După atâta frig şi ceață (pandemică) iar se arată soarele tămăduitor al teatrului licărind timid, ademenitor, din sala de spectacol, golită aproape un an de zile de himera virusului hain ce ne-a pustiit până şi sufletul. Cel puțin aşa e la Turda, unde luminița sclipeşte şi unde incidența cumulativă a cazurilor cu covid-19 este de 1,5/1000 de locuitori, aşa că oraşul de pe Arieş a ajuns oficial la „scenariul verde”, după cum se anunță în presa locală şi după cum susține curajosul primar Cristian Matei, promotor al unor proiecte fabuloase pentru Potaissa istorică. Relaxarea se simte pe străzi şi în localuri. Poți să bei o cafea înăuntru, la căldură, nu pe terasă, la frig, unde incidența de a face guturaiul supraevaluat la rang mondializat de COVID-19 chinez atacă mai dihai. Lege sanitară imuabilă gândită de medici şi politicieni! Poate a venit vremea să se renunțe la aberații politico-sociale, aliniate sub lozinca protecției populației. Poate. Dar nu e sigur. „Deşteaptă-te, române! Deşteaptă-te, omule!”, țipă literalmente mesajul spectacolului lansat în apele salmastre turdene, regizat de Jakab Muriel Manea în ianuarie 2021. Dar cine să audă un apel venit prin intermediul artei, când țara arde la propriu (incendii în spitale) şi la figurat (aprige lupte politice)?
Spectacolul teatrului turdean cu farsa caragialeană Conu’ Leonida față cu reacțiunea se doreşte o şarjă satirică de proporții carnavaleşti, aplicată acestor vremuri halucinante. Întoarcerea la clasici pare a fi măsura şi tactica zgândăririi prezentului oțios. Atacul conceput ca armă e îndulcit de componentele binecunoscute ale farsei. Jakab Muriel Manea şi Eliza Labancz, sora ei, scenografa producției, propun o oglindă spartă (la propriu) în care să ne privim cu asprime şi responsabilitate. Oglinda mare, mai bine zis fărâme din ea, ocupă locul central al scenei. În fața ei e groapa dreptunghiulară, amenajată ca pat supradimensionat al nepăsării, al adormirii întru comoditate şi politichie grobiană, pat plin de perne şi cearceafuri, în care cad în adormire şi nepăsare personajele: “Mița” şi “bobocul”, după ce servitoarea le dă un ghiont cu şoldul. De aceea, afară din el, pe marginea patului înfundat mai exact, la începutul şi la sfârşitul reprezentației, ca într-o evocare în ramă, personajele cântă lălăit Deşteaptă-te, române! Căderea în atmosfera din mahalaua bucureşteană e sugerată de vocea Mariei Tănase cântând Bun îi vinul ghiurghiuliu. Safta (Alexandra Duşa), Coana Efimița (Ingrid Neacşu) şi Conul Leonida (Miki Paicu) beau vin sau ceai şi cântă într-un fel de entrée bahic de mahala. Cei doi sunt îmbrăcați în caraghioase veşminte de noapte, vădind transparența în timp. Miki Paicu şi Ingrid Neacşu sunt puşi să tremure exagerându-şi tarele bătrâneții, apoi sunt puşi să stea înțepeniți nefiresc la marginea interioară a gropii-pat, imaginându-ne că pot dormi vertical, Ingrid Neacşu resimțindu-se fizic amorțită la picior după această înțepenire îndelungată. Cam tot timpul dialogat ei stau în aceste poziții rigide, coborându-şi capetele periodic în farfuriile din fața lor, pline cu fulgi de porumb. Existențe larvare, aproape beckettiene, ce-şi duc traiul între somn, bârfă politică şi nutriție. Deliberat statică, scena trimite la somnolența personajelor şi la “amorțirea” unei întregi nații asemenea celor doi. În timp ce “revoluția” vine peste ei, ei dorm… vertical. S-a întâmplat asta şi cu unii dintre noi în decembrie 1989! “Bravos națiune! Halal să-ți fie!” Dintre chefliii care au sărbătorit în vecini Lăsata Secului se desprinde un personaj ridicol, mixtură între fusiformii Rică Venturiano şi Agamiță Dandanache interpretați odinioară de Radu Beligan. El pare a fi Cetățeanul turmentat (interpret Cătălin Florea) care citeşte chinuit scrisoarea găsită, a lui Tipătescu către Zoe, ceea ce înseamnă că personajele caragialeşti pot mişuna nestingherit dintr-o piesă în alta, întărind spiritul moftangiu al eroilor, specificitatea lor. Un plus de ridicol primeşte Leonida prin vorba lui Miki Paicu pi moldovineşte. Atât. Aceste “intervenții”/inovații nu pot spune mai mult.
Mă declar un spectator saturat până peste cap de această farsă supraevaluată de-a lungul timpului, deşi îi recunosc importanța şi valoarea, deşi m-am lăsat de fiecare dată antrenat în mesajul propus de jocul actorilor, de viziunea regizorală. Am văzut, ca orice iubitor de teatru, nenumărate variante la textul caragialean. Amintesc câteva. În 1985, spectacolul filmat, derulat clasic, cu Dem Rădulescu şi Leopoldina Bălănuță; în 1994 cu Bucur Stan şi Maria Seleş – Anton Tauf introduce televizorul şi jurnalul de ştiri pe lângă foaia “Aurora democratică”; în 2011 cu Ovidiu Crişan şi Romina Merei; în 2019, în cadrul festivalului turdean, cu titlul “Revoluție şi artificii”, cu Marius Bodochi şi Irina Movilă, ambii în travesti… N-are rost să le înşir aici pe toate, dar persistența montărilor uimeşte şi nu dovedeşte saturație. Memorabilă rămâne pentru mine montarea lui Aureliu Manea însuşi din 1978, cu Gelu Bogdan Ivaşcu, Dorel Vişan şi Lucia Wanda Toma. Leonida şi Efimița erau în acel spectacol două jucării stricate, descoperite de Safta din talaşul în care erau acoperite inițial, transportate din alte vremi, insinuând, după spusele regizorului, simbolul luptei politice. Ele evoluează pe scenă, după care sunt acoperite din nou cu talaş. O idee regizorală în adevăratul înțeles al cuvântului. Iată că, peste ani, fiica lui Aureliu Manea îi dă o replică artistică peste timp tatălui, într-un spectacol ambițios, excentric, neconvențional, axat pe parodiere intensivă. Montarea actuală a regizoarei Jakab Muriel Manea de la Teatrul Național “Aureliu Manea” dovedeşte că întotdeauna se mai pot spune lucruri noi vizavi de un subiect clasicizat. Arta e un teren al surprizelor.