Ruxandra Zamfir/Iordache/Sorin Romanescu/
Dan Mitrofan: Wild at Heart, Fiver House
Records, 2017.

Jazzul este de multe ori asociat cu nonconformismul, cu emoțiile puternice, cu trăirea autentică, cu intensități ale expresiei și simțirii ce cu greu pot fi obținute în alte genuri ale muzicii. Bineînțeles, nu avem de-a face aici decât cu o serie de stereotipuri și clișee, pentru că jazzul, înainte de a fi „altfel”, este în primul rând „la fel” ca oricare alte muzici, fie ele mai populare sau mai cultivate. Tocmai datorită acestui fapt, datorită capacității sale de a răspunde nevoilor estetice comune ale indivizilor a reușit jazzul să-și câștige o popularitate însemnată, în perioada interbelică sau, la fel de bine, în anii din urmă. Căci ce fel de muzică nu vorbește despre asemenea lucruri, sau pentru care ascultător versurile piesei You don’t know what love is – „You don’t know how hearts burn/ For love that cannot live yet never dies/ Until you faced the dawn with sleepless eyes/ You don’t know what love is” – nu au nicio relevanță?
Albumul Ruxandrei Zamfir, Wild at Heart, vorbește tocmai despre asemenea lucruri simple, dar pe care jazzul știe să le spună în felul său propriu. Din cele zece piese ale discului, majoritatea aparțin acelui repertoriu standard al jazzului, alcătuit cel mai adesea de compozitorii de cântece sau muzică incidentală de pe Tin Pan Alley, Broadway sau de la Hollywood. Având deja o stabilitate și o îndelungată tradiție în urma sa, acest repertoriu este cel care a impus jazzul în primele decenii ale secolului XX ca un gen muzical distinct și popular, iar resursele sale sunt constant explorate de muzicieni din întreaga lume, rămânând o provocare atât pentru instrumentiști cât și pentru soliștii vocali.
Pentru Ruxandra Zamfir, Wild at Heart este al doilea album din carieră, primul, Being Green, din 2008, fiind înregistrat alături de Mircea Tiberian și Sorin Romanescu. Deși din peisajul românesc nu lipsesc discurile care să abordeze repertoriul jazzului standard, albumul de față are, ca element distinctiv, o componență instrumentală mai puțin întâlnită: în afară de vocea Ruxandrei Zamfir, pe album mai pot fi ascultați chitariștii Dan Mitrofan și Sorin Romanescu, cărora li se adaugă saxofonistul Mihai Iordache. Coordonatele alăturării dintre voce și chitară au fost trasate de albumele înregistrate de Ella Fitzgerald alături de Joe Pass, iar albumul de față se înscrie, atât prin repertoriu cât și prin maniera de interpretare, în această descendență. Prezența a două chitare nu face decât să îmbogățească dimensiunea ritmică, armonică și timbrală, iar adăugarea saxofonului este de asemenea o diversificare binevenită.
Albumul debutează cu un cover după una dintre cele mai cunoscute piese ale lui Tom Waits, Temptation, căreia improvizațiile celor doi chitariști îi conferă un cu totul alt aspect. Balansul ritmic de pe Better than anything, susținut de Sorin Romanescu, este molipsitor, intervenția lui Dan Mitrofan amplificându-i parcă caracteristicile, iar pe acest fundal elastic solista își poate permite o desfășurare energică și dezinvoltă. Urmează un alt cover, My Valentine, piesă compusă de Paul McCartney, unde intonațiile muzicii pop sunt mai pregnante. Trebuie apreciată evoluția lui Sorin Romanescu pe A foggy day, atât în acompaniamentul pe care îl realizează pe prima strofă (unde reușește parcă să se joace cu pete de culoare), cât și în coerența cu care-și construiește mai apoi intervenția solistică. Calități similare dovedește și în următoarea piesă, Stormy Weather, unde chitara sa face o echipă ireproșabilă cu vocea Ruxandrei Zamfir. Pe album este inclusă și o piesă semnată de Mihai Iordache, Dissipatin’, care dă și numele albumului din 2005 al muzicianului, prezentată aici într-o variantă mai aerată, mai relaxată decât cea anterioară. Black coffee și You don’t know what love is, două dintre cele mai cunoscute balade, oferă o bună ocazie protagoniștilor de a-și expune abilitățile expresive, iar vocea Ruxandrei Zamfir, conturând atent desfășurarea frazelor melodice, își găsește, pe You don’t know what love is, o fericită completare în evoluția saxofonului și a chitarei lui Dan Mitrofan. Albumul se încheie cu două blues-uri, Cold Cold Heart și Lonely Avenue, piese care, prin ritmicitatea specifică, duc acest final aproape de punctul de plecare, de tonusul piesei lui Tom Waits.
Wild at Heart posedă o anumită delicatețe care, s-ar putea spune, e principala sa calitate. La o primă vedere, i s-ar putea reproșa, poate, un anumit convenționalism, însă nu în asta stă miza albumului. Cum spuneam și mai sus, discul de față are în spatele său o întreagă tradiție a jazzului, iar acest lucru este vizibil atât în alegerea pieselor cât și în modul de interpretare. Din acest punct de vedere, a ști să te exprimi expresiv, dar în limitele idiomului, este la fel de important și de apreciabil ca neconvenționalul și ireverența față de tradiție practicate în alte zone stilistice/estetice. Privit din această perspectivă, Wild at Heart poate fi considerat o reușită în muzica autohtonă, iar meritele se împart egal între cei patru membri ai formației. Vocea Ruxandrei Zamfir este echilibrată, lipsită de orice fel de exces, cu o emisie atent dozată, precisă și cu o inspirată frazare, calități care îi permit să imprime un anumit tip de sensibilitate întregii muzici. Saxofonul lui Mihai Iordache pășește lin peste armoniile celor zece piese, când mai sfios, atunci când o completează pe solistă, când mai dezinvolt, atunci când își construiește intervențiile solistice. Nu în ultimul rând, contribuția celor doi chitariști este substanțială; jucând pe rând rolul de secție ritmică și de improvizator, Sorin Romanescu și Dan Mitrofan dovedesc incontestabile abilități pentru ambele ipostaze, prin evoluția lor fiind un factor decisiv în ceea ce privește varietatea armonică și timbrală. Toate aceste detalii contribuie la ceea ce numeam a fi caracteristica albumului, acea delicatețe a sa, o anumită fluiditate, o ușurință cu care curg ideile și frazele muzicale. Pentru repertoriul propus pe Wild at Heart, asemenea proprietăți sunt indispensabile.