Viața lui René, parte din istoria Franței

 

„Ambiția sălășluiește în toate sufletele, le conduce pe cele mici și este condusă de cele mari.”
(Chateaubriand)

 

 

Dacă vrei să înțelegi exact istoria Franței, de la momentul Revoluției Franceze din 1789 până la Revoluția burgheză din 1848, cel mai simplu este să urmărești biografia lui René Chateaubriand, scriitorul romantic, istoricul, omul politic și indirect biograful Franței care a fost prezent și activ la evenimentele istorice ale perioadei amintite, a luat poziție fermă din postura de om politic și ministru și a reușit să restabilească rolul credinței catolice în societatea franceză.
Prezent în multe guverne, ocupând funcții de ministru de externe în timpul mai multor suverani ai Franței, oscilând între principiile republicane și monarhiste dar alegând mereu să apere interesele țării, uneori împotriva propriilor interese, René Chateaubriand a fost prezent la toate marile evenimente ale perioadei pe care a trăit-o. Marele scriitor și creatorul unui nou stil literar a fost, alături de Doamna de Stael, predecesorul și idolul romantismului francez prin tot ce a construit și a lăsat urmașilor săi care i-au preluat ideile și au dezvoltat curentul romantic. Iar cel mai reprezentativ dintre ei a fost fără îndoială Victor Hugo. Personalitatea lui Chateaubriand a fost extrem de puternică, influența sa covârșitoare și opera sa impresionantă. Iar rolul său a fost considerat crucial în așezarea marilor idei din societatea franceză pe drumul corect al istoriei. Să nu uităm, Victor Hugo a spus: „Voi fi Rene Chateaubriand sau nu voi fi nimic!“. Dincolo de vorbele și de aspirațiile lui Victor Hugo, confirmate apoi de istoria culturii, politicii și artei literare franceze, menționarea lui Chateaubriand ca o limită superioară de atins, ne arată că geniul și gândirea lui erau pentru discipolii săi maximum ce se putea imagina, dori și atinge ca nivel al valorii gândirii umane a acelor vremuri de profunde transformări.
Să nu uităm că Chateaubriand, marele apărător al creștinătății, a purtat oficial și titlul de noblețe de conte. Familia sa provenea dintr-o ramura nobiliară din zona Saint – Malo și Guerande la Henanbihen ca urmașă a familiei Rocher du Quengo. Familia își recăpătase titlul de noblețe datorită tatălui, Contele René – Auguste de Chateaubriand, conte de Comburg, domn de Gaugres, Plessis l’Epine, Boulet și Malestroit d’Armor și a mamei sale Apolline Jeanne Suzanne de Bedée, fiica domnului de La Boutardaye, căsătoriți în localitatea Bourseul în anul 1753. Cei doi au avut șase copii, René fiind unul dintre ei. Pentru a-și desfășura activitatea comercială cu succes, părinții lui René lipseau perioade lungi de timp de acasă, micul René fiind încredințat bunicii sale. Singurătatea tristă, care i-a ținut loc de prieten de mic copil, l-a întărit și obișnuit să răzbată prin luptă și perseverență.
Dacă revedem biografia lui Chateaubriand, putem nota că din lunga sa listă de funcții ocupate în timp, de realizări și preocupări, face parte și cariera de militar începută devreme. În anul 1988, când avea numai 19 ani, devine sublocotenent sub comanda fratelui său Jean – Baptiste iar un an mai târziu e prezent, cu cele două surorile ale sale, la asaltul mulțimii împotriva Bastiliei. Marile evenimente din istoria Franței fac parte din viața sa iar el treptat, prin ceea ce va întreprinde, va face parte din viața Franței.
Nu putem ști dacă, la început, când era foarte tânăr, dorința lui Chateaubriand de a fi militar l-a îndemnat să își recapete titlul de noblețe sau a fost invers, cu gândul la titlul nobiliar, s-a gândit că o carieră militară îl va ajuta să-și atingă mai ușor scopul. Cert este că indiferent de ce a avut în minte, le-a avut parțial pe amândouă. A fost militar fără a face din asta o carieră și a primit și titlul nobiliar dorit (într-o perioadă când titlurile nobiliare erau abolite!) fără a beneficia de vreun avantaj. Acest mod de a judeca lucrurile îl va caracteriza pe tot parcursul vieții, fiind la putere sau în dizgrație, luptându-se sau renunțând la avantaje în detrimentul marilor idei și a devotamentului față de țară.
