La 27 noiembrie 2015 s-au împlinit 75 de ani de când istoricul neamului românesc, Nicolae Iorga, cutia de rezonanță a românității, a fost ucis mișelește de un grup de legionari, mai recent, unii spun că chiar de Carol al II-lea, în pădurea de lângă Strejnic, nu departe de Ploiești și de Vălenii de Munte, unde își avea reședința și tipărea Neamul Românesc. Este îndeobște cunoscut că în orășelul de pe Valea Teleajenului, începând din 1908, Iorga a organizat cursurile Universității de vară pentru românii de pretutindeni, continuate și în zilele noastre.
Încă din fragedă tinerețe, Nicolae Iorga a cunoscut istoria zbuciumată a poporului polonez. A învățat ce înseamnă Polonia direct de la un emigrant polonez, care de teama ohranei țariste își părăsise țara după insurecția de la 1863, stabilindu-se în România, la Botoșani. Îl chema Tokarski și a fost profesor de istorie, franceză și latină al copilandrului Nicolae Iorga.
Istoricul de factură europeană a fost marcat întreaga viață de primul său dascăl, de polonezul patriot amintit mai sus: un om onest și devotat profesiei sale. Prin anii ’30, cărturarul și istoricul neamului a povestit cu mare căldură, în limba polonă, într-un eseu al său, de „acel om, care a trăit zeci de ani în societatea noastră, răspândind darurile cunoştințelor şi bunătății sale, acestea păstrându-se neşterse în inimile câtorva generații”. Iorga a lăsat însemnări memorabile și despre alți polonezi, despre graficianul Piekarski, despre Sienkiewicz, despre pictorul Smigelski, despre Jozef Pilsudski etc. – aceasta în presă și în volumul de referință Oameni cari au fost. Polonezii n-au scris despre compatriotul lor cu sincera cordialitate cu care a făcut-o Iorga.1

Rola Piekarski – alăturat blazonul lui
Încercând să aflu despre episodul dascălului de istorie al lui Iorga am făcut un sondaj printre istorici de vază, ca să constat că nimeni, absolut nimeni nu mai știe nimic despre întâmplarea juvenilă care l-a marcat toată viața.

 

De un secol nici o instituție poloneză nu-l mai omagiază pe Iorga

 

Nici cei mai de seamă istorici din cele două țări, nici instituții fanion nu mai conștientizează acest lucru atât de important pentru formarea lui Iorga, pentru ceea ce a însemnat marele cărturar și om de stat în relațiile bilaterale.
E trist să constatăm că timp de un secol nici o instituție din Republica Polonă nu l-a mai omagiat pe Iorga, așa cum s-ar cuveni. Cred că vălenarul, care a scris mii de pagini despre Istoria Poloniei și despre polonezi se întoarce în mormânt. Aceasta este recunoștința la unele popoare.
Mai mult, întreaga sa familie Iorga s-a simțit puternic atașată de polonezi, de vreme ce istoricul aminteşte și de alte episoade, de un anume Greczynski şi Dobrowolski, ale căror nume mama i le spusese, arătându-i şi fotografiile acestora, înserate într-un un album păstrat cu pietate într-un cufăr vechi, iar tatăl său era tratat de un medic vistulan.
N-a uitat, demnitarul de seamă al țării, în rang de prim-ministru, care devenise între timp Iorga, de dulciurile din copilărie văzute în cofetăriile poloneze. „Îmi amintesc perfect că erau două asemenea localuri, iar pe proprietarul lor îl chema Wojtynowicz. Aş mai adăuga, la cele de mai sus, că mama mea a crescut la Iaşi în pensionul condus de sora Wiwicka; una din rudele ei a terminat şcoala la Lemberg /Lwow/, iar verişoarele acesteia au păstrat relații apropiate cu doamna Majewska, învățătoarea”.
Nicolae Iorga împreună cu viitorul ministru de externe Take Ionescu au fost printre primii demnitari români care au amintit în Parlamentul Românei, spre sfârșitul lui decembrie 1915, în timpul dezbaterilor în jurul primului mesaj al Tronului, adresat națiunii de Regele Ferdinand, că în viitor Polonia trebuie să renască în fruntariile ei istorice, deoarece „o țară care a dat lumii pe Chopin nu poate lipsi de pe harta lumii”.
La Varșovia, unde întronat ca rege era țarul Nicolae, era interzis a se aminti despre așa ceva, Siberia era încă aproape și nicăieri în lume, la un asemenea nivel, nu se emiteau păreri atât de articulate.
Azi și autoritățile românești, și cele poloneze sunt surde. Nu știu, n-au auzit de așa ceva. Poate trâmbițatul Centenar le va trezi!

 

Steagul polon, cel păzit cu sfințenie în România, proslăvit de Iorga, atunci când Polonia era ștearsă de pe hartă

 

Urbi et orbi (re)amintesc că în 1917 istoricul și publicistul Iorga avea să scrie în Neamul Românesc unul din cele mai frumoase imnuri la adresa steagului polonez şi a bărbăției poloneze în luptele ce se duceau: „La Galați s-a ridicat steagul polon, scrie Iorga, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzit Răsăritul întreg – şi cel rusesc, şi cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldați în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia țării lor ieşite din mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagul României, care şi el a s-a zbătut şi zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfățişat de dânsul. Unul lângă altul în frățească apropiere, ele ne-au anunțat nouă o garanție de viitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiții mai vechi, pe lângă elemente esențiale în sufletul însuşi al acestor două națiuni, de o gingaşă simțire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc despreț față de sila copleşitoare a materiei brute.
Acest steag polon noi îl cunoaştem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluții nenorocite, el era urmărit împreună cu cu ultimele rămăşițe sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul nostru, ce nu era mic, porțile unei frățeşti ospitalități. Între patru păreți româneşti a stat el, păzit cu sfințenie pentru ziua cea mare care trebuia să vie, şi o ştiu Polonii cari în muzeul din Svițera au între chipurile luptătorilor şi martirilor lor şi chipul ocrotitor desinteresat al lui Cuza-Vodă”.2
Nu s-a scris nicăieri în lume în asemenea perioade de restriște pentru cele două țări un asemenea articol, cu atâta încărcătură emoțională. A pomenit cineva în Polonia de acest gest?
Nicolae Iorga, în calitate de prim-ministru, la ieșirea din gara Băneasa, în 1932, unde a venit să îl întâmpine pe Mareșalul Pilsudski
După primul război mondial Nicolae Iorga devine unul din partizanii strângerii raporturilor de conlucrare și prietenie dintre România și Polonia în plan militar, economic și cultural. Învățatul român, fostul cărturar și academician, a fost cel care a militat pentru înființarea lectoratului de limbă română la Cracovia, unde îi va trimite în calitate de lectori universitari pe doi dintre cei mai promițători istorici români din tânăra generație: P. P. Panaitescu și Grigore Nandriș. Pentru aportul său în direcția strângerii relațiilor bilaterale, pentru contribuțiile științifice aduse la cunoașterea istoriei universale și a Poloniei, autoritățile științifice din vechea urbe îl vor alege în 1923 membru al Academiei de Științe de la Cracovia. În anul următor va efectua o vizită oficială în Polonia, prilej de a i se încredința înaltul titlu și de a prezenta la rându-i, la Universitatea Jagiellonă, trei conferințe: despre artiști italieni în România și Polonia, despre Eminescu (prima conferință despre marele poet român pe care istoricul literar o prezintă peste graniță), și despre valorile turistice și culturale ale României. Peste un an, în 1925, va publica însemnările sale despre voiajul făcut la Lwów, Varșovia, Vilnius (unde i s-a decernat titulul de Doctor Honoris Causa), la Poznań și la Cracovia, cu titlul: Note polone, tipărit în cunoscuta colecție Biblioteca pentru toți.
Problematica poloneză a fost tot timpul prezentă în paginile Neamului Românesc, cele patru vizite efectuate de Mareșalul Pilsudski fiind amplu descrise și comentate – un ziarist de marcă însoțindu-l. Ziarul va apărea în doliu în mai 1935, la moartea marelui Erou și făuritor al Poloniei Mari. O lucrare de doctorat s-ar putea scrie despre modul în care această publicație – condusă de Iorga – a oglindit Polonia și realitățile poloneze! Istoricii polonezi n-au timp de așa ceva. Se ocupă de Boia și de a denigra mai tot ceea ce-i românesc.

 

Iorga în fața teribilei fatalități poloneze din 1939

 

Mă voi opri cu o mai mare atenție asupra comportării istoricului la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, din dorința de a sublinia încă o dată că nicăieri în lume la nivelul respectiv nu a existat o reacție mai cordială și mai angajantă ca a lui Iorga. Și nu numai în ziarul de referință, care se constituia într-o cutie de rezonanță a românității, dar și în paginile Timpului, cu care colabora, la radio sau în alte publicații. Iorga devine un „cronicar” al evenimentelor dramatice prin care trecea poporul polonez.
Astfel, la 3 septembrie 1939 Nicolae Iorga a publicat editorialul În fața războiului, consemnând că „măcelul uriaş începe, fără a cruța populația civilă”.
Evocând experiența pe care istoria i-o aducea în atenție, a făcut o îndoită profeție, care s-a verificat până la urmă în plan european, respectiv că „nu va învinge tehnica superioară, ci inteligența conducătorilor, însuflețita lor convingere că (aceştia) luptă pentru dreptate şi umanitate. Şi orice speranțe de lovituri repezi şi decisive se va sfărâma de rezistența de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei şi deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”.
Acest verdict sapiențial este urmat de aforismul său: „Cine predică războiul ca o dovadă de vitalitate, face un mare păcat înveninând sufletele cu o doctrină atât de răufăcătoare pe cât de falsă”.
Ştirile şi comentariile dureroase de pe front sau intervențiile şi veştile transmise de agențiile de presă de la fața locului sau din diferite capitale nu au forța de a convinge și de a penetra în conştiința cititorului ca fraza incandescentă din editorialele genialului istoric român, aşa cum este cel din 8 septembrie. Puțini publicişti ai acelor timpuri au scris fraze atât de vibrante precum profesorul român, membru al Academiei din Cracovia încă din 1924, totodată şi doctor Honoris Causa al prestigioaselor universități poloneze.
Comentând ştirea care vestea intrarea în vechea capitală a Poloniei a cizmei cotropitoare naziste, Nicolae Iorga a publicat tot pe prima pagină mini-editorialul Ce este Cracovia:
„În condiții umilitoare pe care nu am a le judeca, şi nu numai că sînt de competența altora, Cracovia a fost ocupată. În trecutul nostru însuşi, legăturile cu acest mare centru al evului-mediu, cu morminte regale, la care s-a adaos acela al mareşalului Piłsudski, rege al credinței şi al vitejiei, au fost strânse, şi pentru aceia că acest eveniment militar are un răsunet adânc în inimile noastre, capabile de a păstra, în ciuda fatalității împrejurărilor, toate vechile şi sfintele noastre prietenii.
Cracovia nu putea fi supusă primejdiei de distrugere ale unor lupte. Oraşul sacru al poporului polon e şi un mare tesaur de artă, de la măreața catedrală, de la hala negustorilor până la minunea de arhitectură italiană de la Wawel, cu cenuşa unor mândri stăpânitori de popoare. Am locuit şi eu în această frumoasă şi nobilă cetate. Din turnul marii biserici răsună de veacuri imnul sunat de trâmbiți în patru colțuri ale lumii pentru libertatea Cracoviei de groaznica silă a tătarilor secolului al XIV-lea. Pe vremea aceia cerurile erau încă deschise pentru suferința poporului…”.
Continuând într-un alt articol de pe prima pagină a Neamului Românesc cu reflecții asupra trăiniciei națiunilor, istoricul se întreabă dacă popoarele pot fi distruse. Răspunsul său a fost categoric: – Nu! Aceasta deoarece, „după biruința principiului național, statele, cât de mici ar fi, sunt națiuni, iar națiunile sînt o formă organică a umanității pentru că sînt născute, iar nu făcute. Şi de aceea ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă (din partea) apărătorilor” .
Profeție care se va adeveri peste cinci ani! Totodată, Nicolae Iorga, în pagina a patra, aduce un elogiu eroismului poporului polonez, relevând că „încercuită şi lovită de tot ceea ce tehnica oferă acestui război industrial, Polonia îşi apără ființa şi pământul strămoşesc cu o tenacitate ce poate fi dată ca exemplu. Aducem şi noi în aceste grele ceasuri omagiul nostru admirabilei ținute şi eroicelor divizii poloneze”.
Nu ştiu în ce măsură istoricii sau publicişti polonezi cunosc cum a reacționat Sofia la atacul rusesc din 17 septembrie. La București s-a știut, a doua zi, din depeșa transmisă de şeful misiunii diplomatice românești în Bulgaria, ambasadorul Eugen Filotti, prietenul și colegul lui Lucian Blaga. Acesta sublinia că rusofilia bulgarilor s-a remarcat din plin în presa de aici, care și-a exprimat satisfacția pentru reafirmarea Sovietelor în Europa. Diplomatul român observă cum în mass-media bulgară nu există „nici un cuvânt de regret pentru soarta Poloniei, care a arătat totuşi atâta prietenie Bulgariei”. La noi, Iorga și alți publiciști de marcă se băteau pentru polonezi și pentru Polonia.
În acele momente, Beck se afla în România, împreună cu adjuncții săi, Arciszewski şi Szembek, primul în Bucureşti – pentru a sprijini tranzitul aurului polonez și al patrimoniul cultural în Occident.
Să nu uităm ceea ce mai remarca Filloti în Bulgaria: „public se speculează fățiş, dar cu simpatie asupra unei eventuale ofensive sovietice împotriva noastră”!
Revoltat, Nicolae Iorga a publicat şi eseul: Înaintea teribilei fatalități, în care a consemnat: „O fatalitate geografică apasă asupra acestei nobile țări şi la dânsa se adaogă şi misterioasa fatalitate istorică de care este aşa de crud urmărită, din veac în veac fără să poată seca, după puterile statului acela, nesfârşite dureri ale națiunii, care învie ca prin minune. Cu acest stat avem o legătură de alianță pe care (în care) el însuşi n-a crezut că trebuie să o dezvolte şi în ceea ce priveşte actualul război, nu cred să fi fost serios consultați, dar toate lungile noastre legături cu poporul însuşi ne impune, ca popor, cea mai deplină admirație şi cea mai duioasă compătimire, iar pentru cei aduşi să caute ospitalitatea noastră, cea mai frățească atitudine”.
Aceste cuvinte au fost scrise în momentul în care Preşedintele Poloniei şi membrii guvernului in corpore se aflau refugiați în România, alături de primele mii de civili, zecile de mii de militari. Aceștia ajung până la cca o sută de mii în lunile următoare. În buna tradiție creştin-ortodoxă, Nicolae Iorga chema în paginile ziarului său ca ospitalitatea românească să se facă prezentă, pentru că „suferințele fratelui merită alinare”.

