Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Viitorul Uniunii Europene (I)

Viitorul  Uniunii Europene (I)

După cotitura istorică din Europa, din jurul anului 1990, lumea s-a schimbat profund în direcția democratizării. A urmat o nouă schimbare a lumii în jurul anului 2010, care a dus la o nouă configurație geopolitică. Iar, în urma pandemiei din 2020, lumea se schimbă din nou într-o direcție pe care o imprimă geometria variabilă a supraputerilor.
Anticiparea că lumea a intrat în schimbări continue s-a confirmat din plin (detaliat în A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013). Nimeni nu se poate sustrage acestor schimbări ce încap în biografia unei generații.
Numai că, deși deține unul din cele mai promițătoare proiecte din istoria modernă, Uniunea Europeană a îmbrățișat calea mai scurtă a încetinirii inovațiilor. Noi generații de decidenți europeni nu mai sunt la înălțimea unor Jacques Delors sau Romano Prodi, ca să nu mai vorbim de exponenții vizionari de până la cei doi. Ca efect, Uniunea Europeană nu mai este doar promisiunea anilor nouăzeci, ci o realitate impunătoare, dar plină de obiective nerealizate și asaltată de provocări într-o nouă situație a lumii.
Teza mea este aceea că ea se află în fața unei cotituri. Formulată în maniera cea mai simplă, Uniunea Europeană sau își reorganizează fundamental instituțiile (parlamentul, consiliul, comisia, aparatul administrativ) și relația cu țările componente, sau va fi victima neajunsurilor care vor crește și vor crea premise pentru orice direcție.
Nu doar „antieuropeniștii”, care s-au opus constant proiectului Uniunii Europene, nu doar „euroscepticii”, care îl privesc cu sentimente amestecate – nu doar aceste două categorii, așadar, afectează evoluția Uniunii Europene, cum se crede în mod superficial. Sunt și alte abordări ale Uniunii Europene din zilele noastre care fac deservicii cauzei europene.
Una este cea a lirismului străin de modernitate, care vede „europenitate” în mai toate epocile istoriei, dar nu este în stare să specifice situația Uniunii Europene. Acesta preia dificultăți actuale prin metafore prăfuite. A doua este birocratismul ce s-a format în rândul funcționarilor noii organizări, care reduc europenizarea la aplicarea unor tehnicalități de scurtă bătaie, în vreme ce ignoră realitățile. A treia este noua ideologie a unionismului, susținută de activiști politici slab pregătiți, care înlocuiesc analiza cu euforia și întrețin o propagandă contrazisă de realitate.
Opțiunea mea rămâne cea din cărțile pe care le-am publicat pe terenul europenisticii (Filosofia unificării europene, Apostrof, Cluj- Napoca,1998, extinsă în ediții din 2003, 2005, 2006; Die Philosophie der europäischen Einigung, Cluj University Press, 2009; The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2011; Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017; România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019; The Sense of our History, Editura Academiei Române, București, 2019; După globalizare, Meteor Press, București, 2019). Este vorba de opțiunea în favoarea considerării faptelor și a conceptualizării riguroase, în terenul filosofiei și științelor sociale (economie, sociologie, drept, instituții etc.), în vederea articulării unei viziuni din materialele experienței și pe temelie multidisciplinară. Numai asigurând o solidă bază factuală și cu ajutorul conceptualizărilor riguroase și al viziunii poate fi anticipat realist viitorul.
La invitația președintelui Emil Constantinescu, din partea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (București), îmi asum să conturez viitorul Uniunii Europene – aici în limita unei conferințe care să prefațeze dezbateri. Acest viitor nu se poate stabili, însă, fără a considera proiectul și prezentul Uniunii Europene. De aceea, fără a cădea în lirismul istorist și nici în birocratismul de serviciu sau în euforism, voi proceda la o abordare sistematică, concentrată pe nodurile temei. Voi aborda, așadar, pe rând: 1. Specificul culturii europene; 2. Premisele unificării europene; 3. Rădăcinile durabile ale Europei; 4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?; 5. „Societatea mondială” și tendințele ei; 6. Diagnoze societale; 7. Problemele actuale ale Uniunii Europene; 8. Istoria ce vine; 9. Uniunea Europeană între supraputeri; 10. Scenarii de rezolvare a problemelor; 11. De la statul de drept la statul drept; 12. Democratizarea ca soluție. Voi profila alternative și voi duce analiza până la apărarea unui punct de vedere.

 

1.Specificul culturii europene

 

Europa este conotată felurit. Se cade și acum adesea în eseistică impregnată de trăiri, ce surprinde eventual aspecte parțiale ale culturii europene. Este timpul, însă, să se încerce abordări sistematice, satisfăcând nevoile de clarificări conceptuale ce apar continuu, în vederea stabilirii unui concept riguros, justificat de studiile comparative de astăzi.
Spre a intra în miezul lucrurilor, aș observa că Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au și asigurat specificul cultural și istoric: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2006, pp.44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita istorică magnifică a Europei și, desigur,prestigiul ei.
Azi nu se poate evita însă întrebarea dacă acest potențial este convertit în realități. Sunt europenii de azi la înălțimea acestor inovații? Deține Europa inițiative relevante? Duce Europa în viitor inovațiile care au particularizat-o în istorie?

 

2. Premisele unificării europene

 

Desigur, crearea Uniunii Europene a fost unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei postbelice. Doar câteva evenimente îi pot sta alături: americanizarea lumii de după 1945; destrămarea Uniunii Sovietice și prăbușirea socialismului răsăritean ca ideologie organizatoare, emergența Chinei ca supraputere.
Europa unită nu a fost însă nici o apariție instantanee și nici lipsită de premise politice precise. Nu facem aici istorie, dar aceste premise sunt de amintit pentru a înțelege până la capăt ce a fost în joc în lansarea Europei unite.
Mai întâi, Winston Churchill, apoi Robert Schuman au considerat că unificarea europeană presupune, ca prim pas, reconcilierea franco-germană. Istoria modernă a trecut şi trece prin felul şi amploarea relațiilor franco-germane.
Ne amintim că dintr-un război nimicitor, Franța, cotropită de Germania la un moment dat, a ieşit în tabăra învingătorilor, ca putere ocupantă a Germaniei. Aceasta a ieşit, printr-o capitulare necondiționată, împărțită în zone de ocupație şi supusă deciziilor puterilor învingătoare. În 1949, zona de ocupație occidentală a proclamat Republica Federală Germania, care a reprezentat practic, în problemele de succesiune istorică, Germania. După drama războiului, relațiile franco-germane aveau motive să fie tensionate.
Peste aşteptările multora, aceste relații au luat o turnură istorică profundă, grație înțelegerii de ambele părți a noii lumi. Pentru francezi, a fost limpede că piețele care pot propulsa o economie competitivă nu mai pot fi cele tradiționale şi că apare, în sensul bun, o „provocare“ din partea exemplului american, cu care nicio țară nu se poate măsura rămânând în cadrul tradițional. Pe de altă parte, pentru ei a fost limpede că sporirea puterii militare a Uniunii Sovietice şi venirea ei până în mijlocul Europei pune în termeni noi problema securității occidentale. Pentru germani, a fost, de asemenea, limpede că o Europă viabilă este numai una a reconcilierii în condițiile respectului reciproc. Pe acest fond, într-adevăr, francezii și germanii nu mai puteau asigura o piață pentru o economie competitivă decât împreună şi nu-şi mai puteau asigura securitatea decât asociați.
Modernizarea însăși nu mai este posibilă fără asocierea cu alte țări europene, chiar dacă aceasta înseamnă reducerea posibilităților de mişcare independentă. Francezii şi-au asumat alternativa „sau modernizare şi dependență, sau independență şi declin“ pe direcția primei soluții. În aceeaşi direcție a fost opțiunea Marii Britanii. Italia a fost şi ea disponibilă. Şi alte țări au perceput că numai o asociere permite rezolvarea problemelor de bază ale reconstrucției postbelice şi dezvoltării.
În cazul multor industrii nu s-a putut atinge rentabilitatea fără formarea treptată a unui veritabil pol economic – Europa. Cererea internă nu a mai fost şi nu mai este suficientă pentru stimularea producției.
Mişcarea spre coordonate mai largi nu a fost, însă, doar în economie. În domeniul politicii internaționale s-a observat o tendință spre globalitate, ce a forțat şi a străpuns până la urmă frontierele ideologiilor, tendință care s-a putut repera precis în timpul repetatelor crize ale petrolului. În orice caz, în condițiile înarmării nucleare a statelor şi ale rivalității blocurilor militare ce au caracterizat deceniile postbelice, a devenit aproape evident pentru toate statele că „securitate în raport cu celălalt există numai împreună cu el“.
Țările europene au trebuit să conştientizeze faptul că nu mai sunt destul de puternice pentru a hotărî direcția de evoluție a lumii, dar sunt, totuşi, dacă se unesc, destul de puternice să-şi apere evoluții proprii şi să frâneze evoluții globale dezavantajoase. Alternativa a fost sau unire, prin acorduri, şi, în consecință, stabilitate şi progres, sau intrare în confruntare, cu riscurile inerente.
Producerea de cunoştințe condiționează procesele de raționalizare şi atingerea, în general, a unei eficacități competitive a activităților. Dar această producere presupune astăzi, în multe domenii ale cunoaşterii, investiții costisitoare pe termen mediu şi lung, ce nu pot fi rentabilizate decât în condițiile unei piețe lărgite.
După război, lumea a devenit bipolară, având în S.U.A. şi U.R.S.S. supraputerile a căror interacțiune organiza în fond relațiile europene. Statele Unite au plecat de la premisa că în structura postbelică a lumii „problema germană“ este problema crucială. America a fost explicit orientată spre sprijinirea europenilor în aşa fel încât ei înşişi să creeze şi să consolideze Europa unită. Mai întâi europenii din sfera de influență occidentală şi, apoi, în virtutea atractivității Occidentului, europenii din Răsăritul continentului!

