A treia gală a Festivalului Cluj Modern, ediția a 12-a / 2017, a fost integral dedicată instrumentelor cu coarde. În prima parte a serii a evoluat tânărul violoncelist Ion Storojenco (născut la Chișinău în 1988, crescut la Cluj și intrat deja în circuitul muzical internațional). Altitudinea capacităților sale interpretative s-a repercutat și asupra selecției pieselor, toate în solicitantul format de solo, acoperind o plajă stilistică diversificată: Sonata pentru violoncel solo nr. 3 de Paul Hindemith (1923), Toccata capricciosa (1976) a compozitorului american de origine maghiară Miklos Rozsa și Al fresco (2012) a austriacului Gerald Resch, ce amintea procedurile improvizatorice aplicate violoncelului de către virtuozul jazzului de avangardă Ernst Reijseger, însă într-o versiune „cultă”, mult domesticită față de excesele muzicianului olandez.
Printre punctele forte ale actualei vieți muzicale a Clujului se numără şi existența a două cvartete de coarde de talie internațională. Ambele au fost prezente în Festivalul Cluj Modern, conferindu-i un plus de strălucire. Cvartetul Transilvan a interpretat două admirabile lucrări din repertoriul autohton: Meditationen über KV 499 de Hans Peter Türk şi Cvartetul nr. 2 „al consonanțelor“ de Pascal Bentoiu. Ambele fuseseră concepute în perioada de afirmare a celor doi compozitori – 1975, în cazul celui clujean, şi 1973, în cazul bucureşteanului. Materialele tematice mozartiene, subtil remodelate de către Hans Peter Türk, lansează punți peste secole între epoca de ecloziune a marilor arhetipuri muzicale şi reflexia asupra lor din perspectiva crepusculară a contemporaneității noastre. Compoziția lui Pascal Bentoiu e o inteligentă demonstrație a şanselor persistenței tonalității, într-o perioadă de disoluție a acesteia în cadrul „canonului” muzicii erudite. E foarte probabil ca, atunci când şi-a conceput lucrarea, compozitorul român să fi interiorizat deja ideile expuse de Igor Stravinsky în a sa Poetică muzicală (publicată în Franța pe la începutul anilor 1950 şi editată în română în 1967). Redau de acolo un scurt citat: „De mai bine de un veac muzica a înmulțit exemplele unui stil în care disonanța s-a emancipat. Ea nu mai este țintuită de vechea ei funcțiune. Devenită un lucru în sine, se întâmplă ca ea să nu pregătească şi să nu anunțe nimic. Disonanța nu este deci mai curând un factor de dezordine, aşa cum consonanța nu constituie o garanție de securitate. Muzica de ieri şi de azi uneşte fără menajamente acorduri disonante paralele care îşi pierd astfel valoarea lor funcțională, iar urechea noastră acceptă în mod firesc juxtapunerea lor.” Jocul pe muchia dintre disonanță şi consonanță e inteligent soluționat de către Bentoiu prin integrarea esteticii plurivalente a jazzului, cu incitante aluzii la ragtime sau blues, sau cu accente ludice marcate prin bătăi de palme pe violă şi violoncel. Ca de fiecare dată, Cvartetul Transilvan – alcătuit din Gabriel Croitoru / vioara I, Nicuşor Silaghi / vioara II, Marius Surărăşan / violă, Vasile Jucan / violoncel – ne-a încântat prin magistrala fuziune dintre abilitățile tehnice individuale ale membrilor săi şi sunetul de grup, admirabil cizelat, suplu, învăluitor şi totodată pregnant.
Aşa cum îi stă bine unei instituții de nivelul Academiei de Muzică G. Dima, tot acolo s-a format alt cvartet de coarde demn de a emula standardele impuse de C.T.. Deşi cei patru componenți – Ana Török / vioara I, Răsvan Dumitru / vioara II, Traian Boală / violă, Zsolt Török / violoncel – şi-au absolvit studiile abia de câțiva ani, Arcadia dispune deja de o amplă recunoaştere pe plan internațional. Asta nu i-a condus pe înzestrații muzicieni la autosuficiență. Din contră, le-a consolidat maniera interpretativă aplicată, profund empatică față de cele mai diverse (şi dificile) partituri, pe care le abordează cu o apetență deloc contrafăcută. În cadrul programului propus pentru Cluj Modern, am audiat mai întâi Două studii în stil bizantin de Paul Constantinescu (1929), repere în materie de valorificare savantă a substraturilor ancestrale ale melosului autohton. Pe aceeaşi linie s-a situat eclatanta Țiituri 1 de Adrian Pop – o dezlănțuire de fantezie componistică, explicit raportată la ritmurile asimetrice maramureşene (cu paradoxalele lor conotații arhaizant-avangardiste). Piesa fu interpretată con brio, cu siguranță intonațională şi reconfortant simț al humorului. Preferința asumată de Arcadia pentru provocările dificile s-a confirmat, încă o dată, şi prin Cvartetul nr. 2, compus de Arnold Schönberg în 1908, la limita dintre postromantism şi renunțarea programatică la sistemul tonal funcțional, ce avea să se soldeze cu asaltul dodecafonismului şi serialismului asupra muzicii secolului trecut. Cvartetul a înfruntat aproape cu nonşalanță complexitatea lucrării, având o parteneră de încredere în soprana Julia Sitkovetsky (de ascendență ruso-americană, dar stabilită în Marea Britanie). De notat că textul utilizat de Schönberg, Entrückung, poartă semnătura importantului poet german Stefan George (1868-1933), contemporan al lui Rilke şi Hofmannsthal.
Un recital plin de nerv ne-a oferit cvartetul vienez Green Thing Ensemble, reunind tineri instrumentişti originari din afara Austriei: românul Matei Ioachimescu/flaut, sârboaicele Natalija Isakovic/vioară şi Ana Topalovic/violoncel şi venezuelianul Alfredo Ovalles/pian. Disponibilitatea celor patru de a-şi dedica talentul muzicii contemporane atrage numeroşi congeneri din sfera compoziției, ceea ce s-a văzut şi la Cluj Modern, unde şase din cele şapte piese incluse în program fuseseră concepute special pentru G.T.E.. Astfel ne-am putut delecta cu două piese încadrabile virtualei „noi şcoli componistice” având epicentrul la Cluj (despre care relatasem şi în precedenta mea cronică apărută în Tribuna, nr. 353/mai 2017). Atât Ciprian Pop, cât şi Cristian Bence-Muk se bazează pe o solidă cultură muzicală, însă refuză orice fel de stereotipii prestabilite. Muzica lor se naşte din inteligență şi bonomie, seducându-i pe ascultători prin jocuri de idei, apetențe ludice, simț al surprizei, dar cultivându-şi fiecare, cu acribie, propria originalitate. Interesante mi s-au părut şi celelalte compoziții gândite special pentru acest cvartet: Mechanisms de Cristian Lolea (caz rar: un compozitor român, din şcoala lui Tiberiu Olah, stabilit la Varşovia); Verde de Diana Rotaru – care i-a ocazionat lui Ioachimescu savuroase intervenții pe flautul-bas; mai apoi, flautistul avea să apară el însuşi în postură de compozitor al piesei Tetra-Chords, cu incisive alternanțe între pasajele de forță şi cele lirice; Chochek, piesa compozitoarei Juljia Bal din Serbia, a ştiut să extragă esențe din tezaurul de ritmuri aksak specifice spațiului balcanic, conferind lucrării o fluență quasi-swingată, realmente cuceritoare. Singura piesă ce nu fusese gândită anume pentru acest grup a aparținut versatilei compozitoare americane Annie Gosfield – evocare postmodernă a… poesiei vechilor discuri de ebonită, prin elemente ritmice pulsatorii, mişcări melodice circulare, sau aluzii la perioada când țepii de cactus puteau ține locul acelor de patefon.
Un dens recital a oferit Corul de cameră Cappella Transylvanica. Însăşi selecția compozitorilor incluşi în program denotă amplele orizonturi culturale ale liderului acestui prestigios ansamblu, Cornel Groza: Adrian Iorgulescu, Adrian Pop, Şerban Marcu, Alexandr Tanev, Dan Variu, Ulpiu Vlad, Tudor Jarda, Bela Bartok, Steve Reich, Sabin Pautza. Lucrarea de avangardă Strigături de alean nr. 2 pentru un percuționist solo, compusă de Nicolae Brânduş în 1984, fu intepretată de remarcabilul instrumentist şi profesor de percuție Emil Simion. Momentul a evidențiat continuitatea în promovarea muzicii contemporane la Cluj, întrucât prima audiție pe scena Sălii Studio fusese realizată de către influentul lider al şcolii de percuție clujene, Grigore Pop, în sumbra perioadă orwelliană a anilor 1980.
După o zi consacrată unui Simpozion Internațional de Muzicologie, având ca temă Folclorul ca ferment pentru compoziție, am asistat la concertul final, desfăşurat conform tradiției în principala sală de concerte a Clujului – Auditorium Maximum – şi interpretat de Filarmonica Transilvania, dirijată de Tiberiu Soare. Alocuțiunea introductivă a fost rostită de către directorul instituției, Marius Tabacu, constând într-o pertinentă meditație asupra ideii de modernitate în muzică. Lucrarea lui Krzysztof Penderecki Threnos (1960), dedicată victimelor de la Hiroşima, sună şi azi ca un avertisment adresat omenirii să nu mai repete ororile trecutului. Dar cum omenirea, în ansamblu, are mereu alte priorități care o împiedică să răspundă apelurilor rațiunii sau artei, e dificil de imaginat că un demers estetic, fie şi la nivelul cunoscutului compozitor polonez, ar putea ameliora în vreun fel comportamentul decidenților politici. Un episod mai senin, cultivând o estetică neotonală de invidiabilă aderență la public, l-a constituit Concertul pentru vioară şi orchestră al compozitorului budapestan Miklos Csemiczky, interpretat cu aplomb de junele său concitadin Kristof Toth (născut în anul 2000!).
Concertul a culminat cu două lucrări ample aparținând compozitorilor români Cornel Țăranu şi Cristian Misievici. Semper idem pentru saxofon şi orchestră a celui dintâi a fost conceput pentru Daniel Kientzy, magistru al tuturor tipurilor de saxofon, de la sopranino până la contrabas. Colaborarea fructuoasă dintre Țăranu şi Kientzy se extinde pe aproximativ trei decenii, fiind documentată pe câteva albume discografice apărute la casa Nova Musica Paris. De altfel, în pauza concertului avu loc şi lansarea recentului lor disc Kientzy joue Țăranu. Titlul primei audiții absolute din 28 aprilie 2017 e explicat de către compozitor, cu conciziunea-i caracteristică, astfel: „în limba latină înseamnă mereu acelaşi, cu dublă semnificație: acelaşi solist şi (deseori) acelaşi tip de muzică a autorului.” Lucrarea e edificată pe alternanțele dintre saxofon şi orchestră, într-un limbaj autodefinit, tot de autor, ca modal-cromatic. Măiestria protagonistului îi permite să recurgă la aşa-numitele tehnici extinse. Efectele de contrast dintre masa orchestrală şi solist se succed în valuri de celule repetitive, ca într-un fel de bolero căruia i se refuză climax-ul. E o muzică consecventă cu amprenta stilistică marca Țăranu, ale cărei substraturi intelectuale depăşesc însă explicațiunile furnizate de el referitoare la titlu (la fel de seci precum humorul său). În cronica sa din Tribuna, muzicologul Theodor Constantiniu constata, pe bună dreptate, gradul înalt de abstractizare şi inamovibilitatea lucrării, ce o plasează „într-un spațiu atemporal din care e exclusă orice direcție de deplasare, orice intenție evolutivă.” Dintr-o perspectivă mai generală, aş zice că Semper idem ar putea fi o parafrază muzicală a mitului sisific. Având în vedere afinitățile francofile manifestate de Cornel Țăranu, probabil că eseul lui Camus pe această temă va fi acționat subliminal în conceperea lucrării. Dar chiar şi fără asemenea conexiuni existențialiste, simpla noastră experiență de viață ne oferă suficiente motive de a-i recunoaşte distorsionata ciclicitate în oglinda de apă a muzicii lui Țăranu.
Lamentație şi descătuşare de Cristian Misievici a reunit un cuprinzător aparat orchestral, precum şi două grupuri corale – masculin şi feminin – dispuse simetric pe balcoanele laterale ale emblematicei săli construite în stil art deco. Materialul tematic vocal e prelucrat heterofonic după „cântecul zorilor” din tradițiile folclorice legate de ritualul de înmormântare, în alternanță cu semnale de trâmbițe venind parcă de pe altă lume (sugestie întărită de plasarea instrumentiştilor în sala din spatele scenei). În cadrul celor patru metamorfoze imaginate de compozitor, savanta orchestrație – condusă cu mână de maestru – alcătuieşte un liant generos, a cărui plasticitate furnizează continuitate şi unitate. Crescendo-ul tensiunii atinge apogeul în partea a treia, printr-o dezlănțuire în fortissimo rar întâlnită în muzica erudită de la noi. Pe tot parcursul lucrării, intențiile auctoriale au fost excelent susținute de orchestra Filarmonicii clujene (care nu încetează să ne încânte cu fiecare nou concert), de corul dirijat de Cornel Groza şi de prestația flexibilă şi comprehensivă a dirijorului Tiberiu Soare. Un final grandios pentru un festival de înaltă clasă.