Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce știe daimonul (și noi nu știm)

Ce știe daimonul  (și noi nu știm)

Acum, la (pe)trecerea de pietoni cosmici peste un cumpăt de ani încărcat de spaime apocaliptice, puține poeme ne vor fi părând mai potrivite întru alinarea lor decât Daimonul meu către mine de Nichita Stănescu. Mi se pare acest poem exemplar pentru felul în care numește lupta cuvântului cu timpul. Violent şi delicat, desenul lovește retina. Tablou de apocalipsă medievală, de teroare milenaristă, textul supune poezia probei ultime a morții universale și implicit a morții cuvântului. Cosmogonie à rebours, poemul nichitian oferă un instantaneu asupra nașterii cuvântului ca anti-thanatos.
Este aproape o poezie didactică, în sensul hesiodic. Un text de învățătură (ce înseamnă, în fond, daimonul decât marele pedagog interior, de la Socrate și stoici citire – scuzați improprietatea cuvântului!). Dialogic și imperativ. Completează funcția de convingere „argumentativă” (da, există și așa ceva, modul „demonstrativ” al liricii gnomice nichitiene ca anti-modernism!) a liricului episod cu porunca unui atoateștiutor. Ridicând întrebarea capitală: cum poate fi transmisă o învățătură despre Sfârșit? Poetul renunță în bună măsură la frivolitatea originalității imagistice; nu-ți poți permite să fii original în iminența potopului de foc. Sub orizontul Apocalipticului nu mai rămân din gramatică decât exclamația și imperativul. Asculți dezvăluirile imperative ale daimonului (celălalt, știutorul) și te revolți împotriva neputinței tale. În războiul dintre timp și cuvânt, poezia se retrage îngrozită, descărnată. Imaginea convențională a focului mistuitor, a izvoarelor și a tuturor apelor „absorbite de setea unei făpturi alergând” este de fapt şi singura imagine a poeziei. Restul imaginilor decurg din ea și nici o alta nu mai pare posibilă.
Scriem totdeauna împotriva focului mistuitor. Scriem din iluzia că măcar cuvântul, aerian și angelic, nu se topește sub incendiul final. „I-am spus Daimonului: – Tu nu știi că / vorba arde, / verbul putrezește, / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destruperază?”. „Știu asta…” va răspunde Daimonul. Lucrarea însăși pe care o cere el imediat este împotriva acestei grozave științe: să te transformi în cuvinte tocmai pentru că însuși cuvântul este incendiat și incendiator. Poetul? El dă mai multă crezare propriului daimon decât propriei spaime. Această fractură face posibil dialogul, tragicul dialog. Nichita ar fi putut izvodi o poezie abstractă, metaforică despre groaza obștească de extincția finală. El alege însă didactica magna a sciziunii re-plicate. Daimonul deține atât prevestirea, cât și soluția. De aceea poemul este construit precum o balanță (nu suntem oare în chiar ceasul Judecății?). Talgerul din stânga: scriptul apocaliptic propriu-zis în descrierea Daimonului avertizator. Talgerul din dreapta: soluția mântuirii, trecerea în cuvinte. Trunchiul de sprijin, mijlocul la figurat dar și la propriu al poemului este strigătul de spaimă al ființei amenințate: „Te aud și ce să fac eu, / chiar dacă te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?…”. Înțeleg în acest strigăt întrebarea fundamentală a poeziei. Numai nevolnicii văd în poezie simpla contemplare de sine sau de restul, ori defulare sau joc iresponsabil. Frumusețea e severă, ea mereu pretinde mai mult decât oferă în bucuriile ei de o clipă. Poezia este prezentă totdeauna acolo unde te bântuie întrebarea: ce pot să fac eu? În situațiile fără de scăpare, în pragul ritului de trecere la judecată, acest Eu abundent urlă acumulat excesiv şi exploziv în vers. Eu devine cu adevărat încărcat atunci și numai atunci când își pune întrebarea despre sfârșit. Ce să fac eu, în iminența sfârșitului, ca poet? Abia punându-și această întrebare el/eu capătă carne, îşi precizează anatomia disperării perisabilității: ochi, gură, nas, organ bărbătesc al facerii, tălpi, șira spinării, păr. Acest inventar derizoriu este Eu din poem. Carne care putrezește şi arde, se împuțește ca balenele și se usucă asemeni peștilor după secarea apelor. Imagini de teroare medievală în fața unui milenium așteptat și temut. Trup înseamnă timp. Corpul este în-ființarea timpului.