 

3. Rădăcinile durabile ale Europei

 

Pe fondul perceperii imperativelor amintite, care stau la baza proiectului Uniunii Europene, europenii au înțeles că Europa reprezintă o cultură şi o civilizație ce-şi constituie identitatea prin activarea memoriei culturale. Prezentul poartă continuu urmele trecutului, încât viața într-o Europă doar a prezentului, ce a divorțat de orice trecut, nu este doar inimaginabilă, dar şi practic imposibilă.
S-a înregistrat o lungă istorie a eforturilor de a deriva Europa dintr-o singură sursă – catolicismul la Novalis, conştiința libertății individuale la Hegel, preeminența individului în organizarea vieții la Coudenhove–Kalergi, cultivarea „reflecției radicale” la Jan Patocka, a „holomerului” la Constantin Noica şi altele. Odată cu Nietzsche, optica s-a schimbat benefic: Europa nu mai este derivată dintr-o singură „tradiție”, ci din multiple tradiții: „cultură greacă, crescută din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de elemente antice, elemente din care rezultă, în cele din urmă, nuclee ştiințifice, din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiință este vorba de Europa” (Nachgelassene Fragmente, 1878). În orice caz, cu Nietzsche şi-a început cursul abordarea „surselor” Europei dispusă să recunoască pluralitatea acestora.
Joseph Ratzinger a ajuns cel mai departe într-o astfel de caracterizare a Europei (Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen, 1988). Celebrul teolog a identificat patru „moşteniri” ale Europei: „moştenirea greacă”, „moştenirea creştină”, „moştenirea latină”, „moştenirea epocii moderne”. Astăzi ne aflăm pe acest curs, ce se dovedeşte realist şi fecund.
Denis de Rougemont a arătat, la rândul său, că „Europa nu a luat naştere în conflictul dintre Est şi Vest, ci tocmai în complexul tensiunilor încrucişate ai căror poli pot fi numiți cu titlul simbolic Atena, Roma şi Ierusalim … Atena este descoperirea individului … Roma este crearea cetățeanului, Ierusalim este revelația persoanei”. Unii istorici au făcut distincția justificată între „rădăcinile (les racines)” Europei, care sunt Atena, Roma, Ierusalim, şi „componentele (les composantes)” Europei, precum „moştenirea indo-europeană”, „aportul celtic”, „influența germanică” și altele.
A rămas deschisă însă discuția în ceea ce priveşte ordonarea, în primul rând cronologică, a „rădăcinilor”. Unii istorici (Georges Duby, L’Europe au Moyen Âge, 1984) consideră că, la începutul primului mileniu, până aproape de secolele XI-XIII, când se formează Europa relevantă astăzi, „Ierusalimul constituie centrul. Speranța şi toate privirile se întorc spre locurile în care Hristos a murit, de unde Hristos a urcat la ceruri”. Alți istorici (Rémi Brague, Europe, la voie romaine, 1992), apără teza întâietății romane cu argumentul că limba şi infrastructura înăuntrul cărora s-a format Europa sunt datorate romanilor. Teologii au argumentat că „Europa ce se naşte în a doua jumătate a primului mileniu este o realitate în care rădăcinile creştine sunt precum apa ce face fertile pământurile ale căror popoare se vor uni în jurul unei Căi (Camino) ce trece frontierele şi aduce garanția unei unități singulare” (Eugenio Romero Pose, Le radici christiane d’Europa, 2006). Creștinismul a fost decisiv.
Dacă privim istoric, atunci este limpede că nu dă rezultate optica ce reduce Europa la una dintre rădăcini sau moșteniri. În fapt, din Epistola către romani a apostolului Pavel și din Biblie luată ca întreg, din știința și filosofia grecilor antici și din dreptul și realizările romanilor își trage resursele principale cultura europeană. Triunghiul Ierusalism-Atena-Roma este triunghiul rădăcinilor fondatoare și durabile ale Europei.

 

4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?

 

Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este, în realitatea lumii actuale, una dintre supraputerile care participă la stabilirea sensului istoriei. După secole de conflicte, continentul a început să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să resimtă apartenența „europeană”, pe lângă apartenența lor etnică. Unificarea începută cu Tratatul de la Roma (1957), continuată la Maastricht (1993) și extinsă ulterior a permis o nouă viață pe continent.
Înnoirea adusă în viața europenilor de Uniunea Europeană este deosebit de amplă. Ea vizează acum mai ales cadrele generale ale vieții, dar se resimte în viața fiecărui cetățean.
O lungă perioadă de pace s-a instalat pe continent. Frontierele au devenit în bună măsură simbolice, foarte mulți oameni au putut vedea și altceva decât țara lor. Forța de muncă a putut opta pentru diferite posibilități. Infrastructura pe continent s-a modernizat. Resurse mari au putut fi concentrate pe obiectve comune țărilor componente. S-a atins o reducere a decalajelor de dezvoltare și compatibilizare a unor sectoare de activitate, începând cu educația. S-a realizat o anumită unitate a viziunii și acțiunii la scara continentului. Sub multe aspecte, Uniunea Eeuropeană contează ca entitate distinctă.

 

5. Societatea mondială și tendințele ei

 

Ne aflăm astăzi, însă, după schimbări adânci, petrecute între timp, ale înseși societății moderne. Tehnologiile de producție nu mai sunt doar mecanice și electrice, ci au încorporat genetica, electronica și informatica, economia ei politică nu a rămas „națională” și străină de științele sociale, de la sociologie și psihologie la management și deontologie, iar statele naționale întâmpină provocări dinăuntru (mișcările civice, acțiunile minorităților etc.) și din afară (procese integraționiste, asalturi teroriste etc.) (detaliat în A. Marga, Metanarativii actuali. Dezvoltare, modernizare, globalizare, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2015). Astfel de schimbări au avut efecte în ceea ce se numește prin tradiție „comunitatea internațională”.
Cel mai profilat sociolog din a doua jumătate a secolului douăzeci, Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1998), a și propus, de altfel, ca societatea în înțelesul tradițional, dependentă de economia politică a statului și de statul național ca subiect ultim al deciziei, să fie integrată într-un concept mai cuprinzător – conceptul „societății mondiale (Weltgesellschaft)”. Unul dintre argumentele sale a fost acela că și puternice unități statale din secolul al douăzecilea s-au prăbușit ca urmare a apartenenței inevitabile la „societatea mondială”.
În orice caz, în zilele noastre, a lua în seamă „societatea mondială” ca „mediu înconjurător” este o chestiune de simplu realism. Economia, securitatea, comunicațiile și cercetarea științifică nu mai sunt doar „naționale”, nici doar continentale, ci mondiale.
Astăzi, „societatea mondială” este preluată mai cu seamă în termenii teoriei globalizării și considerată ca o piață extinsă la maximum, dar ea este mult mai mult. Bunăoară, ea include nivele de dezvoltare, orientări și valori conducătoare, distribuții ale bunurilor și ale accesului la decizii. Ea înseamnă „comunicare”, dar și împărtășirea de norme și valori (etice, juridice, religioase), de produse cognitive (științifice și filosofice) și evaluări (de la cele legate de acțiuni imediate, la cele metafizice). Ea dispune de instituții proprii, așa-numitele „organizații internaționale”, care sunt înzestrate cu putere de decizie și de intervenție. Ea este asigurată și de armate ale diferitelor asocieri de state, ale unor puteri și supraputeri, și include recursul la forță. „Societatea mondială” este ea însăși în mers și înregistrează o istorie în cursul căreia se schimbă.
Realitatea „societății mondiale” provoacă pe oricine la ieșirea din autarhie și suficiență. Și Uniunea Europeană are astăzi de evaluat situația lumii și de stabilit noi abordări. Cel puțin trei caracteristici ale lumii sunt noi în raport cu ceea ce am moștenit, ca generații de azi.
Prima caracteristică este uzura confruntării dintre socialismul oriental și capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest, la liberali și creștin-democrați. Țările din Asia au îmbrățișat cu succes impresionant economia de piață și tot mai clar statul de drept.
A doua caracteristică este aceea că proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida național-socialismului și sateliților săi, care au vrut să-l anihileze. S-a intrat, însă, în societăți de un fel nou. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În jurul lor se va lansa noua competiție a viziunilor.
A treia caracteristică este aceea că libertățile individuale și drepturile omului vor prevala în anii ce vin, iar problema dezvoltării – economice și instituționale – va păstra întâietatea. Vor fi diferențe de abordare – China, de pildă, insistă să fie luate în seamă împreună, conform proclamațiilor Națiunilor Unite, drepturile politice, economice și sociale (vezi Liu Jie, Human Rights. China’s Road, 2014) – dar revendicarea va fi din fiecare.
Terorismul pune însă la încercare soliditatea societăților deschise. El va profita de posibilitățile de lovire aduse de „era digitală” și va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri. Lumea civilizată însă are la îndemână calea de a contracara pericolele prin conlucrarea explicită dintre SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia și alte țări. Importanța „răspunderii” ca valoare etică și juridică va crește. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiție a solidarizării.

 

6. Diagnoze societale

 

Diagnozele ce se dau societăților europene din ultimele decenii, chiar de astăzi, nu sunt încântătoare. Pentru conștiința europeană ele rămân alarmante.
Ne amintim din prima clipă că Hegel vedea în istorie un „progres în conștiința libertății” și, deci, spre libertate. Azi avem acest progres, dar nu avem extinderea libertății. Max Weber ne-a lăsat ca anticipare imaginea terifiantă a „carcasei tari ca oțelul a supunerii”. Herbert Marcuse a vorbit de „societatea unidimensională”, în care posibilul este absorbit de existent și destructurat.
Sunt elaborate pe baze factuale sigure diagnoze demne să facă obiectul dezbaterii. Bunăoară, „societatea asimetrică” (James Coleman), „societatea vidului moral” (Giles Lipovetsky), „societatea cinismului” (Peter Sloterdijk), „societatea haotică” (Gianni Vattimo), „societatea minciunii” (George Șerban, Wolfgang Reinhardt), „societatea invizibilă” (Daniel Innerarity), „societatea riscului” (Ulrich Beck), „societatea infantilă” (Alexandra Viatteau), „societatea indiferenței” (Alain-Gerard Slama), „societatea narcisică” (Hans-Joachim Maaz), „societatea cleptocratică” (Sarah Chayes). Dă teme de reflecție nevoia întregirii „societății cunoașterii” cu o „societate a înțelepciunii” și a complementării „societății comunicațiilor” cu „societatea comunicării” (detaliat în A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, 2016). După ce a rupt științele de valori, „societatea cunoașterii”, la care deja Hegel se gândea, nu promite altceva decât o extindere a cunoașterii și a stăpînirii tehnice a lucrurilor. Câtă vreme „societatea comunicațiilor” extinde informațiile, dar nu creează cadrul comunicării, nu ne putem aștepta la ceva nou.
Diagnoza mea este aceea că vom trăi într-o lume plină de alternative de evoluție și cu oportunități variate, dar mai nesigură. Nu este ceva nou în istorie. S-au pierdut de multe ori siguranțele existente. În definitiv, siguranța lui Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează eminamente rațional, a fost infirmată de Primul Război Mondial. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile eșuate spre democrație. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază zi de zi. Siguranța că binele triumfă în orice caz a fost zdruncinată de proliferarea armelor nucleare. Sunt doar câteva ilustrări.
În societățile europene de astăzi, nu sunt deloc puține surse de nesiguranță. Lipsa viziunii la decidenți, înțelegerea desuetă a politicii ca simplă luptă pe schema „amic-inamic”, criza partidelor, evitarea organizată a dezbaterii publice, tendințele bonapartiste, împotmolirea reformelor, impasul justiției, selecția eronată a reprezentanților și declinul pregătirii profesionale, emergența de noi mituri politice sunt doar câteva.
Nesiguranța nu este, însă, motiv de pesimism. Din nesiguranța actuală se va putea ieşi, dar nu cu vederi comode, oportuniste, ci cu o sondare mai adâncă a realităților și cu reorganizări în consecință.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg