Motto: „Când un om lasă filozofia pentru teologie… e creștin. Și un creștin în Facultatea de Teologie, la București, e un lucru primejdios. Fără nici un fel de ironie, trebuie să recunosc că au dreptate. Între atâția protestanți!” (Nae Ionescu, 15 mai 1926)

 

 

„Instituirea a tot felul de tabuuri cu iz politic are un caracter violent de primitivitate, de incultură şi de înapoiere” observa cu justețe istoricul literar Marin Niţescu (vezi Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.131). Inchiziţia culturală, instalată după ciuntirea și ocuparea României de către sovietici, considera orice creaţie românească drept “profascistă”, dacă era apărută în perioada dinainte de impunerea comunismului cu forţa tancurilor armatei staliniste, a teroarei deportărilor, masacrelor şi întemniţărilor politice.
Pentru o minte nepervertită de interpretările proletcultiste ale trăirismului, dar nici din cale afară de lămurită datorită îngustimii orizontului ei spiritual, “trăirismul naeionescian” ar fi un fel de gândire în act. Părerea, difuzată de “Adevărul” pe 4 iulie 1992, i-a reținut atenția scriitorului Gabriel Gheorghe, fost coleg de temniță comunistă cu trăiristul Petre Ţuţea.
La scurt timp după moarte, filozoful (care făcuse nevinovat 13 ani de temniță politică) fusese prezentat în periodicul oficial ca o „imagine vie a trăirismului naeionescian” cu precizarea caducității jerbelor de idei oferite de genialul Petre Țuțea, întrucât orice idee „nu există decât câteva secunde după ce a fost gândită” (vezi citatul din „Adevărul” în Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între legendă şi adevăr, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2003, p.80).
Nu la fel apare însă trăirismul în cea mai consultată enciclopedie on-line.
Cine are neinspirata curiozitate să citească articolul despre „trăirism” din Wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse) nu-l va găsi pe Țuțea printre trăiriști și nu va afla nici de auto-încadrarea filozofului Constantin Noica în Școala trăiristă (vezi Constantin Noica, Nae Ionescu şi spiritul de şcoală, în rev. “Convorbiri literare”, București, 1943). Pentru simplul motiv că Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu a fost cu perseverență negată, întâi de staliniștii care i-au deschis lui Noica porțile închisorii, Zigu Ornea împreună cu Pavel Apostol și cu Ion Ianoși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/), apoi de clientela acestor proletcultiști săltată pe creasta valului după 1990.
Cripto-comuniștii din culisele Wikipediei nu scriu de existența Școlii trăiriste făcându-se că nu știu de valoarea nenumăratelor opere filozofice și beletristice lăsate patrimoniului cultural de reprezentanții de frunte ai școlii de gândire creată de Nae Ionescu, lucrări fundamentale ale culturii românești cărora li s-a adăugat, odată cu căderea comunismului, cenzurata operă filozofică a inițiatorului Școlii trăiriste.
Dacă mafia care a confiscat Wikipedia românească ține cu tot dinadinsul să nu recunoască Școala trăiristă, în schimb dezinformează cititorii cu privire la himerica „Școală” de la Păltiniș nemanifestată prin nici o operă filozofică dincolo de opera trăiristului Noica.
În postfața Epistolarului (București, 1987), adunătură de scrisori grabnic publicate la vremea realismului socialist, Constantin Noica, marginalizat și publicat cu amânări incredibil de lungi, pur și simplu a dejucat intenția celor care vroiau să pară mai valoroși pe seama operei sale filozofice, negând cu hotărâre închipuita „școală” a cărui inițiator ar fi fost, vezi Doamne, el însuși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica).
Prin intermediul Wikipediei, neștiutorii sunt dumiriți că trăirismul n-ar fi altceva decât un „curent cultural românesc”, așa cum a fost (vezi Doamne) și curentul realist socialist. Wikipediștii cu putere de decizie asupra fasonării conținutului articolelor au omis desigur să noteze că realismul socialist n-a fost ceva spontan (precum trăirismul inițiat de Nae Ionescu) ci un curent împus în comunism cu forța poliției gândirii, susținută de poliția politică.
Nefericitului care vrea să se informeze din Wikipedia românească i se mai explică pe îndelete absurditatea după care curentul trăirist ar fi produs (vezi Doamne) curente diferite, cam tot atât de diferite precum scrierile filozofului Mircea Vulcănescu și ale lui Emil Cioran.
Trăirismul l-ar avea pe Nae Ionescu „inițiator principal”, de ca și cum ar fi existat și inițiatori secundari.
După vreo două fraze, proletcultiștii din culisele Wikipediei metamorfozează trăirismul din „curent” în „ideologie”.
Pe urmă scriu că „ideologia trăiristă” ar proclama o filozofie de factură lirică.
Wikipediștii adaugă și prostia că filozofările ce țin de ideologia trăiristă „nu trebuie să fie comensurabile sau compatibile” (Wikipedia consultată pe 19 febr. 2020).
În finalul explicării trăirismului sunt trecuți următorii discipoli ai lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Noica, Petru Comarnescu, Cioran, din care Petru Comarnescu putea foarte bine să lipsească.
Constantin Noica precizase că “trăirismul” a fost un termen folosit după cel de “experienţialism”, propus de filozoful și istoricul de artă Petru Comarnescu, marginalizat în comunism și cenzurat cu totul în Dicţionarul de filosofie (Ed. Politică, Bucureşti,1978) în care filosofia românească interbelică este ilustrată prin Brucăr, săltat deasupra lui Lucian Blaga de Gabriel Liiceanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Lucian Blaga și fenomenologia), prin Zeletin urmat de politrucul Gulian și de sociologul Lucien Goldman (19131970), cel care-i făcea la Paris mizerii lui Emil Cioran și care, la un Colocviu „Heidegger”, așezat la capătul unei bănci s-a trezit pe dușumea când toți ceilalți s-au ridicat în piciore la intrarea filozofului german.
În mod surprinzător, la surse bibliografice ale articolului despre „trăirism” dăm (în Wikipedia controlată de cripto-comuniști) peste un volum apărut în efervescența curentului realist socialist. Curent care, la drept vorbind, s-a caracterizat prin totala cenzurare a operei inițiatorului așa zisului „curent” trăirist precum și a scrierilor interbelice ale trăiriștilor Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Cioran și alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Andrei Pleșu).
Convingerea filozofului Nae Ionescu era că metafizica, dacă este încă posibilă în lumea modernă, este posibilă doar în estul Europei, unde planul realității nu a fost înlocuit cu planul cunoașterii, aici dăinuind o viziune substanțialistă de obârșie aristotelică (1).
Un mare poet religios (trăiristul Horia Stamatu), – format la școala de gândire naeionesciană și devenit peste ani traducătorul Sfântului Ioan al Crucii (2) –, reținuse următoarele gânduri din 1922 ale tânărului profesor Nae Ionescu:
„Noi ne desolidarizăm cu mentalitatea materialistă ce domină secolul. Noi ucidem în noi înșine o lume pentru a ridica alta, înaltă până la cer. Domnia absolută a materiei e răsturnată, pentru a fi înlocuită cu aceea a spiritului” (3).
După inițiatorul Școlii trăiriste, cunoașterea religioasă sau revelația ar fi un fapt de trăire autentic creștină care contează ca dovadă a existenței lui Dumnezeu (Nae Ionescu, 2 mai 1925).
Un fapt istoric a fost și întâmplarea de pe drumul Damascului care a dus la convertirea unui prigonitor. Însuși creștinismul (pentru academicianul Mircea Eliade) este trăire, este relație personală cu Iisus Christos.
Și ce poate fi mai intim, mai personal, decât transformarea lui Saul din Tars într-un Sfânt Apostol după ce i-a vorbit Adevărul ca persoană?
Din notațiile de pe acel bilet (cusut în căptușala hainei) s-a văzut că Blaise Pascal îl diferențiase pe „Dumnezeul filozofilor” de Dumnezeul Sfintelor Scripturi în extazul mistic (de două ceasuri) trăit în noaptea de 23 noiembrie 1654: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob si nu al filozofilor…”.
La cursul de filozofia trăirii religioase (din 1924-1925), metafizicianul Nae Ionescu păstrase și chiar subliniase diferența dintre categoria divinității (folosită de filozofi) și categoria religioasă a sanctității, care este trăire, cum „citim în textele mistice”, le spunea el studenților (vezi Nae Ionescu, Filozofia religiei, 1924-1925, București, Ed. Eminescu, p. 142).
Ca fost elev al lui Nae Ionescu, Anton Dumitriu a publicat în 1938 un text despre misticismul lui Descartes în care, – punând în paranteză diferența dintre ideea (înăscută, pentru Descartes) de ens perfectissimus (conceptul filozofic de divin) și Dumnezeul trăit de misticii creștini – vede o trăire de tip mistic chiar în copleșitoarea evidență a ideilor clare și distincte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre philosophia perenis și philosophia garrula, în rev. „Contemporanul – Ideea Europeană, nr. 34 din 23 aug. 1991).
Nae Ionescu era de părere că intrușii într-ale filozofiei se recunosc după filozofia lor literaturizantă, ivită dintr-o înclinație spre visare, si după exaltările lor anti-intelectuale (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/3058-2/). Ei ar fi generat reacția împotriva mistismului. De fapt împotriva unui fals misticism, fiindcă adevăratul misticism „presupune o disciplină cel puțin tot așa de strânsă și de aspră ca a logicii formale” (Nae Ionescu). Profesorul sublinia că misticismul este o „formă de viață spirituală care se realizează numai în planul religios al existenței” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu sau credința creatoare de cultură; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/).
Din perspectiva plinătății actului de trăire mistică în plan religios (și nu prin mimetism intelectual ca în cazul tânărului profesor de matematici de la Brăila, folosit probabil de Rădulescu-Motru spre a lovi în Nae Ionescu și în suplinitorul acestuia ca o condiție a încadrării lui Anton Dumitriu pe postul de asistent universitar), în Istoria credințelor și ideilor religioase premiată de Academia Franceză, trăiristul Mircea Eliade a înfățișat creștinismul pornind de la cutremurătorul eveniment întâmplat lui Saul pe drumul Damascului.
Experiența copleșitoare (a întâlnirii personale cu Fiul lui Dumnezeu) l-a făcut pe prigonitorul Saul din Tars să se metamorfozeze într-un creștin pe deplin convins de existența Adevărului întrupat în Iisus.
Profesorul Nae Ionescu semnalase criza religioasă a preoților tineri care s-ar fi datorat „grozavei ignoranțe în cele sfinte ca și iacobinismului total lipsit de adâncime sufletească a învățământului nostru teologic” (2 iunie 1926). Preoții îi păreau victimele „unei biserici până mai ieri analfabete terorizate de prestigiul calp al stiinței cu care a avut atingeri periferice”. Adevărul științific la dispoziția rațiunii omenești ar fi nu doar „beteag” ci și „protestantism de cea mai săracă speță” (N. Ionescu, Pentru reintrarea în ortodoxie, 27 febr. 1929).
La moartea lui Emile Boutroux, profesorul de metafizică a publicat un text despre filozoful care „a provocat mișcare” când „filozofia amenința să se științifizeze” (în „Ideea Europeană”, febr. 1922), atacând „pretențiunile dogmatice ale metodei științifice” (vezi Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993, p. 108).
În lista de lecturi obligatorii pentru orientarea în domeniul filozofiei religiilor, Nae Ionescu l-a trecut în 1923 pe Emile Boutroux cu volumul Science et religion dans la philosophie contemporaine pe care îl considera „cea mai semnificativă scriere a filozofului” care își încheiase studiile cu faimoasa teză din 1874 despre contingența legilor naturii.
În memorabilul articol din „Ideea europeană” îl așezase pe Boutroux alături de Fouillee ca „cel mai de seamă și mai sugestiv reprezentant al mișcării anti-intelectualiste, așa cum a fost o vreme Simmel în Germania, James în America și mai târziu Poincare și Bergson în Franța. Răsturnarea dogmatismului științific și reintegrarea metafizicii în drepturile sale… își au izvorul în speculația filozofică a lui Boutroux” scria Nae Ionescu (febr. 1922).
Discipolului Vasile Băncilă (aflat la studii post-universitare în Franța), metafizicianul Nae Ionescu îi comunica într-o scrisoare din 1926 intenția sa de a trece la Teologie (4), îndemnat de profesorul Simion Mehedinți și de Rădulescu-Motru, care tocmai îi „întrerupsese” cursul despre Faust și problema mântuirii (5).
Pe atunci Patriarhul Miron Cristea era încântat de proiect. Mai puțin bucuroși s-au arătat cei de la Facultatea de Teologie.
Când s-a instituit însă regența și jurnalistul filozof a pus în discuție legalitatea cumulului de funcții ale Patriarhului Miron, s-a produs o adevărată furtună.
Părerea lui Nae Ionescu a iscat riposta preotului de la Biserica Popa Chițu care a primit probabil sarcina nu doar să scrie împotriva lui Nae Ionescu ci să-l dea și în judecată pentru articolele pe tema „Patriarhului Regent”, atac dezamorsat prin plecarea reclamantului în Franța, trimis de Patriarh la biserica română din Paris.
În acea polemică, profesorul de logică dorise a clarifica „cu metodă și referiri riguros științifice” tema „locotenenței patriarhale”, spre a depăși „ignoranța și reaua credință în materie de așezare bisericească”, după ce lămurise cititorii că a face parte din Consiliul de Regență este o funcție lumească.
Or, funcțiile lumești sunt interzise de canoanele Bisericii și pedepsite cu scoaterea din cler (vezi Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Sibiu, Ed. Deisis, 2003).
De aici si răzbunarea Patriahului Miron Cristea care și-a dorit ca din fresca înfățișând Judecata de apoi să nu lipsescă acea caricatură sugerând imaginea strălucitului jurnalist dublat de un profund cunoscător al filozofiei religiei.
La vremea când în cultura română fusese impus curentul realist socialist, trăiristul Noica remarcase refuzul ideologilor cu putere de decizie de a recunoaște Școala trăiristă din care știa bine că face parte, alături de Mircea Eliade, Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Floru, George Racoveanu, Horia Stamatu, Ernest Bernea și alți foști studenți și admiratori ai profesorului care inițiase acea unică școală de gândire existentă vreodată în România.
Și marele savant Mircea Eliade (onorat de lumea academică occidentală) presimțise pe 16 iunie 1970 ca abia după moarte va fi „recunoscut, oficial, și de neamul din care face parte”.
Despre „obscurantismul pervers” al ideologilor comuniști care au „ajuns la cel mai total sistem de minciuni” îi scria trăiristul Horia Stamatu lui Eliade pe 3 martie 1974. Citise prefața comunistului Dumitru Micu la volumul Maitrey. Nuntă în cer (București, E.P.L., 1969) și fusese revoltat de puzderia de neadevăruri servite odată cu reintroducerea trăiristului Mircea Eliade după un sfert de veac de totală cenzurare.
În exil fiind, Horia Stamatu credea că inepțiile vehiculate în prefață i-ar aparține universitarului D. Micu, fără a-și imagina că prefațatorul este doar pe post de mic difuzor care transmite mai departe ce este obligatoriu a fi spus (la vremea dirijismului cultural) despre interbelici și în mod special despre strălucitorul filozof Nae Ionescu. Pentru istoricul literar Marian Popa întreaga operă de popularizare a lui Micu s-ar situa „în limitele tolerabilului oficial” (Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 1100).
Înainte să fi fost arestat la ordinul lui Carol al II-lea care-i suprimase patru ani (6) ziarul „Cuvântul”, Nae Ionescu scrisese (prin 1938) că-i este imposibil să înțeleagă „dialectica marxistă” care-i pare o „impostură metafizică”. Articolul său, intitulat „Când sunt utile discuțiile și când nu”, s-a publicat în „Cuvântul” în cele trei luni de reapariție începută din 21 ian. 1938.
Și totuși, la prima tipărire post-comunistă a romanului eliadesc Noaptea de Sânziene (pe hârtie de cea mai proastă calitate), Dumitru Micu a fost cel care a scris în postfață că Mircea Eliade tratează în roman și tema închisorilor politice comuniste.
Ani de zile apoi (în tot felul de studii și chiar în teze de doctorat) s-a trecut sub tăcere acest aspect central al beletristicii eliadești de după 1945. Studentului Culianu, de vreo trei ori i-a trimis profesorul Mircea Eliade în Italia Noaptea de Sânziene publicată în românește la Paris. De fiecare dată „trimisul stăpânirii” (i.e. Ioan Petru Culianu, după Virgil Ierunca) se făcea că n-a primit-o, de parcă ar fi funcționat și dincolo de Cortina de fier sechestrarea securisto-comunistă a pachetelor (vezi corespondența academicianului Eliade publicată la Iași în 2004).
La două decenii după împușcarea Ceaușeștilor s-a publicat și o carte cu un titlu care se dorea în crescendo: De la Eliade („cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) la… Culianu, fostul comunist devenit 12 ani profesor de română în Olanda și un an de italiană în America, împușcat de Securitate când urma să se angajeze la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/).
Frica cea mare a păzitorilor îndobitocirii ideologice comuniste a fost, pe toată durata totalitarismului comunist și chiar după 1990, să nu se afle amploarea atrocităților comise la vremea regimului polițienesc instalat după ocupația rusească (vezi Testis Dacicus/ prof. George Manu, România sub ocupație rusească, București, Ed. Mica Valahie, 2011, carte scoasă de fiul autorului și nedifuzată, aproape imposibil de cumpărat, universitarul George Manu fiind ucis în temnița politică; a se vedea și Monumentul victimelor și harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția).
La un deceniu după căderea comunismului, într-o prefață scrisă de istoricul acad. Vasile Spinei încă era ascunsă întemnițarea si uciderea după gratii a marilor personalități ale istoriografiei românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O privire filozofică asupra istoriei României; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea criteriului biografic la un istoric dilematic: A. Pippidi; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/).