Demiurgul cel rău (1969)

 

Spre deosebire de multe dintre celelalte lucrări ale sale, cum ar fi Pe culmile disperării și Lacrimi și sfinți, Demiurgul cel rău evită abordarea sa aforistică obișnuită în favoarea eseurilor mai extinse și analitice. Și în această carte (publicată în Franța în 1969), Emil Cioran este atras, preocupat de tema declinului și colapsului civilizațional, astfel, în capitolul „Noii zei”, afirmând că o civilizație poate fi distrusă numai nimicindu-i, demantelându-i zeii, și oferă drept exemplu incriminarea de către creștini a religiei, așa-zis păgâne, a slăvitului Imperiu Roman, aceștia neavând curajul să atace pe față falnicul imperiu.1 Cioran consideră că lăsându-se persecutați, creștinii au tunat și fulgerat mai puternic împotriva Romei, pentru a-și potoli, îmblânzi neînfrânta poftă de a urî sau detesta și că ar fi fost profund nefericiți dacă nu s-ar fi aflat în postura de victime sau chiar de martiri.2 Pornind de la ideea că ar trebui să încetăm a mai plânge de mila sclavagismului din Antichitate, autorul eseului Tratatul de descompunere subliniază că monoteismul creștin conținea în germene toate formele de dictatură sau tiranie, fiind mai avantajos „să fii sclav și să poți adora ce zeitate pofteai, decât să fii liber și să n-ai în fața ochilor decât una și aceeași specie a divinului”, căci libertatea înseamnă, până la urmă, dreptul la diferență; și existând pluralitate, ea postulează „spulberarea absolutului”, metamorfozarea lui într-o sumedenie de adevăruri „la fel de îndreptățite și provizorii”3. Cioran conchide că este mai bine să te duci de râpă cu o puzderie de zei binevoitori decât „să propășești la umbra unui despot” și că din clipa când o divinitate, sau o doctrină, râvnește supremația, libertatea este pusă în pericol4, în mod fatal, aș sublinia. Pentru cel care consideră libertatea totuna cu declinul, adaugă eseistul româno-francez, o credință, de oriunde-ar veni, chiar de-ar fi antireligioasă, înseamnă „o piedică salutară, un lanț dorit, râvnit” a cărui funcție va fi de a stăvili curiozitatea și febra, de a suspenda frica, teama în fața nedefinitului, iar declinul și prăbușirea, pe care păgânismul le-a cunoscut la vremea lui, sunt pe cale să le descopere acum creștinismul: „decade, se grăbește să decadă; asta făcându-l suportabil pentru necredincioși, care-i sunt pe zi ce trece tot mai favorabili”5. Cu toate că păgânismul intrase în declin sau decădere și fusese demantelat, el era încă detestat, iar creștinii erau „niște apucați ce nu puteau uita”, pe când, în zilele în care trăia Cioran „creștinismul a fost iertat de toată lumea”6. Autorul volumelor Pe culmile disperării și Lacrimi și sfinți crede că mare trebuie să le fi fost bucuria creștinilor de a-și fi văzut cel mai mare inamic „căzut la fel de jos ca ei”7 și este de părere că nicicând nu e mai „nobilă” o religie decât atunci când ajunge să se considere o superstiție și asistă, impasibil, la propriul declin, la „propria stingere”8.

 

Sfârtecare (1979)

 

În sfârșit, în Sfârtecare, o carte de eseuri foarte scurte și aforisme, publicată în 1979, tot în Franța, care dezvăluie ambele laturi ale pesimismului său unic asupra societății, culturii și minciunilor pe care ni le spunem pentru a evita să ne confruntăm cu adevărul – că în afara disperării, viața este lipsită de sens și suntem sortiți să murim și să ne degradăm în neant, Emil Cioran analizează și tema declinului sau decăderii civilizațiilor, precum și catastrofa imperiilor. Astfel, cel care s-a autointitulat „scepticul de serviciu al unei lumi în declin, nu filozof”, susține, în capitolul „Cele două adevăruri” din acest volum, că rolul epocilor de decădere, de declin e să arate o civilizație așa cum este ea, să o demaște, s-o despoaie de prestigiul și aroganța legate de împlinirile sale, ea va fi putând distinge „cât valora cândva și cât acum, ce era amăgire în strădaniile și convulsiile ei”9. În măsura în care se va rupe de ficțiunile care i-au asigurat renumele, spune Cioran, civilizația „va face un pas decisiv către cunoaștere…, către dez-amăgire, către trezirea unanimă – înaintare fatală ce o va proiecta în afara istoriei, de nu cumva se va fi trezit tocmai fiindcă a încetat să mai fie prezentă și să se mai distingă în cadrul ei”10. În capitolul „După istorie” din acest volum, Cioran face o judecată asupra imperiilor care sfârșesc fie prin descompunere, fie prin catastrofă, fie prin împletirea celor două, aceeași alegere stând dinaintea omenirii în general.11 Totodată, în capitolul „Urgența catastrofei”, el mai susține că fondarea, ca și demantelarea imperiului viitor va avea loc în mijlocul unor „tulburări fără asemănare în trecut”12. El crede că după atâtea cuceriri și performanțe de tot felul, omul a început să se demodeze și să dobândească un „automatism al declinului” și că singura frenezie de care e încă în stare acesta este „frenezia sfârșitului”13. De asemenea, Cioran propune să ne închipuim în rolul unui viitor Edward Gibbon, unul care să mediteze la ce-a fost omenirea și întrebându-se cum va descrie acesta excesele și înclinațiile noastre diavolești și fiind înconjurat doar de „ființe aflate pradă unei sfinte inerții, ajunse la capătul unui respingător proces de degradare”, de declin, de decădere, eliberate pentru totdeauna de obsesia de a se afirma și de a lăsa o urmă pe acest pământ.14 Astfel, umanitatea se va expune unei epoci de agonie, în care „ar risca să piardă orice ambiție, chiar și pe aceea de a dispărea”15.