Întruparea zidește prăbușirea în timp, Dumnezeul abstract devenind Logos crucificat în cerul gurii. Moartea, se întreba Emanuel Lévinas, „… presimțită cu teamă sau cu angoasă, mai poate fi încă asimilabilă unei cunoașteri și deci unei experiențe, unei revelații?”. Iar dacă filozoful francez îl citează pe Heidgger „…dem Anderen sein Sterben abnehmen” (să ne asumăm moartea celuilalt), el ajunge la un cuvânt pe care traducătorul român îl construiește astfel: MEUITATE. Nu pot să nu văd în insistența din tot textul, inclusiv desigur titlul, pe pronumele: Eu, Meu, Mine anticiparea pe care intuiția poetică o aduce „meuității” morții.
Didactic (repet acest determinant pentru a aminti că și versul acela cutremurător care-l impresionează atât, până la citare adesea, pe Nichita: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” este construit tot pe verbul daimonic a învăța), dialogul poetului cu daimonul împlinește ceea ce profesorii de literatură numesc o artă poetică. Dar ce înseamnă, mai precis, asta? Ce înseamnă o „artă poetică” în-substanțiată într-un text despre sfârșitul tuturor sfârșiturilor? Dar tocmai acum este momentul propice pentru o artă poetică, acum când fierb pietrele, pare a ne sfida poetul.
Lumea poeziei este o lume „la poalele vulcanului”, gata în fiece secundă să fie înecată de lavă și cenușă. „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul…”. Lume crepusculară și febrilă, trăind între angoasa Veștii și fantasma Cuvântului supraviețuitor. Al doilea imperativ al poemului este, spunem, mutarea în cuvânt. Sub neliniștea subsecventă: este această într-adevăr soluția mântuitoare? „Există o imagine curentă despre timp, înlăuntrul căreia moartea apare ca sfârșit al duratei unei ființe în fluxul neîntrerupt al timpului. Moartea înseamnă atunci distrugerea a ceva” (Lévinas, Moartea şi Timpul). Și, mai departe,: „Angoasa înseamnă a fi angoasat de moarte pentru o ființă care este tocmai ființa-întru-moarte. Putința-de-a-fi este în primejdie de moarte, dar amenințarea vine tocmai de la putința-de-a-fi”. Între acești poli de gândire înscriu poemul lui Nichita.
Eu cred că secretul acestui minunat text poetic stă în chiar ultimul vers care deschide tot mesajul spre un alt ceva. „Schimbă-te în cuvinte precum îți zic!” Este un imens consecutiv deși subînțeles aici, un eroic în ciuda a tot și a toate. Deși vine focul, deși verbul putrezește și se destrupează, tocmai de aceea Tu trebuie să te schimbi în cuvinte. Ce știe (și nu spune) Daimonul? Ce supraviețuiește incendiului final în care obiectul și cuvântul se topesc deodată? Poezia, e scris de mult, se continuă firesc în tăcere, se împlinește prin tăcere. Liniștea care se deschide după poem, spre care deschide vorbirea precipitată a celor doi/unu actori din textul nichitian. Este ştiința secretă a Daimonului imperativ. Ultimul cuvânt îi aparține acestuia, și nu poetului. Cele două jumătăți ale „meuității” se reîntâlnesc platonician în infinitul tăcerii post-poematice. Perisabilul cuvânt este, în sensul lui „Sein zum Tode”, adăpostul final al ființei poetului, adăpost indestructibil în mijlocul Apocalipsului.
Se ascunde aici și o credință fanatică în cuvânt, o certitudine inflexibilă de tip „Credo quia absurdum est” (Tertulian: De carne Christi,: „Et mortus este Dei filius; prorsus credibile est, quia ineptum est”). Milenariști în firescul mentalității noastre cotidiene, lecția daimonului ni se vădește ca o smulgere din acest cotidian comod, proiectare violentă, zgâlțâire din temelii, „spaimă şi cutremurare”, „mysterium tremendum” pe care daimonul ni-l dezvăluie: cuvântul a devenit trup pentru a birui moartea, trupul cată să redevină cuvânt pentru a birui moartea. Rareori s-a rostit mai profund în limba română adevărul că poezia este realitatea ultimă a lumii.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg