Poezia poeților autentici, deci a marilor poeți, este de regulă o creație originală, originalitatea fiind una dintre trăsăturile și normele importante ale poeziei moderne. Dar istoria literaturii ne livrează și opere poetice mai puțin originale, pentru că acestea suferă anumite influențe literare, fie dinspre generațiile literare, fie dinspre curentele literare de import, care sunt la modă într-o clipă sau alta a istoriei, fie din partea unor poeți individuali non-generaționiști și non- curentiști…
Există, așadar, trei mari modele poetice inspiratoare – generația poetică, curentul literar și poetul singular, deci nongeneraționist și noncurentist –, care influențează mai mult sau mai puțin poezia anumitor poeți și lasă impresia că „o legitimează”…
Dovada influențelor literare o constituie, desigur, chiar poezia rezultată din imitarea și/sau pastișarea celor trei modele poetice. Ca urmare a imitării acestor modele literare, poetul mimetic poate fi numit, pe rând, fie poet generaționist – proletcultist, șaizecist, șaptezecist, optzecist, postmodernist, douămiist etc.; fie poet curentist – neoclasic, romantic, naturalist, simbolist, poet purist, suprarealist, dadaist, futurist, cubist, lettrist, postmodernist etc., fie poet eminescian, arghezian, blagian, bacovian, minulescian, stănescian, sorescian etc.
În literatura noastră, poetul despre care critica literară afirmă că a influențat cel mai mult creația poeților români este Mihai Eminescu.
„Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu”, afirma Titu Maiorescu încă din prima propoziție a articolului Eminescu și poeziile lui, publicat în anul 1889, în Convorbiri literare, prima cronică amplă a criticului la poezia lui Eminescu.
Poezia inspirată de Eminescu, dar și de alți poeți, a primit numele de poezie epigonică, poezie influențată, poezie imitativă sau pastișată, iar creației care imită în mod special poezia lui Eminescu i s-a spus poezie eminescizată (C. Dobrogeanu-Gherea și G. Ibrăileanu) sau „eminescianism servil” (G. Ibrăileanu). Cât despre poeții imitativi, aceștia au primit numele de epigoni, emuli, poeți eminescieni, poeți servil eminescieni sau poeți eminescizați.
Critica literară a observat influența pe care poezia lui Eminescu a exercitat-o asupra poeziei noastre la un moment dat și, în consecință, a discutat și evaluat fenomenul. Tocmai despre acești critici care au tratat despre influența poeziei lui Eminescu asupra poeziei noastre vom discuta în continuare.
C. Dobrogeanu-Gherea:
„Eminescu și curentul eminescian”
Una dintre primele consemnări ale influenței exercitate de poezia lui Eminescu asupra poeților vremii și care vorbește totodată despre existența unui curent poetic eminescian este studiul Eminescu, semnat de către criticul C. Dobrogeanu-Gherea, apărut în anul 1887, deci în vremea cât poetul era în viață.
Trei ani mai târziu, în „Discurs rostit în Botoșani la dezvelirea bustului lui Eminescu”, din 11 septembrie 1890, deci la un an de la moartea poetului, Constantin V. Vasiliu, student în drept, afirma următoarele: „[…] privim zbuciumările neroade ale acelor pleiade ridicole de bocitori fără lacrimi în versuri fără idei, cari au răsărit de pe urma lui Eminescu. Cine nu știe însă că aceeași ploaie, care poate împodobii câmpiile cu holde bogate, poate da viață efemeră și la sute de ciuperci? E chestie de teren.” (conf. Gh. Bulgăr, Pagini vechi despre Eminescu, antologie, texte stabilite, note și prefață de Gh. Bulgăr, Editura Eminescu, 1976, București, p. 38).
La 12 martie 1892, poetul Alexandru Vlahuță susține la Ateneu conferința Curentul Eminescu, în care afirmă că „așa-numitul curent eminescian în poezia noastră actuală se mărginește numai la o combinare de cuvinte și de forme ale maestrului, care-a suferit în adevăr și a gemut pe coardele lirei lui, iată pentru ce ne și lasă reci vaietele atâtor tineri, cari se încearcă a cânta dureri străine de ei pe forme împrumutate.” Așadar, Vlahuță știe foarte bine că „în stocul nostru de producțiuni literare sunt o mare parte de copilării, imitații și plagieri copilărești, cari-n adevăr au ajuns nesuferite prin mulțimea și artificialitatea lor.” După cum se vede, Vlahuță dezavuează și respinge poezia imitativă și, prin asta, însuși curentul poetic eminescian.