 

„N-avem destul pentru dânșii”

 

Pe măsură ce valul refugiaților sporea, nu al azilanților cum s-a scris recent la Varșovia, Nicolae Iorga a publicat comentariul: „N-avem destul pentru dânşii”, în fapt lansa chemarea fierbinte de a veni în ajutorul zecilor de mii de polonezi, care timp de câteva săptămâni deveneau oaspeți ai românilor. Iată cum se prezentau aceştia în viziunea comentatorului îndurerat el însuși de ceea ce se petrecea: „Rămăşițele unei armate buimăcite de îmbulzeala maşinilor distrugătoare se află astăzi la noi, şi, la granița mântuitoare se află alții, membri răzleți ai unor trupe viteze, care, supremă tragedie, şi-au putut să îşi desfăşoare vitejia înaintea mecanicei a toate stăpânitoare. Dar, împreună cu ele, avem aici pe reprezentanții din toate domeniile ai unei intelectualități creatoare şi însuflețitoare pentru care nimic n-a fost mai scump decât patria, căreia lovitura uluitoare i-a interzis să se jertfească. Unii ştiu ce vor şi unde merg. Ceilalți, stau trăzniți de soartă înaintea prieteniei noastre. Tot ce putem să le dăm cu mâini largi acestor reprezentanți ai unei națiuni de care ne leagă veacuri de luptă pentru ideea creştină şi morala ei. O vom face, şi de un singur lucru mă tem: că totuşi încă n-avem destul pentru a le sta în ajutor”.
Dacă Ambasada Poloniei la București nu a sesizat aceste lucruri nici până azi, manifestările lui Iorga au fost remarcate de diplomația germană din România. Chiar în acele momente (la 10 septembrie 1939), Ministerul de Externe german l-a convocat pe consilierul de presă al Legației României la Berlin, O. Cisek, pentru a-i comunca că: „Germania nu este mulțumită de atitudinea presei române, care dă preferință comunicatelor, ştirilor şi informațiilor sosite din Franța şi Anglia (Havas şi Reuter) şi nu celor din sursă germană (D.N.B)”. Rezulta cert că scopul chemării diplomatului român la Minsterul german de externe a fost pentru a „se reproşa (României) îndeosebi, articolele d-lui prof. Nicolae Iorga din Neamul Românesc” – a informat Bucureștii diplomatul român, un exeget literar și traducător prestigios.
Din cele de mai sus rezultă clar modul în care Germania hitleristă monitoriza, am spune „cu lupa”, presa românească de vreme ce a făcut chiar propunerea ca autoritățile competente să intervină pe lângă redacția unui mare cotidian – de preferință Universul – spre a trimite la Berlin un corespondent de origină etnică română, şi cu totul neinfluențat, pentru a informa obiectiv opinia publică românească asupra situației din Reich şi regiunile polone ocupate de trupele germane. Se spera ca în acest mod Nicolae Iorga şi alți publicişti care scriau în mod vădit pro Polonia şi condamnau atacurile inumane germane, să fie complet anihilați.
Ataşamentul lui Iorga pentru cauza poloneză rezultă și din publicarea traducerii poeziei Viteazului nemuritor, aparținând poetului grec Costis Palamas, poem scris la 1897, după înfrângerea oştilor patriei sale, și pe care Iorga îl dedică apărătorilor Varşoviei.
Imediat, în ciclul intitulat Literatura sabiei, savantul Iorga a publicat fragmente din creația marelui bard polonez, Adam Mickiewicz, din poemul de referință al romantismului polonez şi universal, Konrad Wallenrod, însoțită fiind traducerea de un comentariu semnat de Aurel George Stino.
La 30 septembrie, tot în paginile Neamului Românesc, realizând că Polonia a fost împărțită de nemți şi ruşi pe baza înțelegerii de la Moscova dintre Molotov şi Ribbentrop, Nicolae Iorga încearcă să răspundă la întrebarea pe care singur şi-o pune: Cine va fi cel mai mare biruitor? Răspunsul e plin de semnificații: „Acela care nu va umili sufletele omeneşti, a căror răzbunare e cu atât mai cumplită cu cât a trebuit să aştepte mai mult.
Un alt poem plin de durere semnează şi publică istoricul poet despre castelul Wawel, acel simbol al istoriei poporului polonez, istorie pe care atât de mult şi de profund a înțeles-o profesorul şi istoricul nepereche, bardul de la Vălenii de Munte. Așa a găsit de cuviință să evoce întâmplările, la 26 octombrie, în Cuget clar, faptul că locul în care „dorm vechii regi şi Piłsudski” este profanat de prezența germană între acele ziduri:

Stau regii de-altădată supt bolta de granit.
Pe oase simt cum pasul vrăjmaşului se lasă.
Întreaga tragedie a țării îi apasă,
Şi sufletul lor arde ca într-un jar cumplit.

Ar vrea să plece în lume ca toți ai lor, pribegi,
Fugind din locuri care acum nu mai sunt sfinte,
Căci zidurile înseşi nu li se par întregi, –
Dar straja cea tirană le iese înainte.

Şi ei se-ntorc în taină, şi trupul cade iar
C-un zgomot de durere în groapa profanată;
Ca stafii dureroase acolo-n fund dispar, –
Căci nici o licărire de zori nu se arată.

Nu cunoaștem ca în alte părți istorici și literați de talia lui Iorga să fi scris asemenea poeme consacrate Poloniei în clipele ei cele mai negre din istoria ei milenară. Uitarea acestor sentimente și fapte devine în anul Centenarului un sacrilegiu.

 

Prometeul înlănțuit

 

Cu câteva luni înainte să fi fost răpus de asasini, Războiu (care îl copleşea și nu îi dădea pace) l-a descris Iorga ca pe un vânt, venind de departe „din câmpul plin de ruine”, „şi-aduce cu dânsul aburi de sânge/ În ceața ce vine”.
Iată cum în nici un chip Bardul de la Vălenii de Munte nu uita tragedia poloneză! Cu puțin timp înainte de a fi omorât în chinuri groaznice la Strejnic, dramaturgul cu atâtea piese istorice scrise a publicat pe Eschil: Prometeu înlănțuit, în traducerea sa. Nu știm de data aceasta dacă Polonia sau El – Iorga – era Prometeul înlănțuit?!…
În mai și iunie 2014 am fost la Cracovia pentru ultima documentare în vederea publicării monografiei consacrate Mareșalului Józef Piłsudski, apărute la 80 de ani de la moartea Eroului Polonez, în mai 2015. Printre altele, doream să aflu în ce măsură și ce se mai cunoaște în Polonia despre atitudinea și manifestările filopoloneze ale lui Iorga. Vream să știu dacă Academia Umiejętności are ceva ecouri despre cele întreprinse de Iorga în apropierea româno-polonă, cunoscut fiind faptul că în 1923 a fost oaspetele autorităților poloneze împreună cu soția și secretarul personal.
Am fost pe Slawkowska 17 doar ca să constat, consternat, că în această Romă slavă – cum a denumit Mickiewicz orașul Cracovia – nu se află nici cel mai mic semn sau indiciu că a existat în lume un I O R G A. M-am ales cu poza pe care o prezint mai jos.

O importantă instituție din Cracovia – care NU păstrează nici o urmă privind prezența istoricului român aici

Nădăjduiam ca polonezii să fi făcut cel puțin cât s-a întreprins în România întru cinstirea poetei Kazimiera Iłłakowiczówna, la Cluj. Nu, aici nu s-a făcut nimic!
Cu regret, reciprocitatea nu mai funcționează azi. Avem în schimb centre culturale în cele două capitale, semnăm planuri de colaboare culturală. Și nimic. Apă de ploaie.
Polonezii nu trebuie să uite niciodată de faptul că în 1939, în timp ce în presa franceză și engleză se scria: Nu vrem să murim pentru Gdańsk, Iorga – prin scrierile sale repetate – chema națiunea română să se solidarizeze cu Polonia, să îi ajute pe refugiații polonezi cu tot ce au mai bun, să primească năpăstuitul popor polonez cu pâine și sare!
Doar Papa Ioan Paul al II-lea de fericită amintire n-a uitat acest lucru, fiind primul polonez care a mulțumit public în mai 1999, cu ocazia primei vizite făcute într-o țară ortodoxă al cărui pământ l-a sărutat, și care la încheierea ei, după slujba ținută în parcul Izvor, unde cei 300.000 de români au strigat: Unitate! Unitate! – El va rosti memorabilele cuvinte: Aici am trecut pragul speranței! – exprimându-și bucuria că a fost în „Grădina Maicii Domnului”. Polonezii și creștinii din lumea întreagă știu ce înseamnă această frază.

 

Până când?

 

Am propus autorităților ploieștene în funcții, în 2015 – cu prilejul festivității marcării Zilei Naționale a Poloniei, în sala Nicolae Iorga din Palatul Culturii din Ploiești – să găseacă o soluție pentru ca, în memoria marelui Iorga, la Cracovia, să se înalțe un monument care să cinstească fapta și numele istoricului de la Vălenii de Munte. Același mesaj îl reiau și azi, în ajunul Zilei Naționale, în forul celui de al XIX-lea Congres al Spiritualității Românești de la Alba Iulia*).
*
Nimeni din cei care ar fi trebuit să audă, n-au auzit. Nici până la cel mai înalt nivel nu se știe nimic din textul prezentat aici. Cât au putut, cei îndrituiți mai degrabă s-au ploconit pe lângă polonezi; au făcut numai schimburi reciproce de ordine și medalii, iar pe teme esențiale de făcut, nu s-a făcut nimic. Până când?

*) Alocuțiune rostită la Alba Iulia la 30 noiembrie 2015, adusă la zi în 2018

 

 

Note
1 Nicolae Mareș, Iorga despre Polonia și cultura polonă, în Dacia literară, ianuarie 2011, pp. 59-64;; Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Editura Minerva , BPT nr. 365 vol I, p. 221; idem Mihai Mitu, Romano-Polonica I, București, 2007, p. 168
2 Nicolae Mareș, Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, Opera Omnia – Cartea de istorie, TipoMoldova, Iași, 2016, p. 278