Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Chinezării” la Turda, via Teatrul din Sfântu Gheorghe

„Chinezării” la Turda, via Teatrul din Sfântu Gheorghe

Tocmai am terminat seria despre soarta Thaliei în lume și România (Teatru ca la circ), că, hop, „dumnezeul” șabloanelor și ticurilor manieriste mă „răsfață” (de mi-a luat fața!) cu o mo(n)stră minunată… adică de toată minunea! Aflăm că Roland Schimmelpfenning (bănuț mucegăit, în traducere!) face parte din noua generație (*1967) de dramaturgi germani și scrie texte „suprarealiste” în stil deconstructivist cu inserții mozaicate tip colaj. Premiera Dragonului de aur (traducere Ioana Petre) a fost pe 11 mai 2019 și recomandația e „peste 14 ani” fiind adusă, în 5 noiembrie, la Teatrul Național turdean. Catinca Drăgănescu face regia pe scenografia Ioanei Pashca, coregrafia și ilustrația muzicală: Simona Deaconescu. Distribuția: Elena Popa, Anca Pitaru, Costi Apostol, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina. Regizoarea a „aplicat” atent stilul acestuia, redat în wikipedia.de: „personajele depășesc mereu rolul pentru a se descrie / a informa despre ele (publicul actual nu mai are cultura și capacitatea să o facă, așa cum era la texte grele din marii dramaturgi?! – n. n.). Spectatorul e ținut, astfel, permanent la distanță față de acțiune, autorul dând posibilitatea unei participări emoționale.” (trad. n.) Orice specialist în teoria literaturii / culturii știe că efectul e invers prin această metodă: publicul e permanent „catapultat” în afara tramei și a participării empatice, mai ales când sunt folosite, pletoric și permanent, aceste trucuri șablonarde. CD îl preia, fidel: mă mir deoarece are și o diplomă în comunicare și ar trebui să știe! Am mai relatat despre această inflație a „p(r)ost-modernului” cu manifeste și pretenții sofisticate, preluate de la epoca modernă, dar acelea erau acoperite în intenții, realizare, ideație și structuralizare.
Tot ea: „ne asumăm din nou o provocare artistică deosebită… în jurul unei teme mai mult decât actuale în România de astăzi. O dezbatere în jurul caracterului uman duplicitar și a (in)existențelor valorilor precum empatia, desfășurată într-un context social marcat de incertitudine și sărăcie.” Nu scăpăm nici de expresii „științifice” sau americănisme: „În luptă cu determinismul social… ne angrenează în rollercoaster… statement (subl. n.)” sau automatisme ca „deconstruim realitatea”. Piesa ar fi „despre noi toți… un poem-teatral tragi-comic (nici măcar o umbră de râs n-a trecut pe fețele spectatorilor! – n. n.) despre lumea absurdă şi uneori foarte crudă în care trăim. Cu spectacolul ăsta declar oficial război inerţiei: şi în viaţă şi pe scenă!” Dar piesa, însăși, e plină de „inerțiile conservelor șablonarde” care sufocă viața reală, inclusiv a teatrului! Mai departe, non plus ultra: „Schimmelpfenning a scris o fabulă extraordinară a lumii contemporane!”, lăudându-se în „propria cauză”, cum e moda românească de prin 1990, punând doi corifei ai culturii să „admire” superlativ prestația lor: Bertolt Brecht și Gertrude Stein! De altfel, vom constata: ioc legătură cu viața din România, nici cu a majorității chinezilor din diaspora lor!
Scena e simplă, practică și chiar interesantă, vrând să spună că oamenii sunt prea mici(imani) pentru o lume așa mare: două scaune și o masă uriașe: sub ea funcționează localul Dragonul de aur, pe ea etajul unu, unde stau Clienta și Bunicul. Când intră spectatorii, actorii schimbă poziții imposibile, de parcă ar fi contorsioniști la circ (nu spuneam eu Teatru ca la circ!) Se vorbește mult (și aici „contorsionat”) bâțâind și tremurând rău pe muzica prea tare, care „estompează” textul și mesajul, atenția spectatorului fiind atrasă și de alte „adiacente”: coregrafia ciudată a celor în dialog și a celorlalți , totul e încrâncenat teutonic etc. Plin de „șabloanele” cele mai uzitate ale p(r))ost-modern-consumismului!! Nu lipsește mai nimic în acest șablonardeconstructivism. Ideea piesei e bună, dar, ca faimosul șarpe Ouroborus, se devorează înghițindu-se singură! Permanent actorii zic „pauză scurtă” la replici, își spun înainte și după, șoptit, replica lor sau a celorlalți, stau în pozițiile cele mai anormale, replicile sunt des reverberate computerizat… Astea să fie plusul de „realitate și empatie”?! Mare fâs! Am stat 30 de ani în Occident (Germania, Franța, Italia, Statele Unite) și, mare amator de artă culinară chineză, am fost de două ori pe săptămână la ei: nu e așa viața lor! Probabil în unele cartiere rău famate din New York, dar nu punem semnul egal între 0,2% și ce se întâmplă în lume – e o proiecție total deformată și deformantă! Cum spuneam, nimic nu e normal, totul trebuie să fie șoc: se „merge” numai bâțâit ori cu pași mici și repezi, „gheișești”, dansuri ca la „secta tremuricilor”, unul cântă / povestește ceva, ceilalți țopăie ori tremură îngrozitor – astea ar fi „potențatoarele” de empatie și realitate?! Doamne apără și păzește!
