În urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată criticilor de film şi scriitorilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost cooptat şi semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depăşit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, şi cu dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum, câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)În urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată criticilor de film şi scriitorilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost cooptat şi semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depăşit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, şi cu dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum, câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?9. În anii ’80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

 

 

Ioan Groşan
(scriitor)

1. 1. Reconstituirea (Lucian Pintilie), Moromeții (Stere Gulea), 3. Pădurea  spânzuraților (Liviu Ciulei), 4. Cursa (Mircea Daneliuc), 5. Concurs (Dan Pița), 6. Moara cu noroc (Victor Iliu), 7. Dincolo de pod (Mircea Veroiu), 8. Figuranții (Malvina Urşianu), 9. Prin cenușa imperiului (Andrei Blaier), 10. Meandre (Mircea Săucan).
2. Există, desigur, adică filme precum cele de mai sus și altele, făcute în perioada comunistă. Sunt acele pelicule care s-au străduit – și au reușit – să evite intruziunea ideologiei în substanța lor intimă și să păstreze un remarcabil nivel estetic.
3. Le-am revăzut cam pe toate, fiindcă lucrez la o teză de doctorat despre relația literatură-film, și majoritatea lor era inspirată din literatură.
4-5.  Am avut șansa să văd, într-o proiecție privată, într-o săliță la Buftea, alături de Alexandru Paleologu, soții Dimisianu, Gelu Ionescu și alții de care nu-mi aduc acum aminte, în 1981, De ce trag clopotele, Mitică? al lui Lucian Pintilie. Fusesem invitat acolo de regizor fiindcă nu cu mult timp înainte reușisem să strecor în ”Echinox” mare parte din scenariul filmului, o adevărată exegeză a operei caragialene. (În această paranteză fie zis,  publicarea acestui scenariu a dus și la mătrășirea echipei de conducere a revistei, a splendidului ”triumvirat” Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic). Ei bine, intuind că filmul nu va trece de furcile caudine ale cenzurii,  dl Pintilie a chemat, pă șest, câțiva apropiați, cum făcuse și la Reconstituirea, măcar ei să vadă filmul, să depună mărturie că el a fost făcut, că există. La sfârșitul vizionării, am rămas cu toții bouche-bee. Nu mai văzusem, cel puțin în cinematografia noastră, așa ceva. Nu puteam scoate nici unul vreun cuvânt. Am plecat ca de la o înmormântare. Ce-i drept, una fastuoasă… Evident, chiar așa a fost: filmul a fost înmormântat zece ani și a ”înviat” abia în 1990, după Revoluție. Am visat nopți la rând funambuleștile secvențe ale filmului, mai ales cele din carnaval.
6. În epocă, nici filmele care respectau strict comanda ideologică și nici cele care o eludau nu au jucat vreun rol politic important, fiindcă nici nu aveau cum: primele fiindcă erau toate proaste, iar celelalte doar întrețineau iluzia unui dram de libertate. În fond însă, totul era controlat, chiar și ”peliculele-supapă” prin care partidul permitea unor regizori mai incomozi să aibă micile lor defulări iconoclaste. Plus că filmele care efectiv puneau mari probleme (cum a fost Reconstituirea) erau scoase imediat din circuit.
7. Evident, Lucian Pintilie. După ce-am văzut Reconstituirea și mai ales, cum pomeneam mai sus, De ce trag clopotele, Mitică?, primul meu gând a fost ”Uite, domnule, că, totuși, se poate!”. Curajul nebun și deopotrivă lucid al lui Pintilie (care știa bine la ce se expune) a fost pentru mine o lecție poate la fel de importantă precum cea de estetică cinematografică. Iar felul cum lucrează cu actorii (am avut șansa să-l văd în plină acțiune la producțiile de după 1989 – ba am chiar ”jucat” în Balanța și Prea târziu!) este absolut fascinant. De fapt, întreaga sa personalitate (și-n afara platourilor de filmare) este cu totul ieșită din comun. Un model, un reper esențial pentru mine.
8-9. ”Sursa” mea video în acei ani a fost regizorul Moscu Copel, cel mai bun documentarist al generației sale. El făcea rost de ultimele producții, nu-mi dau seama cum, de filmele premiate la Cannes, la Veneția, Berlin, Oscar-urile etc. Și-ntr-o seară îmi dă un telefon: ”Vino la mine să-ți arăt ultimul Palme d’Or”. M-am dus, m-am instalat comod cu o bere în fotoliu și Moscu a dat drumul la video. Am observat imediat că pelicula n-are generic, dar m-am gândit că așa a făcut amicul meu rost de ea, ”piratată”. Și brusc, fără nici un avertisment, a început o bătaie ”ca-n filme”, ca-n filmele cu karate, kung-fu ș.a.m.d. Actorii – toți asiatici. M-am gândit că e vorba de o parodie și așteptam să văd când începe filmul ”serios”. Aș! Nici vorbă! Producțiunea era atât de penibilă, că până și ceea ce ar fi trebuit să fie o cădere într-o prăpastie a fost un fel de rostogolire într-un șanț minuscul, că n-aveau cascadori. M-am uitat la Moscu, așezat în lateral, ca să mă observe: se chircise de râs! Atunci am realizat că-și bătea joc de mine, de fapt de foamea mea de capodopere, și-mi pusese o tâmpenie, ca să vadă după cât timp mă prind. După care, ca să-mi treacă nervii, mi-a pus un film erotic, că nici din alea nu mai văzusem…
10. Le-am enumerat mai sus.
11. Mi-am dat seama ce luptă mă așteaptă și pe mine, ca scriitor, cu atotputernica cenzură, m-au călit și nu m-am mai simțit atât de singur în fața cerberilor de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste.
12. Am văzut o grămadă, tot la Moscu Copel, și de atunci am rămas un fan etern al lui Fellini. Cenușă și diamant și Piesă neterminată pentru pianina mecanică le-am văzut de vreo șase ori, însă Fata cu părul cărunt, celebra peliculă cretină nord-coreeană, am văzut-o, împreună cu amicul Octavian Soviany, de fix zece ori, exasperând-o pe casieră de la cinematograful ”Arta” din Cluj, care voia, la ultimul spectacol, de la ora 22, să plece și ea acasă, dar noi doi ne înființam la casa de bilete la 22 fără un sfert și regula era că dacă sunt cel puțin doi spectatori, proiecția trebuia făcută. Până la urmă ne-a întrebat mânioasă: ”Voi sunteți nebuni? De câte ori vreți să vedeți tâmpenia asta?” “Păi tocmai asta e! – am răspuns noi. Vrem și noi să facem film și învățăm din greșelile altora!”
13. Le-am văzut, dar fără nici un folos. Ba, să nu mint: folosul meu a fost că văzând acele filme, am realizat mai repede, concret, ce înseamnă kitsch-ul. L-am şi numit pe Sergiu Nicolaescu, într-un articol, “Un Kitschcock al filmului românesc”.
14. Mi-au dat senzația că, totuși, ”se poate”. Dovada? Chiar nuvela mea, Caravana cinematografică.