Motto: „Nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o așa de mare popularitate ca profesorul Mircea Eliade. Păstrez vii în memorie ovațiile cu care a fost răsplătit în noiembrie 1973 când a conferențiat la Chicago în fața a peste o mie de profesori universitari” (Mac Ricketts, iulie 1981).

 

 

Terminând de scris Tinerețe fără tinerețe, în esența ei o interpretare originală a poveștii Tinerețe fără de bătrânețe, Mircea Eliade, uimit de coincidența hermeneutizării aceluiași basm românesc, îi scrie lui Noica pe 27 dec. 1976 spunându-i că abia așteaptă să-i citească interpretarea.
Întreaga desfășurare a nuvelei eliadești pare a se petrece – din punctul de vedere al întineritului profesor Dominic Matei- într-o clipă mult dilatată și rămasă pe loc vreme de treizeci de ani. Goethe apare și în interpretarea dată de Noica basmului românesc, desigur în mod diferit valorificat.
Când Faust (1) se luptă cu natura, când „democraţiile laolaltă cu dictaturile vor să aservească natura, ei strivesc totdeodată şi planta delicată a ţărănimii” scria Noica până să fie arestat (vezi Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, p.19).
Cum la baza lumii noastre stă amintirea (cf. Noica și Mircea Eliade), mijloc esențial de perpetuare a tradiției culturale, în hermeneutizarea basmului prin crearea – în marginea lui – a unei noi povești, Mircea Eliade înfățișează lumea devenirii alegând drept personaj principal un profesor de liceu din tagma creatorilor rătăciți în breasla dascălilor.
După ce a reușit să citească interpretarea lui Noica, Eliade a găsit-o excepțională. Pe 17 februarie 1977 îi împărtășește lui Noica „deosebita încântare” cu care i-a citit Basmul ființei și Tinerețe fără de bătrânețe urmând a fi inclus (2) în cartea Sentimentul românesc al ființei (Ed. Eminescu, 1978, pp. 112- 145).
Primind și volumul noician, Mircea Eliade (3) îi scrie lui C-tin Noica pe 27 noiembrie 1978 că este cartea care i-a plăcut și l-a tulburat cel mai mult din tot ce a citit în ultimii ani.
În mini-romanul intitulat inițial Tinerețe fără de bătrânețe, Eliade rezolvase problema ajungerii și rămânerii în prezentul etern pornind de la zicerea după care „cel lovit de trăznet trăiește o sută de ani”. Unii traducători ai nuvelei chiar au preschimbat titlul în sensul acesta.
Hermeneutica lui Noica zăbovește pe-ndelete atât asupra ajungerii pe tărâmul uitat de timp cât și asupra felului în care Făt-Frumos ajunge a pierde viața fără de moarte.
În articolul „Călătorie în Maramureş”, publicat de Mihai Olos în Calendarul Maramureşului (Baia Mare, 1980), C-tin Noica notase următoarele: „Când mă gândesc la Maramureş, la folclorul nostru şi la felul întâmplător şi prea adesea parţial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce ştim şi admirăm noi (laolaltă cu atâţia străini) reprezintă poate numai resturile şi frimiturile unui banchet al zeilor” (4). Aici accentul nu trebuie pus pe latura cantitativă a „resturilor”, ci pe sursa frimiturilor de care încă ne mai putem bucura.
Ca o fărâmă, ajunsă la noi din banchetul zeilor, îi apăruse filozofului însuși „basmul Fiinţei” păstrat prin oralitatea culturii româneşti tradiţionale sub înfăţişarea poveştii despre „Tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” culeasă de Petre Ispirescu (5).
Pus în fruntea culegerii din 1882 prefațată de Vasile Alecsandri, acest basm este, după Noica, singurul care exprimă direct „plinătatea, măsura și adevărul” Ființei.
Înainte de ocupația stalinistă a României ciuntite (6), C-tin Noica remarcase că „întreaga noastră filozofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul” (Pagini despre sufletul românesc,1944, 1991, p.82), gândindu-se la Nae Ionescu, la Dan Botta și la proaspăt apăruta Dimensiune românească a existenței publicată de Mircea Vulcănescu, nu doar la impozanta creație filozofică a lui Lucian Blaga, silit de mercenarii ocupantului sovietic să scoată din Biblioteca universitară clujană, cu propria lui mână (7), volumele alcătuind opera sa filozofică interzisă de proletcultiști.
După publicarea Rostirii…, a Creaţiei…şi a Sentimentului românesc al fiinţei, Noica mărturisise că ideea acestor volume o avusese încă din anii ultimi de puşcărie politică.
Spiritul folclorului românesc îi apărea lui Noica înrudit, „chiar în expresie” cu Goethe, pentru care creatorul de geniu este insul „cu veșnic reînoită pubertate” (Goethe) participând astfel la tinerețea fără de bătrânețe (C.N., Sentimentului românesc al fiinţei, București, 1978).
Asemănarea cu un Goethe văzut ca profet al „devenirii întru devenire” – cum îl văzuse Tudor Vianu (8), ar fi de constatat la începutul basmului Tinereţe fără de bătrâneţe, când împăratul si împărăteasa își doreau copii, ca toți oamenii ce urmăresc perpetuarea vieţii ca viață, ca simplă devenire întru devenire.
În lotul „devenirii întru devenire” intră și acea devenire liniare pe care o presupune educaţia, relaţia profesor-elev ce va deveni la rândul său profesor.
Numai că perpetuarea educării presupune decăderea de la omul subiect, creator în orizontul culturii, la omul obiect care învaţă spre a-i face şi pe alţii să înveţe.
Arareori se-ntâmplă totuși să fie rătăcit în breasla dascălilor și câte un creator de geniu. Valorile culturale aduse de el pe lume sunt „purtătoare de fiinţă adevărată” şi nu de fiinţă „instituită într-o vană zonă de veşnicie” (cum este bursa valorilor culturale trâmbițate prin mass-media după criterii străine de cultură). După Noica, însuși timpul rostitor al vieții adevăraților creatori contrastează cu timpul simplu rotitor al celorlalți oameni (9).
Liniara desfășurare a lanțului generațiilor poate fi însă câteodată întreruptă. Așa păruse a se întâmpla cu pechea împărătească lipsită de copii. Dar la ei nu fusese decât un semn că este „în joc ceva mai deosebit” (C.N.). Lăsată de cenzura comunistă a fost invocarea poveștii biblice a Sarei care născuse la bătrânețe o odraslă „exemplară”.
Faţa luminoasă a „devenirii întru devenire” ţine loc de fiinţă în lotul omenescului (Sentimentul românesc al fiinţei, 1978, p.113). Altfel spus, nemuriea speciei ţine loc de nemurirea „întru tinereţe fără de bătrâneţe” din povestea culeasă de Petre Ispirescu.
Din lotul omenescului provin însă şi excepţiile, întâmplările de dincolo de fire, ilustrate în basme precum Miron şi frumoasa fără corp sau Tinereţe fără de bătrâneţe. Noica îl interpretează pe ultimul accentuând asupra „aspiraţiei către Fiinţă” a fiului de împărat căruia îi va fi dat să ajungă la stadiul „împlinirii”, la Fiinţa adevărată.
Ca să introducă ideea timpului etern prezent, filozoful scrie că ar mai exista un timp care curge într-altfel „în câte o parte a lumii”. Cu termeni noicieni, într-altfel curge timpul acolo unde locul devenirii întru devenire al lumii noastre este luat de „vremea uitată” de pe tărâmul tinereții fără de bătrânețe. Ajuns pe tărâmul dorit, Fiul de împărat își povestește propria viață, iar făpturile de acolo îl împrietenesc cu animalele, să se poată plimba prin păduri fără de grijă.
Noica notează că în basmul românesc, împăratul care-și dorea copii, în loc să se ducă la un cititor în stele, se duce la un uncheș dintr-un „sat aproape” de la care află că împlinirea dorinței de-a avea un moștenitor o să-i aducă întristare.
Arhaicitatea basmului îi apare filozofului din însăși structurarea lumii întâi în jurul familiei, apoi în jurul ginţii si pe urmă în jurul „lumii fiarelor şi a firii” pe care Făt-Frumos „le trădează” încercând să-şi depăşească condiţia de muritor spre a ajunge pe tărâmul „uitat de timp” al prezentului etern.
În interpretarea basmului Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Constantin Noica observă că descrierea ascensiunii lui Făt-Frumos, cel care a năzuit către o ţintă precisă, nu seamănă cu salturile lui Euphorion – din Faust de Goethe – care nu a avut nevoie de nici o pregătire specială spre a-şi încerca puterea de a sări cât mai sus.
Imaginat de Goethe ca rod al unirii trecătoare dintre idealul grec şi idealul modern, Euphorion nu ştia către ce vrea să urce și de aceea salturile lui înaripate au fost sortite eşecului.