Înainte de a reaminti faptul că Rene Chateaubriand a purtat titlul nobiliar de viconte, amintim că în timpul Revoluției franceze, Adunarea Națională din 7 august 1789 a abolit titlurile nobiliare. Pentru a-și recăpăta acest titlu, familia lui Chateaubriand, în numele lui René, a depus o cerere de admitere a sa ca nobil în Ordinul Cavalerilor Ioaniți de Malta și ca o continuare a activității de militar.
Din perioada de început a activității militare sunt date suficiente care ne arată că anul 1789, pe când izbucnea Revoluția Franceză, Chateaubriand a fost admis în rândul Cavalerilor de Malta al Ordinului Sfântului Ioan de Ierusalim. Fără a da toate amănuntele procesului de analiză a traseului în timp a transmiterii titlului de noblețe pe linie parentală, vom spune doar că documentele necesare, cerute pentru a se proba titlurile nobiliare, trebuiau să fie reconstituite începând cu 100 de ani în urmă atât pe latura rudelor tatălui cât și pe cea a rudelor mamei. Iar în cazul lui René Chateaubriand s-a ajuns până la al 23 – lea bunic. Urmau anchete și rapoarte făcute de comisari publici dar și secreți. Dacă aceste rapoarte erau în final favorabile trebuiau să fie urmate de plata taxei de primire dar și de o serie de cheltuieli ce erau achitate de familie. Toate aceste acte și taxe plătite nu erau decât începutul unui lung drum de reconfirmare a calităților viitorului cavaler al ordinului care însemna minim un an de serviciu ca novice, patru ani de caravane și apoi alte șase luni de serviciu pe mare. După parcurgerea acestor etape, care durau cinci ani, novicele putea să depună Jurământul de intrare în Ordin.
Am enumerat mai sus drumul lung ce trebuia parcurs de un tânăr, de la faza de novice la cea de pretendent acceptat de Ordin pentru depunerea jurământului, cu toate documentele doveditoare aprobate și cu toate stadiile ulterioare efectuate în Malta. Cum Chateaubriand nu a fost niciodată atras să rămână în Malta atâta timp, nu a ajuns nici să depună jurământul de Cavaler și nici să beneficieze de avantajele acordate de acest titlu. Cu toate acestea, o parte dintre biografii lui Chateaubriand, de pildă Potier de Courcy1, îi atribuie titlul de Cavaler în texte ce au comentat autobiografia Memoires d’autre – tombe2.
Chateaubriand a evitat Revoluția Franceză plecând în America unde, dacă luam de bune relatările sale, l-ar fi întâlnit pe George Washington. O altă urmare ar fi fost documentarea pentru pregătirea viitoarei cărții, Les Nachez3, apărută în 1826, o carte ce îngloba în cuprinsul său cele două romane de mici dimensiuni scrise anterior, Atala (1801) și René (1802). Cartea Les Nachez va anunța, ca abordare și stil literar, viitorul curent romantic. Dar, înainte de a vorbi despre călătoria lui în America, trebuie să notăm că René Chateaubriand a evitat Revoluția Franceză de la 1789 pe care a simțit-o ca o amenințare iminentă, clară și directă. Explicațiile pot fi atât de natură morală cât și politică. La izbucnirea Revoluției franceze de la 1789, Chateaubriand era tânăr, avea puțin peste 20 de ani. Are, inițial, conform educației și tradiției familiei lui, porniri promonarhice și îl găsim în armatele emigranților care luptă, în 1792, cu armatele republicane revoluționare. Este rănit în timpul asediului de la Thionville și se retrage, întâi la Bruxelles, apoi la Jersey. Și curând va pune punct carierei militare alegând-o pe cea politică.
Se căsătorește din interes cu o tânără de 17 ani, pe nume Celeste Buisson de la Vigne4, descendentă dintr-o familie de armatori din Saint Malo. El are 24 de ani, ea 17. Diferența nu e mare. Mult mai mare va fi însă, pe tot parcursul vieții, diferența de principii și de stil de abordare a regulilor sociale. Deși nu o iubește, el nu va divorța de ea alegând să o evite sau să o părăsească periodic trăindu-și viața bogată, aventuroasă și amoroasă fără nicio ezitare, în văzul lumii.
Revenind la ideile politice ale lui Chateaubriand și la conflictele de principiu sau de abordare a modului de organizare a statului și societății franceze, trebuie spus că la început Chateaubriand s-a inspirat din gândirea și din ideile lui Jan Jaques Rousseau, după modelul căruia concepe Memoriile de dincolo de mormânt. Ceea ce observăm la modul de a crea în cazul lui Chateaubriand este abordarea celor două teme majore dezvoltate în toate aspectele lor: 1. Natura (l’état de la nature) și 2. Politica (l’état d’ âme). Dacă fixăm în timpul și momentul istoric al Revoluției Franceze opera sa Geniul creștinismului, determinarea lui de a reînvia, analiza, lăuda și salva creștinismul în momentul în care religia fusese acuzată și condamnată la pieire, are deopotrivă valențe literare, științifice dar și eroice. Era poate momentul cel mai bine ales dar și cel mai riscant de reînviere a credinței. Iar Chateaubriand o va face, pe de o parte îndemnat de sora sa Lucile, întruchipată în roman de personajul Amélie, iar pe de alta datorită influențelor evidente ale lui Rousseau. Mai trebuie adăugat că legătura dintre cei doi frați, Rene și Lucile, a fost dintotdeauna extrem de puternică, dacă nu obsesivă, unul dintre aspectele delicate ale biografiei lui Rene, care i-au adus critici destul de severe și divers nuanțate din partea societății.
Nu putem urmări evoluția lui Chateaubriand în perioada ce a urmat imediat după Revoluția Franceză decât în strânsă raportare cu evoluția politică a istoriei Franței, asociată și ea cu persoana lui Napoleon. Pentru că Napoleon I a fost un produs al Revoluției care a trecut, cu abilitatea cunoscută, de la Directorat către Consulat și înapoi, într-un moment bine ales, printr-o lovitură de stat tipic familiei Bonaparte, prin o a doua mișcare politică, trecând de la Republică la Imperiu cu acordul tacit al foștilor revoluționari care votaseră convingător ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea. Chateaubriand este și el încântat de împărat și îi va dedica inițial Opera sa Geniul Creștinismului, cu convingerea că a făcut ce trebuia. Nu va dura mult. Asasinarea Ducelui d’Enghien5, din ordinal lui Napoleon, îl va convinge să-și schimbe părerile împotrivindu-se lui Napoleon la fel de rapid precum l-a atras.
În evoluția creației literare a lui Chateaubriand întâlnim toate elementele ce dau caracterul romantic al noului curent pe care îl va crea, legătura strânsă cu natura, eroismul și acel binecunoscut „mal du siècle“, care și în cazul lui ni se va arata exagerat, ușor superficial, oricum nejustificat în raport cu marile conflicte și cu dramele sociale reale sau cu maladiile ce afectau și pe atunci omenirea. Greu de explicat, ușor prețios, fenomenul a fost semnalat de Saint-Beuve la mulți dintre marii autori ai secolului XIX. Întâlnit deja, cu mult timp înainte, la Goethe, vezi celebrul său roman Suferințele tânărului Werther, care produsese o avalanșă de sinucideri în Germania, „le mal du siècle” va fi mult timp la modă în Franța ulterior. Goethe îl va remarca pe Chateaubriand ca poet de mare anvergură, spre deosebire de alți mari autori francezi, ca Lamartine sau Gide, mult mai ezitanți în a-l lăuda. Vor exista însă mulți alți mari romantici care îl vor admira, precum Musset, Vigny, Domna de Stael, sau Hugo. Este tema secolului, a noului curent numit romantism care susține și propagă un melancolism, pentru că, în ceea ce-l privește pe Chateaubriand, idea morți îl va însoți permanent și îl va tenta să-și înceapă memoriile, cuprinse în marea sa operă Memoires d’autre Tombe, cu vreo 40 de ani înainte de a muri, adică pe undeva pe la mijlocul vieții.