 

Concluzii

 

La un moment dat, Emil Cioran era de părere că bătrânele națiuni europene își trăiau (pe vremea lui) decadența, ceea ce le făcea „contradictorii, sceptice și locuibile” și că nu se poate obnubila faptul că situația lor actuală era și este o agonie ce nu se va prelungi nedeterminat: vor trebui să se ivească popoare tinere, alți barbari, ca să reînnoiască, în măsura posibilului, „obrazul ofilit al pământului”16. Cert este, spune Cioran, după înfrângerea păgânismului și a filosofiei antice greco-romane de către creștinism, ceea ce barbarii obișnuiesc să aducă din fiecare epocă este o reafirmare a dominației, autorul cărții Ispita de a exista interogându-se dacă vom vedea vreodată niște barbari sceptici, victoria unei îndoieli militante.17 În ultimă instanță, hazardul ar fi acela care-și proclamă sentința: „Pentru moment, e bine să știm că barbarii nu vor întârzia să apară că, pregătindu-se să ne celebreze prăbușirea, se și gândesc prin ce mijloace să ne pună iar pe picioare, să pună capăt subtilităților și vorbăriei noastre. Umilindu-ne, strivindu-ne sub tălpi, ne vor ceda destulă energie ca să ne-ajute să murim ori să renaștem”18. Emil Cioran conchide premonitoriu în ceea ce privește cel puțin civilizația europeană: „Ofiliți și livizi, noi nu putem nimic împotriva fatalității: muribunzii nu fac alianțe și nici nu se revoltă. Se va mai deștepta, se va mânia Europa? Cine s-o creadă? Destinul ei, până și răzvrătirile-i se hotărăsc în altă parte. Sătulă să tot dăinuie, să-și țină singură de urât, Europa e un vid către care stepele vor porni în curând… – un alt vid, unul nou”19.
Concluzia lui Emil Cioran privind declinul civilizațional este sceptică și pesimistă, ca și cea mai mare parte a operei sale. Astfel, spectacolul decăderii este mai teribil decât cel al morții, toate ființele murind, numai omul fiind chemat (subl. E.C.) să decadă, el aflându-se într-un raport precar cu viața (după cum și viața este într-un raport precar cu materia).20 Cu cât omul se îndepărtează mai mult de ea, fie înălțându-se, fie căzând, cu atât se apropie mai mult de propria sa nimicire, subliniază Cioran, fie că se transfigurează, el merge pe o cale, pe un tao care nu-i al lui.21 Chiar și în postura de supraom, sau presupunând că omul ar ajunge la acest deziderat al lui Friedrich Nietzsche, să spunem, el s-ar face țăndări, în opinia lui Cioran, și s-ar prăbuși în el însuși.22 Ba chiar, printr-un ocol grandios, ar fi silit atunci „să cadă din timp pentru a intra în eternitatea de jos, limită ineluctabilă unde, la urma urmei, nu mai are importanță dacă ajunge stingându-se încet sau printr-un dezastru”23.

 

 

Note
1 Emil Cioran, Demiurgul cel rău, București, Editura Humanitas, 1996, p. 38.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 38.
3 Ibidem, pp. 38-39.
4 Ibidem, p. 39.
5 Ibidem, pp. 45 și 46.
6 Ibidem, p. 46.
7 Ibidem, p. 46.
8 Ibidem, p. 47.
9 Emil Cioran, Sfârtecare, București, Editura Humanitas, 1995, p. 15.
10 Emil Cioran, op. cit., p. 15.
11 Ibidem, p. 50.
12 Ibidem, p. 61.
13 Ibidem, pp. 46 și 48.
14 Ibidem, p. 50.
15 Ibidem, p. 51.
16 Fernando Savater, op. cit., p. 112.
17 Ibidem, pp. 112-113.
18 Emil Cioran, Ispita de a exista, București, Editura Humanitas, 1992, p. 40.
19 Emil Cioran, op. cit., p. 40.
20 Emil Cioran, Căderea în timp, București, Editura Humanitas, 1994, p. 172.
21 Emil Cioran, op. cit., p. 172.
22 Ibidem, p. 173.
23 Ibidem, p. 173.