În anul 1896, la șapte ani de la stingerea lui Mihai Eminescu, într-o secțiune a articolului Critica și literatura, numită Eminescu și curentul eminescian, criticul C. Dobrogeanu-Gherea vorbește despre influența pe care Eminescu a exercitat-o asupra poeziei acelor ani, așadar despre eminescianism sau curentul poetic eminescian (Lumea nouă, an II, nr. 549-553, 1896). Acest articol a fost preluat de critic, sub numele de D. Panu asupra criticei și a literaturii, în volumul C. Dobrogeanu-Gherea, Critice (1, 1983).
Influența poeziei lui Eminescu „a creat o școală, un curent dominator în literatura noastră, căruia i-a dat numele”, și tocmai de aceea „epoca noastră literară va fi numită epoca Eminescu”, afirmă Gherea în articolul său.
Care sunt poeții care „au scris în aceeași direcție lirică” cu Eminescu și constituie curentul poetic eminescian? Gherea îi enumeră aici pe Duiliu Zamfirescu, Ronetti-Roman, Nicoleanu, Vlahuță, O. Carp, Beldiceanu, Traian Demetrescu, Popovici-Bănățeanu, I. Păun, Gheorghe din Moldova, A.C. Cuza, Stavri, Radu Rosetti, Steuermann, Gorun, Iosif, G. Ranetti, Cișman, Pavelescu etc. În total, 19 poeți eminescieni.
Problema esențială a curentului eminescian sau a poeziei eminescizate este aceea a calității sale. Ce calitate are, așadar, poezia poeților eminescieni? Este ea o poezie de valoare? Cum îi evaluează Gherea pe poeții influențați de poezia lui Eminescu?
„Un scriitor de talent, eminescian, exprimă propriile sale gânduri și simțăminte, nu gândirile și simțămintele lui Eminescu”, spune Gherea, în articolul de mai sus, reușind să fie astfel destul de contradictoriu, pentru că dacă scriitorul/poetul este „de talent” și dacă el „exprimă propriile sale gânduri și simțăminte”, atunci el nu mai poate fi numit „eminescian”, așa cum îl numește criticul… Iar dacă poetul este eminescian, atunci el exprimă mai mult gândurile și simțămintele lui Eminescu și mai puțin pe ale sale.
Gherea mai afirmă că „Eminescianismul, curentul eminescian e deci un curent liric produs de o anumită epocă, specială, de un anumit mod de a gândi și a simți al acelei epoci […].” (s.a.).
Înțelegem astfel că eminescianismul este un mod comun de a gândi al epocii, însă acest mod de a gândi și simți „al epocii” exprimă arta poetică a lui Eminescu, pentru că acest curent literar poartă numele de „eminescianism”. Modul poetic de a gândi al epocii era așadar modul de a gândi poetic eminescian. Totodată, Gherea ne mai asigură și de acest fapt: „Un tânăr poet, exprimându-și simțămintele și ideile proprii cari îl chinuiesc, trăind în epoca producătoare a acestor simțăminte și idei, având ca model un maestru, va produce totuși o operă slabă;” (s.m.).
Așadar, tânărul poet care are drept model un maestru, în cazul nostru pe Eminescu, „va produce totuși o operă slabă”, minoră. Iar asta înseamnă că poeții eminescieni, deci poeții care își produc poezia sub influența poeziei și a artei poetice a lui Eminescu, sunt poeți slabi, minori, iar eminescianismul sau curentul liric eminescian, constituit de acești poeți, este un curent poetic minor, ratat.
Eminescianismul, deci crearea poeziei sub influența poeziei lui Eminescu, nu este o soluție pentru salvarea poeziei noastre, aflate, după Eminescu, în criză. Și totuși Gherea revine asupra ideilor sale și, după ce afirmă că prin influența directă a unor mari poeți s-a creat, de exemplu, „școala lui Lamartine, a lui Muset, Byron, Eminescu”, ne asigură de faptul că „Numai aici, în această influență directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică. Această înrâurire directă se manifestează în însăși opera de artă.”
Așadar, opera de artă, prin care înțelegem opera de artă de valoare, se produce prin „influență directă”, prin „înrâurirea directă” a altor opere, a operelor unor poeți de valoare asupra noului scriitor, crede Gherea. Dar această judecată dă peste cap ideea anterioară, care afirma că „Un tânăr poet, exprimându-și simțămintele și ideile proprii cari îl chinuiesc, […], având ca model un maestru, va produce totuși o operă slabă;” (s.m.)… Care dintre aceste două judecăți contrare este adevărată? Este poezia scrisă sub influența poeziei lui Eminescu o „operă slabă”, sau este o „operă de artă”, deci o poezie de valoare? Gherea oscilează, pentru că nu este sigur ce artă poetică ar trebui să apere… Evaluările lui sunt contradictorii.
