator o a doua viață pe pământ, în care el să repare lucrurile din prima viață și să aleagă lumina în locul întunericului.