Enumerarea datelor și evenimentelor legate de viața lui Chateaubriand denotă că deși l-a avut inițial ca mentor pe Jean Jaques Rousseau6 și a cunoscut bine opera iluminiștilor, nu a gândit la fel cu ei și s-a plasat de partea opusă, a celor care au sprijinit monarhia. Are o mare admirație pentru Napoleon, pe care și-o repudiază după ce acesta îl elimină violent pe Ducele d’Enghien. Chateaubriand nu va fi niciodată fixat într-o parte a unei baricade dacă observă că partea alături de care se află greșește față de Franța și mersul corect istoric. De exemplu, el ne spune cum vede relația cu natura și societatea: „Să pictăm natura, dar natura frumoasă” (Chateaubriand, Eseu asupra Revoluției). Se fac des comparații între Chateabriand și Voltaire7. Corespondența lui Voltaire, de exemplu, este una care urmărește viața personală în timp ce corespondența lui Chateaubriand este una care se referă la evenimentele istorice la care asistă sau chiar ia parte. Este una dintre observații. Retrospectiv, putem să-i reproșăm poate lui Voltaire rolul duplicitar, pe de o parte ca prezență constantă la curtea lui Ludovic al XV – lea, având rolul de consilier personal al Doamnei de Pompadour, vestita și mai ales abila amantă a regelui, iar pe de alta ca ideolog iluminist, critic al monarhiei.
O altă observație este legată de abilitatea lui Chateaubriand de a-și construi un anume rol și imagine de viitor prin textele memoriilor și prin corespondența sa purtată cu persoane importante din anturaj. Conform observațiilor făcute de unii istorici, René din Memoires d’autre Tombe pare să-și pregătească o anumită poziție istorică într-un viitor previzibil. Chateaubriand pare, spre exemplu, că ar evita să scrie despre anumite perioade din viața lui, de exemplu perioadele lungi când fusese îndrăgostit, când o evitase cu bună știință pe Celeste, soția sa, când predase ca profesor sau când fusese simplu vânzător. În schimb, pare că lasă să se înțeleagă că în relația sa mai mult sau mai puțin directă cu Napoleon, a luat mereu decizii importante renunțând la avantaje și alegând să apere principii și cauze înalte, favorabile Franței.
Napoleon a știut permanent că oameni ca Rene Chateaubriand sunt importanți pentru Franța și i-ar fi vrut și în anturajul său. Urmare intervenției pe lângă sora împăratului, Elisa Bonaparte, Rene Chateaubriand va fi eliminat din lista lungă a emigranților oponenți revoluției ce fusese întocmită în iulie 1801. Mai mult, el este ales doi ani mai târziu să-l însoțească pe cardinalul Fesch în Italia în calitate de secretar al ambasadei Franței de la Roma. Aici însă, Chateaubriand are unele inițiative care depășeau atributele unui secretar. Intră în conflict cu oficialitățile și îl obligă pe Fesch să ceară îndepărtarea sa. Oscilațiile lui Chateaubriand față de regimurile la putere au fost mai degrabă regulă decât principiu asociat vreunei constanțe rigide. A luptat cu Revoluția Franceză cât timp ea a dăunat religiei și libertății, a fost aproape de Napoleon cât timp acesta a readus libertatea maselor dar s-a plasat contra lui când Ducele d’Enghiem a fost omorât fără vină. Iar țara i-a fost mereu recunoscătoare. Se va confrunta mereu cu Napoleon de la distanță sau direct, pe față sau voalat. Serile literare organizate de Juliette Recamier, cea care i-a fost iubită și devotată susținătoare, l-au deranjat pe Napoleon care părea ofensat de participarea elitei pariziene la cenaclul literar la care el nu era invitat. Reacția negativă a împăratului a venit însă cu ocazia primirii lui Chateaubriand la Academia Franceză în 1811 când i-a fost respins textul discursului oficial din dispoziția lui Napoleon. Fără text citit, Chateaubriand nu și-a putut ocupa locul la Academie iar așteptarea lui a fost lungă, până după restaurare, adică până la următoarea Republică. Totul pentru că Chateaubriand era la momentul descris printre republicanii convinși, revoltat și nedreptățit ca academician admis și în același timp respins de destin. Lupta dintre cei doi titani ai lumii va continua și îl va declara în final învingător pe scriitorul Chateaubriand contra împăratului Napoleon. Exilat în Sfânta Elena, o insula îndepărtată din Oceanul Atlantic și la rândul lui nedreptățit de englezi, Napoleon Bonaparte a murit departe de Franța și de tot ce construise prin luptă și glorie. Suferințele lui au fost mai mari decât ale lui Chateiubriand. Dar și pericolul pe care îl inspira Napoleon pentru Anglia era mult mai mare decât cel care îl reprezentase Chateaubriand pentru monarhie.
Cu siguranță relația dintre Cahateaubriand și Napoleon a evoluat pe un traseu cu multe meandre. Cât timp Napoleon a trăit, influența lui asupra destinului lui Chatreaubriand a fost fără îndoială importantă iar unele eșecuri înregistrate de Chateaubriand pot fi puse pe seama împăratului. Iar explicații există suficiente. Conflicte asemănătoare cu cele dintre René și Napoleon se pot nota, de-a-lungul timpului, la o scară mult mai mare și în condiții mult mai dure și între Napoleon și Talleyrand. Si în acest caz, Napoleon, cu toate reproșurile și afronturile aduse public lui Talleyrand, nu a mers cu deciziile împotriva lui până la capăt, motivul fiind mereu valoarea ministrului său de externe dovedită în momentele grele ale înfrângerilor urmate de negocieri. În același timp, faptul că îi găsim alături, pe Talleyrand și pe Chateaubriand, făcând echipă la Congresul de la Viena apărând interesele Franței, este dovada că, dincolo de conflictele cu Napoleon, cei doi mari oameni politici au fost mereu utili Franței în momentele grele, reușind cu talent și perseverență să rezolve probleme grele salvând țara și onoarea națiunii.

 

 

Note
1 Pol Potier de Courcy (1815 – 1891), autorul lucrării Familiile nobiliare din Bretania sub vechiul regim (titlul original în franceză: Nobiliaire et armorial de Bretagne), editată în trei volume în anul 1846.
2 Mr. René, Le Vicomte de Chateaubriand – Memoires d’autre tombe (Memorii de dincolo de mormânt), Tome Premier, Eugene et Victor Penaud Frères, Editeurs, 10 rue de Faubourg, Montmartre, Paris 1849.
3 Mr. Rene Le Vicomte de Chateaubriand, Membre de l’Academie Francaise – Les Natchez, Pays de France, Tome Premier, Chez Lefevre Librairie, 6 rue de L’Efleon, Chez Ladvocat Librairies, Paris 1829.
4 Celeste de Chateaubriand (1774 – 1847), cu numele la naștere Celeste Buisson de la Vigne, a fost soția vicontelui Francois-Rene de Chateaubriand. A fost fiica lui Alexis-Jacques Buisson de la Vigne, căpitan de mare și cavaler de Saint – Louis, comandant al portului militar Lorient și director al Companiilor Indiilor din Lorient.
5 Louis-Antoine-Henri, duce d’Enghien (1772 – 1804), a fost ultimul descendent al Casei de Burbon. A emigrat, împreună cu familia, la izbucnirea Revoluției Franceze în 1789. S-a angajat în luptele contra armatei revoluționare în încercarea de a restabili monarhia. În anul 1804, Napoleon, Primul Consul al Franței, dispune arestarea si judecarea Ducelui d’Enghien, urmărit de poliție, pe motiv că ar fi participat la o conspirație contra revoluției. Deși dovedită falsă, acuzarea duce la prinderea, judecarea și executarea Ducelui d’Enghien care este împușcat în șanțul canalului castelului din Vincennes și îngropat în mormântul deja pregătit.
6 Jean Jaques Rousseau (1712 – 1778) – filosof elveţian, scriitor şi compozitor, unul din marii gânditori ai Iluminismului. Alături de Voltaire şi Diderot, ideile lui se regăsesc în teoriile schimbărilor impuse de Revoluția Franceză de la 1789.
7 Voltaire (1694 – 1778), pe numele adevărat Francois-Marie Aruet, scriitor, filosof şi teoretician francez, reprezentant de seamă al iluminismului. A devenit consilierul personal al Doamnei de Pompadur, amanta regelui Ludovic al XV-lea și persoana cea mai influentă de la curtea Franței din acea perioadă.