Dar poezia română, ca și poezia oricărei alte națiuni, nu trebuie scrisă nici sub influența poeziei lui Eminescu, nici a poeziei altui poet. Influențați de creația altor poeți sunt numai poeții de valoare medie sau modești.
Un poet puternic nu este ispitit de arta poetică a lui Eminescu, pentru că el este dominat de propria artă poetică. Un poet care este dominat de propria viziune poetică estetică, nu poate decât să respingă influențele. Poezia imitativă, pastișantă, este o poezie sinucigașă. Poezia noastră nu are nevoie de poeți imitativi, de pastișori, ci de poeți autentici, care au propria viziune poetică, estetică. Are nevoie de poeți autentici, originali.
Cu toată zbaterea sa din articolul D. Panu asupra criticei și a literaturii, desfășurat pe 48 de pagini!, Gherea rămâne indecis, deci ambiguu, pentru că el susține două arte poetice contrare: pe de o parte, el afirmă, corect, că poetul care are „ca model un maestru, va produce totuși o operă slabă”, iar pe de altă parte, susține, în mod fals, că poezia creată sub „influența directă” a altor opere/scriitori este cu adevărat o „operă de artă”, deci o operă de valoare… Gherea propune, așadar, două arte poetice eminescizate, care, prin rezultatele lor opuse, se exclud una pe cealaltă.
G. Ibrăileanu: „Și a fost o vreme când admirația pentru el avea caracterul unui fetișism exclusivist”
După ce, în anul 1919, G. Ibrăileanu ne anunța că în perioada 1880 și 1900 „admirația pentru el (Eminescu, p.m.) avea caracterul unui fetișism exclusivist” (Articolul Mihai Eminescu, publicat în Însemnări literare, an I, nr. 19, 22 iunie 1919, cuprins în vol. Studii literare, Editura Junimea, Iași, 1986), în anul 1930 criticul discuta, în articolul Curentul eminescian, despre „influența exercitată de Eminescu asupra literaturii noastre”. Tocmai asupra acestui din urmă articol, Curentul eminescian, care este inclus în volumul Scriitori și curente (ediția a II-a, 1930, Iași), ne vom opri în cele de mai jos.
Ce este, pentru G. Ibrăileanu, curentul eminescian, despre care, în anul 1892, conferenția Alexandru Vlahuță, iar în anii 1887 și 1896 vorbea C. Dobrogeanu-Gherea? „Curentul eminescian” se constituie deopotrivă din „eminescianii cu simțire poetică și cei fără simțire”, afirmă Ibrăileanu, precizând totodată că „poezia este mai ales simțire, și simțirea […] e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputință de împrumutat” de către poeții mimetici de la modelele lor…
Dar dacă „simțirea […] e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputință de împrumutat” de către poetul mimetic de la modelul său poetic, deci de la Eminescu, atunci cum mai poate poetul mimetic să fie numit poet eminescian? În temeiul a ce anume este el eminescian? Iată însă ce răspuns găsește Ibrăileanu: „Fireşte că, cu cât un poet din generația nouă are mai puțin talent şi mai puțină sensibilitate, cu atât e mai servil eminescian. Dar între cei cu talent, aceia vor fi mai servili eminesciani care vor avea o simțire mai înrudită cu a lui Eminescu, aşa încât eminescianismul servil se poate împăca şi cu lipsa totală de simțire şi cu o mare putere de simțire”.
Mai simplu spus, Eminescu este imitat sau pastișat atât de poeții talentați, cât și de către cei netalentați: cu toții compun „eminescianismul servil”. G. Ibrăileanu ne oferă chiar și un exemplu „convingător” de pastișor talentat, și anume pe poetul Popovici-Bănățeanu. Să urmărim câteva pastișe, „câteva exemple de robie eminesciană” din creația marelui poet pastișor Bănățeanu: „Iar din negura de veacuri blânde stelele răsar,/ Dinspre codri, sfiicioasă, iese luna-ngândurată…” (Popovici-Bănățeanu — Seară de toamnă); „Pân-ce izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna…” (Eminescu — Scrisoarea III); „Eu mă simt atât de singur şi atât de părăsit.” (P.-B. — Seară de toamnă); „Şi suntem atât de singuri/ Şi atât de fericiți!” (Eminescu — Lasă-ți lumea…); „Căci tu nu mai eşti aceeaşi/ Cu privire de eres.” (P.-B. — Cu aducerile-aminte); „O, şopteşte-mi — zice dânsul — tu, cu ochii plini d-eres.” (Eminescu — Călin).
După ce ne dă mai multe exemple fragmentare de acest fel, Ibrăileanu ne asigură că „dintre toți poeții tineri nu cred să existe vreunul care să se apropie de Popovici-Bănățeanu în pastişarea lui Eminescu.” Popovici-Bănățeanu este, așadar, cel mai bun pastişor al poeziei lui Eminescu. Criticul ne spune chiar și în ce constă pastișarea lui Eminescu: „Dar citiți poeziile lui Popovici-Bănățeanu şi veți vedea că limba, muzica, factura versului, procedeul de a imagina, sentimentul, totul e ca în Eminescu… şi uneori ca în Vlahuță, alt reprezentant al curentului de care vorbim”.
Ce calitate are pentru Ibrăileanu poezia-pastișă eminescizată, deci poezia care prezintă caracteristicile poeziei lui Eminescu? „Bucățile (poeziile, p.m.) lui Popovici-Bănățeanu alcătuite din Eminescu sunt poezii în adevăratul înțeles al cuvântului, în care «se cântă iubirea cum nu s-a mai cântat de la Eminescu»”, spune G. Ibrăileanu, citându-l totodată pe Titu Maiorescu, care îl consideră și el pe Popovici-Bănățeanu un poet eminescian de valoare…
Așadar, Popovici-Bănățeanu este, pentru Ibrăileanu, un poet adevărat, pentru că versurile lui, care îl pastișează cel mai bine pe Eminescu, „sunt poezii în adevăratul înțeles al cuvântului”…
Desigur, evaluarea lui Ibrăileanu este falsă, pentru că poezia pe care o produce Popovici-Bănățeanu, nefiind o poezie autentică și originală, nu este o poezie în adevăratul înțeles al cuvântului.
A pastișa bine poezia lui Eminescu, folosind limba, muzica, factura versului, procedeul de a imagina, sentimentul, stilistica și fondul ideatic al poeziei lui Eminescu, înseamnă doar a produce texte care seamănă cu poezia lui Eminescu, dar care nu au calitatea poeziei sale, pentru că poezia-pastișă este lipsită de tensiune existențială, afectivă și poetică, deci este o poezie modestă.
Urmărind să justifice valoarea pe care i-o acordă pastișorului Popovici-Bănățeanu, criticul G. Ibrăileanu afirmă într-un alt articol – O prelucrare a lui Eminescu… (vol. Scriitori și curente) – că există „pastișori cu talent”, așa cum este „Popovici-Bănățeanu, fire melancolică şi suflet de artist”, și există „pastișori fără talent”, precum „dl. Radu Sbiera, fire mai aprinsă, dar fără sufletul artist”.
Se vede astfel că Ibrăileanu a încercat să consolideze poziția în literatura română a „pastișorilor talentați”, care seamănă cu consolidarea posturii morale a hoților talentați… Sau a spărgătorilor de bănci talentați… Dar pe Ibrăileanu ar trebui să îl intereseze legitimitatea literară, estetică a pastișorilor: este, așadar, legitim din punct de vedere literar-estetic să îți concepi poezia prin pastișarea poeziei lui Eminescu și, în general, a poeziei oricărui alt poet? Firește că da, răspunde Ibrăileanu și, drept dovadă, îl susține pe Popovici-Bănățeanu, ca pe cel mai „talentat” pastișor al epocii sale… Acest autor este apreciat, în mod inexplicabil, chiar și de către Titu Maiorescu, pentru că el „îl pune, în cântarea dragostei (pe Popovici-Bănățeanu, p.m.), al doilea după Eminescu”, ne informează Ibrăileanu în articolul Curentul eminescian. Așadar, Ibrăileanu legitimează și susține eminescizarea, adică imitarea și pastișarea poeziei lui Eminescu! Frauda literară este în acest fel recunoscută și legitimată… Ce mare poet trebuie să fie acest Popovici-Bănățeanu, care astăzi este absolut uitat de poezia română, de toți criticii și de toate dicționarele literare!
Cum este posibil să legitimezi imitațiile și pastișele literare? Probabil că Maiorescu, Vlahuță și Ibrăileanu erau atât de fascinați de poezia lui Eminescu, încât ei nici nu puteau să își închipuie că poezia noastră poate să fie și altfel decât poezia lui Eminescu… Spiritul poeziei lui Eminescu acoperise totul, devenise tutelant. Eminescu blocase judecata critică… Să consideri că un pastișor produce poezie de valoare, pentru faptul că el îl pastișează bine pe Eminescu, este o evaluare absolut falsă, inadmisibilă, pentru că poezia-pastișă este lipsită de originalitate, de vibrație existențială, lirică și poetică; ea este o poezie care ridiculizează chiar originalul eminescian pe care îl imită.
Greu de imaginat că Ibrăileanu, care a scris pagini foarte bune de exegeză la poezia lui Eminescu și pe care Alex. Ștefănescu îl consideră cel mai bun critic al poetului, poate să susțină „pastișorii talentați” ai lui Eminescu, deci faptul că poeții care îl pastișează pe Eminescu sunt poeți de valoare. Dar are literatura română vreun mare poet care să fie eminescian? A fi mare poet exclude posibilitatea de a fi eminescian. Și tot așa exclude posibilitatea de a fi arghezian, bacovian, blagian, traklian, baudelairean, esenian etc. A fi mare poet și a fi în același timp eminescian, arghezian, bacovian etc. este o contradicție în termeni.
Arta poetică a influențelor literare, a imitațiilor și pastișelor, este inacceptabilă! Oare Ibrăileanu nu putea să își închipuie că poezia noastră are nevoie, pur și simplu, de poeți autentici, așadar, de poeți care să aibă propria viziune poetică, de poeți care să producă o altă poezie decât aceea a lui Eminescu, însă la fel de valoroasă sau apropiată de valoarea poeziei lui Eminescu?
Unul dintre cei care a înțeles că imitarea poeziei lui Eminescu, deci eminescianismul, nu este eficient estetic, este Perpessicius, criticul care a studiat poate cel mai mult poezia lui Eminescu, oferindu-ne primele șase volume ale ediției critice, din seria academică OPERE (1939-1963). Iată ce spune el într-un articol din revista Cuvântul, din anul 1932 (București, anul VIII, nr. 2626, reluat în volumul Perpessicius, Eminesciana, ed. Junimea, Iași, 1983, p. 486): „eminescianismul sau curentul eminescian a însemnat, în literatura noastră de la sfârșitul veacului trecut, nu drumul bătut pe care să fi mers în pas de defilare herezii (moștenitorii, p.m.) poeziei sau atitudinilor naționaliste ale lui Eminescu, dar (ci, p.m.) iazul cu apă vrăjită în care s-au înecat atâți înotători inexperți să lupte cu sirenele eminesciene”.
Așadar, eminescianismul sau curentul eminescian nu a însemnat un drum pe care au mers victorioși, „în pas de defilare”, moștenitorii poeziei lui Eminescu, ci a însemnat „iazul cu apă vrăjită (al poeziei lui Eminescu, p.m.) în care s-au înecat atâți înotători inexperți (care au vrut, p.m.) să lupte cu sirenele eminesciene.” Acest fragment ne arată că Perpessicius respinge eminescianismul, deci producerea poeziei prin imitarea și pastișarea poeziei eminesciene.
Fidelitatea oarbă față de poezia lui Eminescu, deci imitarea/pastișarea poeziei sale, nu înseamnă nicidecum producerea unei poezii de valoare și nu înseamnă evoluție poetică, ci blocaj, pentru că imitarea poeziei lui Eminescu blochează creativitatea și originalitatea poetului imitativ. Și la fel se întâmplă atunci când este imitat oricare alt poet important – poetul imitativ aproape că se exclude pe sine din propria creație, pentru a pune în evidență modelul, sursa, deci poezia pe care el o imită, a lui Eminescu sau a altui poet: el pune în evidență modelul poetic, deformându-l și distrugându-l. Spre finalul articolului Curentul eminescian (1930), Ibrăileanu afirmă că „Eminescianul a dispărut de câțiva ani. Se mai observă din când în când câte un întârziat, câte un demodat, dar aceştia nu sunt din cei mai talentați. A apărut un nou curent, sau așa ceva, un curent realist și decadent”.
„Eminescianul (poetul eminescian, p.m.) a dispărut de câțiva ani”, spune în 1930 G. Ibrăileanu, iar eu sper să nu se mai întoarcă, pentru că poezia noastră nu poate fi creată de pastișori talentați… Cu pastișorii „talentați” ai poeziei lui Eminescu nu se va clădi niciodată o poezie puternică… Nu s-a clădit în vremea lui Eminescu, a lui Vlahuță, Gherea, a lui Ibrăileanu, și nu se va clădi nici astăzi…

 

 

(Eseul face parte din volumul Arta poetică a lui Mihai Eminescu, aflat în lucru.)