Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Centrul de greutate al operei

Centrul de greutate  al operei

Vasile Popovici, un excelent eseist, propune o lucrare, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (), în care impresionează prin calitatea diagnozei. Foarte rari sunt la noi criticii literari capabili să realizeze diagnoza precisă, fără a se pierde în meandrele interpretării de suprafață, capabili să ofere o perspectivă lucidă asupra unei scrieri, în raport cu care divagațiile interpretative să oscileze, spre a se întoarce la esență. Arta militară inventase încă de la începutul secolului al XIX-lea un termen care să rezume esența din care o forță militară își trage libertatea de acțiune și voința de a lupta: centrul de greutate al forței. În raport cu acest centru de greutate erau descrise o serie de elemente ale căror poziții relative în acțiunea militară propriu-zisă depindeau de cel care interpreta și de traiectul favorabil acțiunii. În lumea literară un centru de greutate al operei nu fusese încă definit, deși s-ar fi impus o asemenea perspectivă. Vasile Popovici a găsit o asemenea posibilitate analitică privind critic asupra propriei colecții de texte. Pregătind această culegere de eseuri care rezumă literatura română din ultimii o sută cincizeci de ani, autorul a căutat coerența întregului. Or, pentru a vorbi despre un asemenea tip de coerență, ar fi fost necesară o rezumare a intenției și/sau a metodei analitice, a parcursului investigativ. A descoperit că în propria lucrare coerența textelor e dată de încercarea de identificare a punctului sensibil al operei, un fel de centru de greutate al ei, din care își trage libertatea de acțiune și posibilitatea de a se exprima pe sine ca opera aperta: „Câtă prezumție aici! Prezumția că poți defini punctul sensibil, desigur mai sensibil decât altele, și că tocmai acolo criticul și scriitorul se întâmplă să se întâlnească” (p.5).
Din fericire, punctul sensibil nu rămâne simpla intenție interpretativă a eseistului. Pe parcursul celor douăzeci de texte ale culegerii, Vasile Popovici demonstrează că identifică, fără a greși, centrul de greutate al unora dintre cele mai importante opere din literatura română, dar și centrele de greutate ale intențiilor interpretative sau constructive avant la lettre, cum ar fi cea a lui Titu Maiorescu, de la care începe întreaga interpretare. Iată o perspectivă complexă, fără putința de a fi contrazisă de cititorii scrierilor lui Maiorescu (incluzând textul mai puțin citat Observări polemice, care tranșează raporturile esteticului cu eticul, care propune focalizarea critică pe „obiect” și nu pe autorul acestuia, care definește o cale a adevărului fundamentat estetic de la care nu mai pot loc avea abateri odată asumate aceste valori2): „Acolo, în scrierea din 1869, înfruntă el găoșenia și protocronismul culturii vremii, care sunt, cum se vede, mult anterioare lui Edgar Papu, Dumitru Popescu și Nicolae Ceaușescu” (p.12). Combaterea protocronismului, constantă a literaturii române din orice vreme, este esența scriiturii lui Titu Maiorescu, iar Vasile Popovici observă limpede faptul că gravitarea ideilor sale se face în jurul acestui centru de greutate.
În mod similar, eseistul restrânge operele marilor scriitori români la centrele lor de greutate pentru a face posibilă observarea literaturii în dinamica ei fiziologică, pentru a proiecta funcționalitatea gravitațională, mecanica acestor opere în jurul ideilor-forță. La Eminescu, de pildă, punctul sensibil este „imersiunea în oglindă”, la care se poate ajunge doar prin lecturile succesive și distanța critică necesară, deoarece un „Eminescu esențial” nu se relevă după logica unei simple mecanici critice. Pentru a pătrunde în zona de limpezime a funcționalității operei eminesciene trebuie abolite legile care guvernează suprafața, trebuie admisă o formă de indeterminare de tipul celei heisenbergiene specifică interacțiunilor subcuantice: „Cu cât Eminescu își stăpânește mai bine mijloacele poetice, cu atât imaginarul său se definește mai exact, și cu cât imaginarul se definește mai exact, cu atât dimensiunea simbolică se prelungește într-o profunzime insondabilă” (p.20). Totuși, un Eminescu a cărui operă se reflectă multiplu în oglinda creației: „ceea ce se vede, lumea vizibilă, stă integral sub semnul oglinzii” (p.28) și „a vedea, a scrie, a resuscita necesită a plonja în oglindă” (p.33), este unul care se reașază coerent și dezideologizat în lectură și interpretare. Servind fie ca inductor erotic, fie ca reflexie creatoare, oglinda eminesciană este punctul sensibil al unei opere despre care s-au scris rafturi de bibliotecă, fără a se fi ajuns direct la diagnostica gravitării în jurul unui centru de greutate. În mod