Cauze sociale

 

Filosoful și sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917) s-a preocupat foarte serios de subiectul pe care îl abordăm noi aici și i-a consacrat o masivă monografie, Sinuciderea (apărută în 1897) în care, ca orice sociolog temeinic, folosește pe scară largă statisticile vremii, spre a-și argumenta ideile. Din capul locului, Durkheim observă tentația contemporanilor săi de a eticheta, în toate cazurile, sinuciderea ca boală psihică, de a explica gestul numai prin dispozițiile organo-fizice ale indivizilor. Experiența ne va arăta că sunt și cazuri de sinucidere în care cauzele țin de mediul familial, economic sau social, deci sunt și cazuri care nu pot fi explicate prin simpla nebunie. Sociologul Emile Durkheim analizează statisticile anuale privind sinuciderile, exceptându-le pe cele care aveau drept cauză indubitabilă alienația mintală, pe o perioadă mai întinsă de timp, pe cea mai mare parte a secolului al XIX-lea și în mai multe țări occidentale. O primă corelație pe care a observat-o a fost aceea a variației numărului de sinucideri în funcție de apartenența la confesiunea religioasă. În țările catolice – Spania, Portugalia, Italia – numărul de sinucideri era mai mic, acest număr crescând semnificativ în țări protestante precum Prusia, Saxonia sau Danemarca1. Și în toate aceste țări, evreii s-au sinucis mai puțin decât catolicii2. Concluzia este că religia exercită influențe puternice asupra comportamentului, reușind în unele cazuri să prohibească și să reducă pornirile suicidale. Credinciosului nu-i este indiferent felul în care va fi privit el după moarte aici, pe pământ, de către comunitatea parohială, de către coreligionarii rămași în viață. Elogiul funebru, care conține expresia care promite că răposatul „va trăi veșnic” în memoria celor rămași în viață, poate fi valabil nu numai pentru credincioși, ci și pentru atei. În realitate, sinuciderea este prohibită la fel de categoric în ambele confesiuni, catolică și protestantă, dar frica de oprobiu se vede că are o influență mai puternică în mediile catolice. Atunci va trebui să luăm în considerare un alt aspect, care diferențiază de fapt cele două confesiuni.
Diferența esențială între catolicism și protestantism este că protestantismul permite într-o măsură mult mai mare examinarea rațională a principiilor și preceptelor religioase. Ideea de Weltanschauung din confesiunea protestantă este incomparabil mai raționalistă decât cea catolică. Marile sisteme filosofice raționaliste ale filosofiei clasice germane se acordă cu protestantismul, nu cu catolicismul, până într-acolo încât de exemplu sistemul filosofic al lui Hegel a fost considerat a fi o teologie protestantă raționalizată. În schimb, teologia catolică se transmite adepților săi într-o formă definitivă. Catolicul nu poate să o supună unui examen istoric, pentru că acest lucru îi este interzis. În Biserica Catolică există o ierarhie complexă și riguroasă, tocmai în scopul ca tradiția să fie neștirbită. Protestantul poate să fie însă autorul propriei sale credințe. El are la îndemână doar Biblia, fără a-i fi adăugată la ea și tradiția Bisericii, prin urmare nu-i este impusă nici o interpretare fixă. Însăși organizarea Bisericii Protestante, fără o ierarhie centralizată, este de așa natură încât să favorizeze individualismul religios, libertatea de reflecție fiind aici o realitate efectivă. Concluzia lui Durkheim este că înclinația spre sinucidere, căreia protestantul îi poate da curs, este favorizată de spiritul reflecției libere care îl caracterizează. Cu atât mai mult, acest spirit liber se va dezvolta în societățile secularizate. Numărul sinucigașilor este mai mare printre protestanți, deoarece această confesiune este mai puțin integrată decât catolicismul. La fel și în cazul evreilor, care trăiesc împrăștiați printre creștini, sentimentul de solidaritate religioasă este mai puternic, iar numărul de sinucideri mai redus. Iudaismul este un sistem de practici care reglementează amănunțit toate detaliile existenței – continuă același Durkheim, el însuși provenind dintr-o familie de evrei ortodocși – și lasă prea puțin loc judecății individuale.
O altă constatare de ordin statistic făcută de către Durkheim este aceea că înclinația spre sinucidere se agravează în mediile instruite3, explicația constând în zdruncinarea credințelor tradiționale. În aceste medii, societatea religioasă și-a pierdut coeziunea. Odată pierdută, credința religioasă nu mai poate fi refăcută artificial și atunci nu ne mai rămâne decât doar raționamentul pentru a ne călăuzi în viață. Este vorba, totuși, de faptul că o anumită coeziune socială ne determină comportamentul, mai degrabă decât credința naivă că vom fi pedepsiți cu focul iadului într-o viață viitoare. Omului parcă îi pasă mai mult ce părere vor avea ceilalți despre el după moartea lui, cum va fi judecat de către oameni, nu cum va fi judecat la Judecata de Apoi. În iudaism ideea nemuririi sufletului joacă un rol neînsemnat și cu toate acestea evreii sunt cel mai puțin înclinați către sinucidere. În altă ordine de idei, în vremuri de cataclisme sociale, războaie sau revoluții, s-a constatat de asemenea pe bază de statistici, se produc mai puține sinucideri. Atunci sentimentele colective se înviorează, patriotismul și credința într-un scop național devin mai puternice, deci se produce pentru o vreme o integrare socială sporită, ceeea ce confirmă încă o dată, dintr-o altă perspectivă, concluzia că gradul de coeziune socială este invers proporțional cu tendința spre sinucidere.

 

Sinuciderea din egoism

 

Concluziile lui Durkheim de până acum sunt următoarele: (a) Sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al comunității religioase; (b) Sinuciderea este invers proporțională cu integrarea în viața de familie; și (c) Sinuciderea este invers proporțională cu gradul de integrare al societății din punct de vedere politic. Sau, în concluzie generală, sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al grupurilor sociale din care face parte individul4. Cu cât grupurile sociale sunt mai slăbite, cu atât individul depinde mai puțin de ele și cu atât se bizuie mai mult pe sine însuși, recunoscând doar acele reguli de conduită care îi convin lui. Durkheim spune că putem numi „egoism” acea stare în care individul se afirmă în exces față de societate și în detrimentul societății. Sinuciderea de tip egoist va fi semnul unui individualism nemăsurat. De egoism poate fi vorba încă și mai clar, atunci când sinucigașul își duce intenția la capăt, fără să-i pese dacă în urma lui rămân membri ai familiei (copii, părinți) care ar avea nevoie de ajutorul său.
Forța morală a societății va fi unul dintre cele mai puternice obstacole în calea sinuciderii, dar aceasta depinde și de felul în care este percepută societatea de către individ. Când societatea este puternic integrată, aceasta îi ține pe indivizi dependenți de ea, aceasta va afirma prioritatea comunității și a statului în raport cu individul, așa cum s-a făcut în filosofia politică începând cu Platon și Aristotel și, prin urmare, nu le va permite indivizilor să dispună de ei înșiși după bunul lor plac, adică le va face o educație în consecință. Societatea se va opune sustragerii individului prin sinucidere de la datoria față de ea. Dar există și momente istorice de declin în ceea ce privește statele, momente de descompunere a instituțiilor statului, momente în care societatea și statul nu mai au autoritatea necesară în raport cu individul și atunci nu-l mai pot împiedica pe acesta să nu dezerteze de la datorie prin sinucidere. Dacă individul respectă statul, va ezita să se sinucidă, dar dacă disprețuiește statul, atunci nu va ezita să o facă.
Atunci când individul se simte iubit de către cei din jurul lui, de către cei din familie sau din grupuri mai restrânse, grupuri aflate peste tot undeva între familie și stat și care formează conținutul limfatic al organismului social, atunci individul se va agăța cu încăpățânare de viață. În schimb dacă individul este un egoist care nu se simte nici el iubit de către nimeni, care nu dă și nici nu primește nimic, atunci el va găsi mai cu greu un motiv ca să trăiască. Dintr-un factor care favorizează sinuciderea, individualismul poate să devină o cauză a acesteia. Cât timp avem ca obiectiv numai propria noastră persoană, nu putem scăpa de obsesia că tot ceea ce facem noi este în zadar, pentru că urmează să dispară o dată cu ființa noastră fizică, iar dispariția totală a noastră fără să rămână nimic după noi este ceva ce ne îngrozește. De aceea individul va căuta cu disperare să supraviețuiască prin ceva, va căuta să-și prelungească existența prin copii și nepoți și prin realizările lor, sau printr-o creație mai deosebită în domeniul tehnicii sau al artei. Astfel el își va putea prelungi limita vieții sale temporale cu o generație sau mai multe, dar atunci când realizează că și cele prin care caută să-și facă numele să dureze sunt destinate pierii, atunci în mod inevitabil îl va acapara deznădejdea și sentimentul deșertăciunii tuturor lucrurilor, un sentiment atâta de cunoscut și de bine descris în Cartea Ecclesiastului din Biblie. Nu este vorba nicidecum de o boală mintală, care să constituie obiect al psihiatriei, ci de o frământare foarte normală pentru oamenii care gândesc întrucâtva, pentru că nici o teorie psihiatrică nu va putea explica deznădejdea Ecclesiastului, această carte fiind una de pură înțelepciune.
Societatea – arată Durkheim5 – poate să genereze sentimente de optimism sau pesimism istoric, are o anumită conștiință de sine, despre starea sa de de sănătate socială, despre faptul dacă este sănătoasă sau bolnavă. Și, dacă societatea se simte bolnavă într-o anumită măsură, ea trebuie să poată să precizeze felul bolii și gravitatea acesteia. Răul pe care societatea îl resimte se transmite și părților sale componente, adică indivizilor. Când societatea are sentimentul propriei sale decăderi, se pot forma curente de depresie și dezamăgire, care nu emană de la individ, dar care se vor răsfrânge în comportamentul indivizilor, simptome de slăbire a coeziunii sociale și de astenie colectivă, favorizând atitudinea pro-sinucidere. Promotorii concepției morale care – de exemplu – se pronunță în favoarea eutanasiei, vor fi dezaprobați și atacați de către reprezentanții moralei oficiale, fără să se observe că concepțiile lor sunt de fapt efect și nu cauză, care nu fac decât să traducă în plan simbolic mizeria existentă în corpul social. Omul devine depresiv și melancolic din cauza individualității exacerbate, el simte tristețe și lipsă de rost în viață atunci când nu mai are nimic de pus în comun cu alții.

 

Sinuciderea din altruism

 

Spre deosebire de sinuciderea din egoism, în care individul crede că își poate lua singur viața pentru că are dreptul să o facă, în cazul sinuciderii din altruism el își singur viața deoarece crede că el are datoria să o facă.
Este cazul sinuciderilor prescrise de mentalitățile religioase ale Japoniei sau ale Indiei din antichitate și Evul Mediu, dar există și forme europene contemporane de manifestare a acestui sentiment de onoare și datorie. În civilizațiile vechi și medievale, sinuciderea altruistă se poate prezenta ca o formă supremă de devotament. Individul care este legat de alții prin puternice legături de ordin moral-simbolic nu trebuie să le supraviețuiască acestora. Nu se cade ca slujitorul să supraviețuiască stăpânului, scutierii cavalerului sau cavalerii să supraviețuiască regelui. Supușii trebuie să-și urmeze stăpânul peste tot, chiar și în mormânt. Ca să ducă până la sinucidere, altruismul trebuie să fie deosebit de intens. În acest context, va trebui să admitem că există o sinucidere altruistă din datorie, care este cumva obligatorie, comisă sub imperiul unei constrângeri exercitată de opinia celorlalți, după cum există și o sinucidere altruistă din devotament sau iubire, și în care lucrurile nu se produc sub constrângere, ci sunt o manifestare liberă a în sensul propriu al termenului.
India antică este țara clasică a sinuciderii din datorie. Practica era atât de răspândită, încât legiuitorii s-au văzut nevoiți să o reglementeze. Codul de legi zis al lui Manu, elaborat în India în timpuri imemoriale, recomandă sinuciderea dar cu anumite condiții, care pot fi considerate ca ținând de sănătatea corpului social. Anume, cel care se hotăra să părăsească de bună voie această viață trebuia să fi împlinit o anumită vârstă și să lase în urma sa cel puțin un fiu (Legile lui Manu, VI, 32).
La categoria sinuciderii altruiste din devotament trebuie să includem în primul rând pe martirii creștini. Pentru creștinul adevărat, șederea pe acest pământ este temporară și provizorie, după care urmează viața veșnică pe lumea cealaltă, deci moartea nu este ceva care ar trebui să îl sperie. În cazul martirilor din primele veacuri creștine, personalitatea lor era complet anihilată în favoarea ideii pe care o slujeau.
O altă categorie a sinuciderilor din altruism ar trebui să-i includă pe soldații care preferă moartea în locul umilinței înfrângerii sau pe cei care se sinucid pentru a-și proteja familia de un eventual oprobiu public, sinucideri cauzate de datorii care nu mai pot fi plătite, așa-numitele sinucideri din motive de onoare etc. Datele statistice arată că cei mai afectați de flagelul sinuciderii sunt chiar militarii care au vocație pentru această carieră. Există un ansamblu de obiceiuri și predispoziții naturale care caracterizează serviciul militar6. Prima calitate a unui bun soldat este o anume impersonalitate, care nu se manifestă în viața civilă. Soldatul, militarul în general, trebuie să acorde mai puțină atenție propriei persoane și voinței sale individuale, pentru a putea accepta orice, inclusiv riscul pierderii vieții, din momentul în care a primit un ordin care prevede o misiune riscantă. Chiar și pe timp de pace, disciplina militară impune să asculți de ordine fără să le discuți, presupune o anumită abnegație care exclude individualismul. Toate acestea presupun o anumită conduită care caracterizează altruismul, „terenul natural” al sinuciderii altruiste. Morala militară este ea însăși o morală primitivă, armata dezvoltă concepția unei renunțări cu ușurință la viață, soldatul este educat să ucidă pe alții în război și, sub această influență, poate căpăta și predispoziția de a se sinucide din cele mai superficiale motive, o măruntă pedeapsă nedreaptă, un refuz de permisie, un acces de gelozie etc.

 

 

Sinuciderea din anomie

 

Anomia înseamnă de fapt o prăbușire generalizată a normativității morale. Normativitatea nu este numai o problemă de ordin represiv de sus în jos, ori de la mulțime spre individ, ci este și o chestiune de ordin fiduciar, de susținere prin încredere de jos în sus, sau prin încredere extinsă pe orizontală în toate direcțiile. Marile idei și norme morale proclamate oficial au dispărut subminate fiind de lipsa de încerdere manifestată de jos în sus, prin ruperea și fragmentarea țesutului social până la atomizarea individului. O societate în care se va produce o puternică polarizare între bogați și săraci va fi pândită de spectrul anomiei. Niciodată o societate în care – vorba lui Pascal Bruckner – speculatorul va câștiga mai mult decât muncitorul nu va putea fi considerată o societate dreaptă7. Polarizarea va naște frustrare și izolare în imediat, nemulțumire acumulată și revoltă pe termen lung.
Există o diferență importantă între om și animal sub raportul satisfacerii nevoilor imediate. La animal, echilibrul între nevoi și consum se stabilește în mod spontan și imediat. Organismul animal cere doar ca substanța și energia consumate să fie înlocuite în cantități echivalente, pe măsura uzurii. Când necesarul de resurse este acoperit, animalul este satisfăcut și nu mai cere nimic în plus8. Balanța între uzură și consum se realizează de la sine. Pentru om lucrurile stau cu totul altfel, pentru că majoritatea nevoilor sale nu depind de corp. Există și la om un minimum necesar întreținerii existenței sale fizice, dar adevăratele nevoi de consum se situează deasupra acestuia și sunt de natură culturală. Nevoile de bunăstare, de confort și de lux nu cunosc nici un fel de limite naturale, ci numai cele de mentalitate, care tind tot mai sus. Dorințele omului nu cunosc practic nici o limită imaginabilă. Lăcomia poate fi considerată un păcat – chiar un păcat de moarte – din punct de vedere religios, poate fi considerată o pornire reprobabilă din punct de vedere moral, dar din punct de vedere economic nu este nimic din toate acestea, ci este manifestarea unei logici după care o firmă mai puternică este normal ca să înghită pe o alta mai slabă.
Natura umană este, în trăsăturile sale esențiale, aceeași pentru toți cetățenii, dar nevoile omului pot să fie diferite, în funcție de treptele ierarhiei sociale. Atâta vreme cât nevoile omului depind doar de dorința individului, aceste nevoi sunt nelimitate. Și de vreme ce nu există limite, nu vor exista nici mijloace suficiente pentru satisfacerea nevoilor. Astfel că vor exista oameni care vor trăi într-o veșnică stare de nemulțumire și aceștia vor fi mai expuși la sinucidere. Numărul crescând de sinucideri din timpul crizelor economice pare a confirma acest lucru. În fine – concluzionează Durkheim9 – există trei tipuri de sinucidere: (a) sinuciderea egoistă, în cazul căreia omul nu mai găsește motive pentru a trăi; (b) sinuciderea altruistă, în care omul își dă viața pentru alții; și (c) sinuciderea din anomie, atunci când influența societății nu se mai face simțită suficient în reglementarea vieții individului.

 

 

Note
1 Idem, p. 142 și urm.
2 Ibidem, p. 146.
3 Ibidem, p. 161.
4 Ibidem, p. 208-209.
5 Ibidem, p. 214-216.
6 Ibidem, p. 237.
7 Pascal Bruckner, Misère de la prosperité, Ed. B. Grasset, Paris, 2002.
8 E. Durkheim, Despre sinucidere, op. cit., p. 254.
9 Ibidem, p. 267-268.