Consiliul
Județean Cluj
Când jazzul revine la Satu Mare
După ce mă repatriasem din postul de director al ICR Lisabona, în 2012, avui plăcerea de a fi invitat la fiecare ediție a Festivalului DobroJazz, organizat de către Dan Hornoiu la Tulcea. La începutul acestei veri a intervenit însă o încurcătură: fusesem plecat pentru o săptămână la Paris, unde mi s-a comunicat tragica știre a morții lui Corneliu Stroe. Marele percuționist și amicul iramplasabil, căruia tocmai intenționam să-i fac o vizită acasă la el, la Constanța, a decedat peste noapte. Pierdere irecuperabilă! Pe de altă parte, Dan Hornoiu îmi vorbise despre complicațiunile ediției din acest an a festivalului său. Ca atare, cu speranța că până la anul situația se va ameliora, am decis să dau curs onorantei invitații primite peste noapte de la Satu Mare, prin vocea șarmantei Tatiana Vaida, o muză a Festivalurilor de poesie păstorite de George Vulturescu. Acolo urma să fie reluat Samfest Jazz International, după o întrerupere de cinci ani. Amicii de pe Someșul Mare − în frunte cu echipa de la Casa de Cultură G.M. Zamfirescu, condusă de Gigi Molnar − nu mă uitaseră și s-au bucurat când le-am promis că voi comenta evenimentul în paginile, atât de cordiale față de arte, ale revistei de cultură Tribuna. Evident, aș fi preferat să pot participa la ambele festivaluri. Drept care voi insista ca atât organizatorii sătmăreni cât și cei de la tulceni să-și decaleze pentru anul viitor datele de desfășurare ale atractivelor evenimente.
Tradiția jazzistică a Sătmarului are înscrise în palmares nume de marcă, precum Billy Cobham, Tomasz Stanko, Larry Coryell, Erik Truffaz, Joey de Francesco, Al di Meola, Trilok Gurtu, John Taylor, Alphonse Mouzon, Johnny Răducanu, Marius Popp, Nicolas Simion, Mircea Tiberian, Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Anca Parghel, Wolfgang Puschnig, Milos Krstic, Kornel Horvath, Sorin Romanescu, Leszek Mozdzer, Lars Danielsson, Garbis Dedeian, Csaba Cserey, Bega Blues Band, Luiza Zan, Nadia Trohin, Mario Florescu… Mergând pe firul amintirii, menționez inubliabilul concert pe care l-am organizat tot acolo în 1983, împreună cu Emil Strugaru de la ARIA Cluj și Rudolf Fatyol, directorul Filarmonicii Dinu Lipatti din Satu Mare, când am reușit să aducem (pentru a doua oară în România, după fulminantul succes de la Festivalul sibian din 1981) fenomenalul Trio Vyacheslav Ganelin/Vladimir Chekasin/Vladimir Tarasov. Cei trei muzicieni ruși de avangardă se aflau pe atunci la apogeul carierei lor, care avea să marcheze destinul muzicii creative a secolului 20. Providența, prin intermediul stomatologului jazzofil Thomas Mendel, m-a ajutat să-l reîntâlnesc pe Ganelin chiar în primăvara acestui an în Israel, unde predă pianul și compoziția la Academia de Muzică din Ierusalim.
Ar fi fost o anomalie ca o asemenea urbe să-și piardă principalul Festival de Jazz. Din fericire, noul primar Gabor Kereskenyi a reînnodat susținerea acordată de autorități pe timpul mandatului precursorului său, Gyula Ilyes, astfel încât − după indezirabilul hiatus de cinci ani − Samfest Jazz a revenit în centrul atenției generale. Remarc, de la bun început, atmosfera degajată și amplasarea agreabilă a galelor, programate pe scena în aer liber de lângă Turnul Pompierilor, monument emblematic, edificat la începutul secolului trecut și situat în vecinătatea nu mai puțin impunătoarei săli a Filarmonicii, una dintre cele mai frumoase din țară. La succesul organizatoric a contribuit implicarea decisivă a echipei organizatorice, coordonate de același inimos Titi Molnar: Maria-Magdalena Matei, Tatiana Vaida, Ciprian Muntean, Ionel Bledea, Csaba Cserey și Radu Lup.
Prima gală a avut un caracter preponderent simfonic, benficiind de virtuozitatea violinistică a unui star în ascensiune − clujeanul născut la Veneția, Francesco Ionașcu − și de competența dirijorală a directorului muzical al Filarmonicii Dinu Lipatti, germanul Franz Lamprecht. Au fost interpretate lucrări de reală priză la public (de notat, foarte numeros!), aparținând compozitorilor Joseph Hellmesberger jr., Henryk Wieniawski, Franz Lehar, Fritz Kreisler, Johann Strauss jr., iar conexiunea jazzistică a fost realizată prin includerea unui aranjament după piesa Satchmo a lui Louis Armstrong.