similar, celălalt capăt al parcursului anunțat prin titlu, Mircea Cărtărescu, este unul care își concentrează opera în jurul unui punct sensibil tot cu rădăcini în romantismul german: metamorfoza totală. În raport cu acesta, „Lumea Solenoidului este lumea lui Kafka populată cu mii de ieșiri” (p.210), iar Melancolia, cartea despărțirilor, expune „sentimentul pierderii definitive, al derelicțiunii, al singurătății iremediabile, smulgerea sufletului pe viu, fără anestezic, fără strop de divertisment, paliative sau substituite” (p. 213). Identificând materia din care sunt făcute aceste opere, dar și centrul lor de greutate, amintita metamorfoză, Vasile Popovici ilustrează întregul mecanism funcțional al unei opere deja independente de autorul ei: „În literatura lui Mircea Cărtărescu transfigurarea e însăși substanța visului său intim, strat fertil de unde se ridică nenumăratele variante ale măririi ce populează proza sa. Și e în același timp resursă de plăcere mereu reînnoită. În mod evident, visul metamorfozei totale i-a însemnat copilăria, în afara oricărei conotații livrești, așa cum se vede în atâtea scene onirice de călătorie inițiatică prin miile de pagini pe care le-a scris. Fantasmele înălțării și metamorfozei l-au bântuit la toate vârstele, de vreme ce, într-o mulțime de variante, le regăsim în tot ce a publicat. Literatura, întâi de toate, este înțeleasă ca o formă de salvare majoră, expresie a transformării de sine, a scrierii și rescrierii de sine, instrument de recompunere a destinului și de magnificare” (p.219).
În mod similar, și în cazul celorlalte opere analizate, punctul sensibil este evidențiat cu precizie, iar fizionomia acestora este precis descrisă în logica unei mecanici literare nebănuite de alți critici. Devoalarea înseamnă arătarea spre cunoaștere în lumina adevărului. De aceea, un Edgar Papu, recuperat din propria operă și din textele lui Mircea Mihăieș sau Ion Vianu, se arată în chipul înspăimântător al celui ce presară intențiile bune pe drumul spre iad: „Înspăimântător la Edgar Papu e faptul că întruchipează intelectualul get-beget gata să dea curs bunăvoinței fără limite ce rezidă în orice om: diavolul zelos, dornic să sară în ajutor, să facă plăcere mai-marilor, să se facă util. Ce perversiune zace aici, rânjind! Edgar Papu era un om bun, prea din cale-afară de bun, dostoievskian de bun. Exact aluatul din care crește demonul” (p.119).
Deși regăsim în paginile lucrării analize dedicate lui Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian, Marin Preda, Nicolae Manolescu, Ileana Mălăncioiu sau Marian Papahagi, în exercițiul său complex de diagnosticare precisă a literaturii române, Vasile Popovici s-a oprit cu predilecție la bănățeni: Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Adriana Babeți, Daniel Vighi sau Mircea Mihăieș. În ceea ce îl privește pe Eginald Schlattner, și el născut în Banat, trădătorul lotului de scriitori germani din Brașov, aș avea rezerve în a-l numi „Omul Centenarului”. M-aș fi așteptat ca în proiecția coautorului Declarației de la Timișoara să fie tratat aidoma lui Papu sau Breban. Cu certitudine lecția căinței e puternică și cartea de interviuri a lui Radu Carp cu Eginald Schlattner, Dumnezeu mă vrea aici, publicată în 2018 la Editura Lumea Credinței, e o carte valoroasă. Cu certitudine Schlattner e un prozator foarte bun, și mă refer în primul rând la romanul arhicunoscut Der geköpfte Hahn (Cocoșul decapitat). Dar pentru mine Omul Centenarului ar putea fi Hans Bergel, cel trădat, iar cartea de referință ar putea fi Aprecieri în răspăr cu timpul, publicată tot în 2018, dar la Iași, la Junimea, o remarcabilă pledoarie pentru România construită de partea vătămată, nu de trădător. Mai mult, brașoveanul Hans Bergel, remarcabilul prozator stabilit în Germania, autor al romanului Der Tanz in Ketten (Dans în lanțuri), ar fi putut fi asociat geografiei culturale bănățene prin fratele său, Erich, dirijorul filarmonicii din Timișoara.

 

 

Note
1 Vasile Popovici. (2021). Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu. Eseuri. Chișinău: Editura Cartier. 229p.
2 Deși nu face obiectul dezbaterii noastre, tocmai această proiecție a lui Titu Maiorescu, rezumându-se la formula: „mulți din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înțeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori”, este cea care dă cele mai mari bătăi de cap în critica actuală, care neagă parcursul estetic pentru a aduce în prim-plan diferite repere construite în centre de efuziune ideologică. În mod similar s-a manifestat și politizarea literaturii din primii ani ai regimului comunist. Din fericire, la scara mare a istoriei, Titu Maiorescu avea dreptate și în acest caz.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg