Ajuns la o vârstă înaintată („la șaptezeci și șapte de ani, singur într-o cameră ticsită de cărți, dar pe care nici măcar nu le mai răsfoiesc, și cu molii care rod, parcă, acum, și amintirile mele”), prozatorul, eseistul și poetul Octavian Paler își revede (recapitulează) viața, nu atât factologic (întâmplările ocazionate de traversarea vârstelor nu lipsesc dar interesul este mereu susținut de comentariul stărilor emoționale: „pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc mai ales, stări, senzații /…/ multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate /…/ memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viață”) meditând asupra sensurilor existențiale, ale biografiei sau ale destinului pe care și l-a asumat, punându-și întrebări definitorii pentru care caută răspunsuri menite a-i lămuri însuși traseul urmat în viață: „Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit ușor somnambulic, între realitate și vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, «un destin», mă lovesc de alte întrebări. M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? […] În fine, e greșită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult și tenebros, ci acționează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanța cuvenită?”
Rememorarea trecutului – Autoportret într-o oglindă spartă (Editura Historia, București, 2008) se face cu o aparentă nonșalanță, cu o anume nostalgie dramatică a vârstelor adolescentine, mai ales, farmecul evocator la copilăriei în satul natal, în Lisa, nu departe de Făgăraș, undeva într-o zonă submontană trăind cumva în afara timpului („Lisa era un loc ideal, aș zice, pentru a demonstra selecția naturală susținută de darwinism. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente /…/ la urma urmei, cine «avea zile» – asta era convingerea tuturor – trăia. Cine nu, «îl lua Dumnezeu» /…/ În Lisa, însăși curgerea anotimpurilor ritma viața și îi dădea un sens. Venea primăvara, tebuia urcat plugul în car. Venea vara și se cocea grâul, trebuia secerat, așezat în clăi, dus acasă, treierat. Totul se desfășura după un ritual precis. Pământul impune un stil de viață de la care nu te poți abate /…/ Pentru mine, Lisa nu e o localitate. E un amestec de lume reală și mitologie care nu poate fi asemănat cu nimic”) are ceva din mirajul descoperirii lumii pe care l-a trăit cu un secol în urmă și Nică al lui Ștefan a Petrii.
Mărturisirea banalului existențial pe care îl consideră a-i fi definitoriu e, oare, o tentativă de a se amăgi pe sine însuși („Dar oare vreau cu adevărat să-mi explic tot ce am trăit? /…/ Uneori, nu mai vreau să-mi explic nimic. În definitiv, la ce-mi servesc explicațiile? Cu ce mă pot ajuta?) sau caută astfel a da contur perimetrului acelor goluri despre care preferă a nu spune nimic? E vorba de o duplicitate, cumva, preocupat de frisonul vârstei înaintate? Oricum, lamentoul pe tema bătrâneții domină discursul, substanța comentariului („Bătrânețea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi. Apoi, când se îndesesc ploile și mustește igrasia în amintiri, te dor oasele /…/ Uneori, respir greu și simt o apăsare în partea stângă a pieptului. De altfel, dorm cu nitroglicerina pe noptieră, la îndemână /…/ Dar nu țin să fac un inventar al problemelor mele medicale. Altceva mă interesează aici. Sau aș vrea să mă intereseze”) mai mult decât construcția epică în sine, realizând astfel un roman memorialistic menit a contura (defini) un personaj aparte, care trăiește într-o singurătate pe care și-o confecționează, și-o impune („Singurătatea, am trăit-o ca ghinion, ca eșec, nu ca vocație /…/ singurătatea cea mai rea e aceea în care nu mai ai nimic de apărat. Sau nu te mai interesează să aperi ceva”), în plin vacarm al istoriei care se împlinește bulversant în jurul său, el rămânând mereu impasibil („un lup singuratec”) sau, cel puțin asta e imaginea pe care vrea să ne-o comunice despre sine. Romanul construit astfel, e unul de o plăcută intelectualitate, în fond o destăinuire la modul eseistic, însă destăinuirile merg doar până la un punct, până acolo unde golurile biografice nu-și mai află locul și atunci te îndoiești asupra sincerității portretului pe care și-l face. Pentru că, în realitate Octavian Paler nu a fost chiar atât de în afara dinamicii sociale pe cât vrea să lase impresia. Căci, după absolvirea studiilor universitare, în 1949, este imediat angajat ca redactor al Radiodifuziunii Române, până în 1964 când trece în redacția Agerpres (corespondent de presă la Roma), pentru ca un an mai târziu să fie numit director general al Televiziunii Române (1965-1968), apoi vicepreședinte al Radiodifuziunii Române (1968-1970), redactor șef la România liberă (1970-1983) până când va fi eliberat din funcție, intrând „în conflict cu autoritățile comuniste”, zice Eugen Simion. Dar, până atunci, între 1974-1978 a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (e drept, doar supleant) și deputat în Marea Adunare Națională (1978-1982). Un drum ascendent în ierarhia socială și e greu de crezut mărturisirea că „Nu m-au atras niciodată funcțiile. Cele de care am avut parte, nu mi le-am dorit”. Înseamnă, pe cale de consecință, că a fost obligat să le accepte. Și le-a acceptat. Oare, doar așa, de flori de cucu, cum ar fi zis Coman Chitița? Fără nici un fel de obligații. E de lăudat că la un moment dat a intrat în conflict cu autoritățile. Dar, din ce pricini? Despre toate acestea nu-și amintește nimic. Pentru că nu acesta a fost scopul memorialului său.
Portret într-o oglindă spartă e un roman autobiografic, o derulare a momentelor ascensiunii copilului de la țară în mediile orășenești și apoi în funcțiile importante pe care le ocupă dar despre care nu spune mai nimic. E bine și așa. Câți dintre liderii de odinioară nu își cosmetizează biografiile? Octavian Paler nu dă cu pudră peste obrazul oficial de odinioară ci omite, pur și simplu, a-l privi, fie și într-o oglindă spartă. Paginile evocatoare ale copilăriei sunt cu adevărat memorabile, scrise cu o frumoasă caligrafie emoțională ele recompun viața, imaginea satului tradițional, cu păscutul vacilor în câmp, alături de alți copii de seama lui („Existau mici poieni, unde puteam întârzia mai mult, iar după ce depășeam livezile, pătrunzând, practic, în zona de munte, nu mai era nici o restricție. Acolo puteam lăsa vacile să-și caute iarba pe malul Secii, printre brusturi. Noi plecam după afine, după mure oloage ori după ciuperci de pădure”, etc.), cu portretele părinților pe care îi venerează („Am iubit-o mult și pe mama, dar am crescut, de mic, în cultul tatălui”), cu freamătul naturii copleșitoare („Tot vara, dacă se prăbușeau norii amenințători, bolovănoși, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruțe recoltele. De fiecare dată asistam la un spectacol cosmic în egală măsură grandios și înfricoșător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor și trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dând o tensiune misterioasă în care se amestecau panica și evlavia. Păsările coborau, speriate, și se ascundeau. Până și nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidați. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică”), totul descris în culori vii, impresionante. E firesc deci contrastul cu peisajul auster al Bucureștiului, mai ales că locuiește într-o periferie gloduroasă, așa încât pasiunea lecturii îi conduce pașii spre biblioteci, despre atmosfera cărora vorbește cu o anumită evlavie.
Motivul rememorărilor îl aflăm odată în solicitarea celor de la Liceul „Spiru Haret” pe care l-a urmat, de a-l convoca la serbarea jubiliară pe fostul director al acestuia, care nu era altul decât „unchiul George”, al cărui portret, în tușe groase, se impune. Este prilejul de a evoca anii adolescenței bucureștene. Un alt imbold în află în contemplarea unor fotografii de familie, cu aerul lor vetust dar care servesc prea bine ca poartă prin care să intre într-un trecut istoric. Factologia romanului este, într-adevăr, aproape de banalitatea cotidiană, surprinsă însă de condeiul rafinat al unui romancier și nu mai puțin eseist de vocație (Incursiunile în lecturi și chiar în explicitarea cărților sale de factură parabolică, își au locul și rostul lor bine scontat: „Când am scris «Apărarea lui Galilei», am pus, cumva, în practică îndemnul lui Oscar Wilde: «Dați-i omului o mască și vă va spune cine este». Simțeam nevoia să caut consolări și, poate, justificări și m-am folosit de ceea ce trăise Galilei, când abjurase, ca de o mască. Prin vocea lui, încercam să exprim niște gânduri care mă frământau în acea vreme și pe care nu le puteam rosti altminteri. Galilei, din acel dialog, eram «eu»”) care știe să construiască un univers uman veridic, în care însă personajul principal poartă mereu o mască, dincolo de care e greu să pătrunzi, atâta vreme cât autorul romanului ține cu tot dinadinsul să te ademenească în alte zone, pitorești, ale existenței sale.
Memorialistica lui Octavian Paler te încântă prin descrierea edulcorată a trăirilor dintr-o vârstă juvenilă, ca și prin meditațiile asupra vârstei înaintate („eșecul meu în planul relațiilor umane, care m-a adus la bătrânețe în pragul mizantropiei, cum l-aș putea motiva?”), excurs amăgitor în ținuturile amăgitoare ale unor evenimente existențiale spectaculoase dar de suprafață, pentru a ajunge, totuși, în final să recunoască el însuși, cu sinceritate: „Ceea ce am reușit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greșită despre mine”.