Cele trei gale dedicate jazzului și genurilor sale proxime au fost inaugurate de duo-ul Essential Notes, alcătuit din instrumentiștii sătmăreni Simion Bărnuțiu / claviaturi și ordinatoare & Robert Kanyadi / baterie, percuție. Indubitabil, cei doi vădesc o intensă frecventare a domeniilor de interferență dintre muzica electronică și cea improvizată. Interesul lor pentru asemenea combinațiuni electroacustice dă rezultate comparabile cu actualele tendințe pe plan mondial, așa încât nu cred să existe restricții pentru promovarea proiectului lor în cadrul nenumăratelor festivaluri de gen (numai la Cluj sunt două, de anvergură − Untold și Electric Castle). Problemele încep acolo unde o artă a exaltării individualității, cum e jazzul, își pierde din acuitate prin depersonalizarea indusă de excesele mecaniciste ale tehnicilor de pre-programare. Cred că întregul program ar deveni mai puțin monocord, dacă ambii interpreți s-ar orienta spre valorificarea potențialului lor de spontaneitate.
Barabas Lorinc Quartet din Budapesta pare a fi rezolvat, în bună măsură, dilema antemenționată, beneficiind de aportul decisiv al trompetistului lider al formației. În cooperare cu hiperprofesioniștii săi coechipieri − Zoltan Csery / keyboards, Attila Herr / ghitară bas și Zsolt Nagy / baterie − Lorinc insistă pe piese de amploare, în tonalități de coloratură neo-expresionistă, cu acumulări de structuri repetitive, adeseori automacerante, asemănătoare pe alocuri paradigmei din Bolero-ul ravelian.
Un moment de vârf l-a reprezentat recitalul grupului Adam Baldych & Helge Lien Trio. Cum se vede din însăși această titulatură, e vorba de o colaborare polono-norvegiană, avându-l ca solist pe Baldych, probabil cel mai interesant violonist în ascensiune de pe scena actuală a jazzului european. El colaborează în prezent cu trio-ul din Oslo al pianistului Helge Lien, un discipol al basarabeanului Mikhail Alperin (între altele, descoperitorul extraordinarului grup TRIGON, condus de violistul Anatol Ștefăneț la Chișinău). Judecând după nivelul atins de Lien, se vede că Alperin (de când s-a stabilit în capitala Norvegiei) nu încetează să-și valorifice vocația de cultivator de talente. Deloc neglijabilă e și prezența României ca fundal pentru biografia artistică a violonistului polonez. De altfel, el a ținut să-și reitereze public gratitudinea pentru ospitalitatea manifestată de Samfest Jazz încă de la ediția din 2012, pe când talentatul june abia împlinise 26 de ani. Revelația personalității lui Baldych o avusesem în cadrul festivalului de jazz coordonat de Johnny Bota la Timișoara (ediția din toamna 2015). Acolo, Baldych cântase în grupul compatrioţilor săi reuniţi sub sugestivul nume Imaginary Quartet. Mai apoi, urmărisem apariția sa împreună cu trio-ul pianistului Helge Lien la Festivalul de la Varna, girat de reedsman-ul ruso-bulgar Anatoly Vapirov (din aceeași mare școală precum antemenționatul Trio Ganelin/Chekasin/Tarasov). Ambele variante sunt excelente, valorizând prestația briantă a violonistului. Adam Baldych îşi cucereşte auditorii de la primele note, cu timbrul mătăsos obţinut din instrument, printr-o abordare pe cât de mlădioasă, pe atât de fermă. De-a lungul întregului recitalul vioara nu încetează să se remodeleze în funcție de stările de spirit impuse de muzică, grație arsenalului de-a dreptul inepuizabil de procedee tehnice și stilistice puse în operă de către maestrul improvizator. Dacă în cvartetul polon prevala coeziunea şi prospeţimea de grup, subordonate unei viziuni quasi-chopiniene, ceea ce am văzut/ascultat la Varna și la Satu Mare îmi sugerează sintagma „romantismul polonez întâlneşte melancolia scandinavă”. Asemenea concertului de la Timişoara, spectatorii au fost martori ai unei acţiuni in vivo de fertilizare a jazzului prin valori clasice europene, ca într-o revenire la valorile perene ale muzicii, aliate cu arta improvizaţiei. La finele memorabilei lor evoluții, Baldych și Lien au schimbat câteva impresii cărora avui privilegiul să le fiu martor. Amândoi au căzut de acord că atmosfera serii de vară sătmărene le-a oferit inspirația pentru o evoluție scenică ebluisantă.
Un avântat recital a fost cel susținut de Irina Sârbu Band. Alerta vocalistă dispune de acompaniatori valoroși, cu care realizează un spectacol pigmentat cu elemente definitorii pentru jazzul de calitate: dinamism, muzicalitate, interacțiune, bună dispoziție. E vorba despre versatilul pianist Puiu Pascu, plus bine sudatul tandem al fraților Ciprian Parghel / contrabas și Tudor Parghel / percuție electronică (aceasta însă, datorită progreselor tehnicii, sună quasi-acustic). Programul s-a axat pe standards din perioada „jazzului clasic”, piese din repertoriul brazilian, prelucrări ethno-jazz. La sugestia mult-îndrăgitului prezentator Florian Lungu, Puiu Pascu a interpretat, în variantă de trio instrumental, reușita sa compoziție Întâlnire într-un hotel de lux. Astfel, pe lângă prețioasele sale însușiri de acompaniator, Pascu și-a pus mai bine în valoare fluența improvizatorică, în succesiuni de acorduri amețitoare, dar totodată judicioase și precise. Jongleriile sale pe muchia dintre disonanțe și consonanțe continuă să încânte publicul, ceea ce mă determină să reiterez ideea că arta sa ar merita o difuziune mai amplă.
Duo-ul Trygve Seim/sax sopran și tenor & Frode Halti/acordeon ne-a transpus în atmosfera melancolică a fjordurilor norvegiene. Seim recurge la tehnici de suflare asemănătoare celor ale duduk-ului armenesc, producând prelungi sunete curbate, cu efecte tânguitoare. Modalismul meditativ impus de Jan Garbarek în spațiul scandinav e dus până la ultimele consecințe. La rândul său, acordeonul e utilizat precum o orgă instalată într-o biserică de lemn izolată în peisaj. Momentul de redempțiune a sosit abia în piesa finală, un blues cât se poate de lent dar care revela impulsuri vitale, până atunci reprimate.
Influența scandinavă s-a resimțit și în recitalul cvartetului timișorean Trompetre, condus de trompetistul Petre Ionuțescu (o mai veche cunoștință, de pe când cânta în grupul Blazzaj). Protagonistul știe să utilizeze în avantaj propriu trompeta sau flugelhornul, filtrate prin dispozitive de obținere a unor acorduri, astfel emise încât să sugereze pilonii unui edificiu sonor quasi-abstract. Înclinațiile sale spre experiment sunt eficient susținute de Anghel Mailat / bas electric și sintetizatoare, Gabriel Almasi / ghitară, electronics și, cu un plus de personalitate, de către Sergiu Cătană, un baterist „de explozie”. Sugestiile gen folcor imaginar, cum ar fi cele intonate pe tilincă, pe un fel serpent din ceramică, sau pe instrumente de percuție, au atins un apogeu bine calculat, chiar la finele recitalului, când toți cei patru muzicieni au ieșit din scenă cântând la buciume.
Trio-ul pianistului Francesco Fornarelli a demonstrat vitalitatea scenei italiene de jazz. Alături de alți doi tineri interpreți − Federico Pecoraro / contrabas și Dario Congedo / baterie − Fornarelli traversează claviatura în multiple direcții, fără prejudecăți. Chiar dacă umbra regretatului Esbjorn Svensson plutește uneori peste peisajele create de grup, acesta se sustrage încadrărilor presabilite. Atitudinea autonomă se susține prin apelul constant la valorile perene ale muzicii, așa cum sunt ele cultivate în Peninsulă (în speță, zona de rezidență a trio-ului se află la Bari, așadar acolo unde își stabilise cartierul general originala mișcare de „emancipare” a jazzului din regiune, avându-l ca inițiator pe trompetistul Pino Minafra).
Festivalul s-a încheiat cu un magistral recital susținut de Philip Catherine Trio. Liderul trupei este o figură emblematică nu doar a jazzului belgian, ci și a celui european. Născut în 1943, Catherine a colaborat cu un număr copleșitor de mari muzicieni. De-a lungul carierei a apărut pe nu mai puțin de o sută de albume discografice. Cu toate acestea, evoluția sa scenică − așa cum a demonstrat-o la Satu Mare − nu e câtuși de puțin atinsă de rutină. Din contra, experiența sa de-o viață se convertește în delectabile „aserțiuni ghitaristice”, de-a dreptul juvenile, emanând energii pozitive. Philip Catherine și-a dezvoltat o capacitate specială de a istorisi prin intermediul ghitarei. Frazarea sa specifică e una confesivă, ca într-un limbaj nemaiauzit. Narațiunile abundă în delectabile înflorituri, însă ideile principale sunt forjate cu migala unui orfevru. Ritmicienii săi îl susțin cu discreție: excelentul contrabasist Philippe Aerts și junele Antoine Pierre, baterist capabil să obțină maximum de efecacitate cu minimum de investiție energetică. Nici nu se putea un spectacol mai demn de nobilele idealuri ale jazzului decât cel oferit nouă de trio-ul belgian. Un final de neuitat, elogiat ca atare și de infatigabilul prezentator Florian Lungu.