În schimb, Făt-Frumos destinat – de la naştere – Fiinţei, nu putea călători spre „realitatea împietrită” (parmenidian) fără o atentă şi lungă pregătire.
Înainte de a porni în lume, toţi fiii de împărat îşi amintesc de armele şi calul din tinereţea tatălui. Numai armele vechi şi ruginite pe care tânărul le va face să strălucească de ca şi cum ar fi fost noi „sînt ale sale, fiind ale spiţei sale şi ale locului său” (C.N.).
Așadar, pregătirea a implicat în primul rând o conştientizare a originii proprii: „feciorul îşi caută fiinţa, dar aceasta se trage îndărăt la părinţi [vorba lui Blaga], la cei ce i-au dat fiinţă pământească”(p.121). Doar armele și calul tatălui său îi pot conferi lui Făt-Frumos individualizarea proprie în care de la bun început i-a stat înscrisă „întâlnirea cu realitatea împietrită a tinereţii fără de bătrâneţe”.
Zadarnic încearcă părinţii să-l reţină în lumea devenirii, presimţind că „despărţirea poate însemna şi moarte”. Ei însă nu înţeleg bine „despre ce moarte e vorba” (C.N.). Desigur că filozoful Noica nu a putut scrie mai limpede (sau poate a scris si a fost „forfecat” de cenzură) că cel ce-și depășește condiția umană era numit de îndieni „mort în viață”.
Făt-Frumos porneşte la drum cu acel cal înaripat. Trecut de marginile împărăţiei şi ajuns în pustie, eroul basmului dăruieşte avuţia ostaşilor cu care pornise la drum şi îi trimite acasă, pentru a porni spre răsărit, spre obârşia cea mare. Dăruindu-și avuția, el este eliberat de tot ce-l mai putea „lega de lumea rânduielilor obişnuite”. Urmează trei incercări. Din deznodământul întâlnirii cu Ghionoaia – fostă femeie ca toate femeile, dar apoi căzută sub bletemul părinților pe care nu-i asculta – filozoful desprinde ideea că „omul poate oricând recădea în ordinea din care s-a desprins” (p.123).
La prima încercare, în lupta purtată cu Ghionoaia căreia îi retează (şi-i pune la loc) un picior, Făt-Frumos ar înfrunta blestemul –„indirect exprimat” al lumii imediate pe care a părăsit-o când s-a despărţit de părinţii care vroiau să-l reţină. Ca să nu recadă în lumea devenirii pe care-a lăsat-o în urmă, rezistă și ispitei de a se însura cu una din fetele Ghionoaiei, „toate frumoase ca niște zâne”.
A doua încercare îl pune în situaţia de a înfrunta blestemul „ginții” a lumii îndepărtat-apropiate pe care o alcătuiesc cei de un sânge cu el. Are de luptat cu Scorpia care -„ca rudele omului”-, are mai multe capete. O învinge tăind (şi apoi punând la loc) unul din cele trei capete.
Încercarea a treia îl pune în situația de a înfrunta blestemul „lumii fiarelor” și al naturii însăși pe care vrea să le trădeze odată cu depășirea condiției omenești.
Dar cu întreaga fire nu se poate bate. Și tocmai ea, reprezentată de fiarele cele mai sălbatice din lume, stă să păzească zi si noapte palatul unde locuiește Tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte.
Fiind un Euphorion „care știe de ce zboară și către cine”, Făt-Frumos, alcătuind cu zburărtorul cal un trup şi duh laolaltă, așteaptă clipa să poată zbura deasupra firii. Atunci, ca în Macbeth, vuiește și se răzvrătește întreaga natură „de sminteala” celui aflat pe punctul de a „sparge cercul naturii sale omenești”.
Trecut din lumea firii în lumea Ființei, Făt-Frumos vede cum fiarele se îmblânzesc ca prin farmec, hrănite de Doamna palatului care îl întreabă ce caută aici. „Căutam Tinerețe fără bătrânețe”, spuse feciorul de împărat. Răspunsul zânei e întârziat de Noica prin ocolul biblicului „Eu sunt”. Ne mai văzând suflet de om pe tărâmul ei, Stăpâna se bucură de venirea lui Făt Frumos.
În această parte, comentariul lui Noica este de-a dreptul memorabil: din perspectiva Ființei, balaurii și răutățile lumii sunt bieți puișori pe care Stăpâna îi trimite la locul lor. Pentru că, „în mâinile Ființei, totul redevine bun și cuminte”. Chiar omul, care, cum spuneau vechii greci, poate fi cel mai înfiorător animal, este în prezentul etern al vieții fără de moarte „tot ce poate fi mai bun între pui” (C.N).
În lumea tinereţii veşnice, Făt Frumos se însoțește cu zâna cea mai mică. A treia zână ar fi și cea mai individualizată, pentru simplul motiv că un „ins” nu s-ar fi putut însoţi cu nici una dintre „fantomaticele” surori mai mari.
Zâna cea mică a fost şi cea care i-a văzut faţa omenească atunci când Făt Frumos a ajuns în lumea lor, lumea pe care şi-o dorea de când acceptase a se naşte doar după ce-i fusese promisă.
Trăind vreme uitată pe tărâmul eternului prezent, el nu încalcă intenționat –ca în basmele obișnuite – interdicția de a păși în Valea Plângerii, de unde începe prăbușirea.
Noica amintește de credința după care ce este pe lumea asta strâmb, dincolo este drept, aici cioburi, dincolo vasul întreg, pentru a cântări cu gândul ciudățenia de a pierde veșnicia din cauza unui iepure neînsemnat și nu a unui vânat mai prețios.
Spre deosebire de lumea devenirii unde oamenii ies din rând prin „stări şi întâmplări cu totul neobişnuite” prin care viața le este pusă în pericol, în lumea fiinţei totul este perfect rânduit și echilibrat. De aceea „o singură adiere schimbată, o singură undă mai mult pe apa lacului sînt de ajuns, ca acum un singur iepure, spre a răsturna toată buna aşezare” (Sentimentul românesc al fiinţei, 1978, p. 132).
Dezechilibrarea survine în cascadă, prin ieşirea de o clipă de sub „blânda amnezie”. Dorul lui Făt Frumos de părinţi divulgă zânelor tecerea hotarului cu Valea Plângerii.
La Noica, multe dintre inspiratele sale nuanţe de gând se ivesc din trimiterile pe care le face la Goethe.
În acest punct, filozofului îi apare în faţă imaginea oazei în care trăiseră Filemon și Baucis în căsuță lor înconjurată cu o mică grădină. Până să-și vâre diavolul modernizării coada, cei doi bătrânei ascultaseră cu evlavie clopotul bisericii încă nedărâmată.
Gândindu-se la puţinul necesar spre a „răsturna buna aşezare” de pe tărâmul unde Făt-Frumos pieduse şirul anilor trăind tânăr şi fericit, lui Noica i-a venit în minte faustica imagine a impietririi lumii prin întruparea în miezul ei a raţiunii omeneşti inspirată de cel rău.
Și filozoful Mircea Vulcănescu era de părere că „statul este noul moloch care ameninţă să înghită viitorul culturii” (apud. Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu şi generaţia lui, postfaţă la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999).
În actul al V-lea din Faust, echilibrul precar al lumii moderne pare pe punctul de a se pierde din pricina clopotului unei mici biserici. Asociația noiciană de idei este de-a dreptul fabuloasă: o simplă undă de sunet dintr-o clopotniță pe cale a fi dărâmată are puterea nebănuită de a da peste cap structura de cleştar a întrupatei raţionalităţi vrând să schimbe faţa lumii.
Basmul Tinerețe fără de bătrânețe descrie și el în culori apocaliptice trecerea vremii în lumea devenirii. La întoarcerea lui Făt-Frumos, pădurile de pe moşia Scorpiei dispăruseră prin orăşenizare sau preschimbare în câmpii. (p.137). După Noica, basmul are discreţia să nu meargă mai departe cu previziunea viitorului, să spună de etapa următoare în care din pământul roditor rămâne stâncă goală, bună doar pentru capre, cum s-a întâmplat după defrișarea Greciei.
Filozoful va repeta adesea că românul trăieşte „întru”, ferindu-se a-şi dezvălui fondul religios al gândirii. Pentru Mircea Vulcănescu românii se află undeva “dincoace de binele şi răul faustic raţional al Europei moderne” (Despre spiritul românesc, în „Caiete de dor”, Paris, sept. 1952).
Într-o revistă a exilului romînesc apărută la Muenchen, Horia Stamatu a polemizat cu Noica pornind şi el, „fenomenologic”, de la realitatea existenţei comuniste „întru”…neantul spiritual (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între C. Noica și Horia Stamatu ).
Or, tocmai „neantul spiritual” românesc va fi teoretizat după 1990 de dispreţuitorii folclorului și al personalităţilor de vârf ale culturii interbelice. Poziţia lui Noica, filozof de şcoală naeionesciană s-a aflat mereu în răspăr cu dogmele ideologilor kominternişti si a clientelei acestora care negau valoarea creaţiilor culturale româneşti.
În „imediata vecinătate” (C.N.) a Luceafărului eminescian, pe tărâmul creaţiilor românești de o excepțională valoare situează Noica însuși basmul Tinereţe fără de bătrâneţe, precum și balada Mioriţa şi atâtea alte nestemate ale culturii noastre tradiţionale venite din negura timpurilor.
Bine conceput, plin de miez „de la primul la ultimul gând” îi păruse lui Noica acest basm al vieții fără de moarte, despre care a scris limpede că reprezintă „darul nesperat al culturii noastre folclorice adus umanităţii” (C-tin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, 1978, p.112).

 

 

Note și considerații marginale:
1. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu.
2. Volumul Sentimentul românesc al ființei, anunțat de Noica a fi „sub tipar” în februarie 1976, fusese îngăduit de cenzura comunistă să apară abia după doi ani.
3. Mircea Eliade n-avea de unde să știe că toate cărțile lui Constantin Noica despre „tradiţiile de limbă şi cultură românească” au apărut sub formă „forfecată” de „oameni fără pricepere” (vezi vol.: Noica în dosarele Securității, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2009, p.27 și p.136).
4. După vreo zece participări la Festivalul „Marmația”, în anul centenarului nașterii filozofului C-tin Noica am fost ultima oară la Simpozionul organizat de directorul Mihai Dăncuș la Muzeul Maramureșului de la Sighetul Marmației. Pe 26 decembrie 2009 am vorbit despre interpretarea dată de Noica basmului „Tinerețe fără de bătrânețe”. Comunicarea o intitulasem „Fărâmituri de la banchetul Zeilor”. Prima dată am fost invitată la Sighetul Marmației în 1998 când, la Simpozionul internațional de etnologie, referatul l-am întitulat „Teme și strategii ale spititualității românești din exil (Horia Stamatu și C-tin Amăriuței)”, cuprins în volumul apărut în 2002: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului.
5. Patruzeci de ani volumul Petre Ispirescu, „Legendele sau Basmele Românilor”, București, Cugetarea, 1941-1943, a fost interzis. Retipărirea poveștilor culese de Ispirescu a putut fi făcută în comunism abia în deceniul al optulea. Basmele Românilor figurau și ele printre cărțile interzise de proletcultiștii cu putere de decizie (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000, p.272). Demn de semnalat ar mai fi faptul că prima carte tradusă din românește în japoneză de Haruya Sumiya (n. 1931, începând a învăța românește la 43 de ani, după o bună cunoaștere a limbii franceze) a fost în 1978 volumul „Basme românești”, probabil la sugestia academicianei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care trebuie să-i fi sugerat și traducerea nuvelei „Doctorul Honigsberger” cu care Haruya Sumiya a început în 1982 traducerea integralei prozei fantastice a lui Mircea Eliade (vezi cele trei volume din 2003-2005, la a căror profesională alcătuire și-a adus aportul și acad. Eugen Sinion). Despre marele istoric al religiilor, traducătorul său în japoneză spunea că este în Japonia „cel mai cunoscut și mai tradus scriitor român” (S. Haruya)
6. Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu, ciudățenii cripto-comuniste.
7. vezi Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, București, 1990.
8. Tudor Vianu, bazându-se pe versul din Faust care spunea că la început a fost fapta, elogiază munca în comentariul său la Faust de Goethe în traducerea lui Lucian Blaga. Proletcultiștii – care-i interziseseră opera filozofică, opera dramatică și opera poetică – nu i-au permis lui Blaga să scrie el prefața la propria-i traducere (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale [Faust-Nae Ionescu-Blaga]). Se știe că traducerile făcute de comunistul T. Vianu erau plătite mai prompt și de două sau chiar de trei ori mai mult decât i se plătea, cu întârziere, pe traduceri marginalizatului filosof Lucian Blaga. Iar prefața unei cărți era și ea o sursă de noi încasări bănești, desigur abundente pentru colaboratorii regimului stalinist.
9. vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica –între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992, primul volum despre gândirea lui Noica apărut în cultura noastră.