Totul e „mozaicat” în mici scenete ale unor frânturi de vieți, unele ar fi interesante dacă ar fi fost altfel „exploatate”: relația dintre Nepoată și Bunic sau Ea și Soț. Din nefericire, totul e tratat infantil-șablonard: un angajat scoate dintele cu un clește în mai multe scene mozaicate, întinse pe 15 minute, cu întreg arsenalul de „conserve” manieriste cunoscute: bâțâieli pe muzică, mereu „piramide” ca la circ, o aruncă în sus… Se „bagă”, intercalat, și futila fabulă Greierul și Furnică: el e închis în cușcă și… „conservă americană”: „Îl f…em (cu celelalte – n. n.) până la epuizare!”. Se vrea și puțin suprarealism cu „dintele care zboară”, uimind pe toți, vreme de două minute și cade în supa de la „masa 6”. Regizoarea uită asta și, după un timp, toți se întreabă unde e, nevâzându-l în gura nefericitei! Al 40-lea șablon: doi actori, desigur cu barbă, fac pe țoapele (în avion spre Brazilia) și se chinuie într-o derizorie mamuțăreală – reamintesc: nici umbra de zâmbet măcar! Una se declară „Barbie”, iar cealaltă „Barbie fucker!” (deci lesbiene) Răd… numai ele! La pereche, actrița e El, actorul Ea… „Poante” atât de „mega-fumate”, că doar chiștocele au rămas – cum la Sf. Gheorghe nu mai e fabrica unde se făceau cele mai bune Carpați fără filtru, „valută forte” în Occident, acum ei iau „chiștoacele” aruncate de societatea de consum și ne pune să le „refumează” noi ca trabucuri cubaneze de lux! Dintele e găsit și în supa unei turiste din avion, scandal – din nou, se uită că aterizase la masa 6: trebuie să cercetăm, poate a avut loc un „transfer reciproc” de farfurii prin teleportare! Iată dovada „farfuriilor zburătoare”!
Totul e înghițit de tsunami-ul mega-stilizat estetizant în gol, totul e „altfel” ne-real, mai corect anti-real/-normal, peronajele dialoghează paralel: știm că lumea a devenit asocială, dar asta au arătat-o, subtil, marii dramaturgi prin realitate, nu cu pletora de șabloane simboloide „mură-n gura” spectatorilor sufocați de ele. Am discutat cu ei după spectacol: ca de atâtea ori, n-au înțeles mai nimic. Quod erat demonstrandum! Clienta cu dintele moare (șabloane mult uzitate, mai ales în Germania și Italia, cele mai fidele imitatoare europene ale americanilor) cu mult sânge pe scenă, toți plini de lichid roșu. Regizoarea a făcut stagii de practică în Germania – aha, de acolo îi vin „ideile” novatoare pentru România! La final, nu se „ratează” altă „conservă” extra-uzitată de „arta consumoidă”, mai ales italo-nemțească: Greierele moare și el, se dezbracă reciproc la „pielișica goală” și se întind singuri (ca-n realitate, nu?!) pe două catafalce mobile, cu care ceilalți îi învârt într-un dans macabru! Ideea întoarcerii moartei prin mările din nordul Europei și Asiei până în satul natal, la izvorul Fluviului Galben, e ingenioasă.
Noi toți suntem „cei cinci chinezi” – n-am știut că eu și voi, dragi cititori, facem parte din „secta tremuricilor” și a consumismului șablonard! „Trăiesc aici, în acest furnicar tot felul de oameni şi poveştile lor se împletesc într-un mod bizar şi totuşi foarte natural într-o zi fatidică de vară.”, ne înnoptează regizoarea. Noi adăugăm: Curat natural!! Actorii interpretează mai multe roluri, însă inegal: Furnica / Angajata și Bunicul / Greierele sunt cei mai buni, urmați de Nepoată, însă ceilalți doi actori sunt destul de monotoni. Toate aceste „șablonizări” consumoide sparg ductusul dramaturgic / narativ clasic pentru a arăta că totul e o „convenție”! Acest tip de regizori nu sunt de loc interesați de Cehov, Shakespeare, Ibsen, Molière ș. a., ce au vrut ei să spună, de istoria teatrului și generațiile de mari regizori și actori înaintea lor… Nici de realitatea pe care o „ucid” sugrumând-o și înghesuind-o în sutele de „conserve” cu șabloane cu care lucrează și le prezintă publicului – ei nu știu, nu pot altfel și nici nu au interes! De parcă înainte spectatorii și cititorii nu știau asta – însă era una care se sprijinea pe realitate! Acum avem o altă „mega-convenție” pline de șabloane, de conserve „șoc și neapărat altfel”, care nu mai au legătura cu viața și Zeitgeist-ul. Și nu numai: ei pretind, am citat mai sus, că așa o înțelegem mai bine și am empatiza mai mult cu personajele – adevărul e exact invers, dar invers rău de tot!

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg