În plină vară 2017 avui privilegiul de a fi invitat la cea de-a noua ediție a Festivalului Internațional de Poesie și Muzică de la Bistrița. Responsabilii de proiect sunt doi dintre cei mai activi literatori români ai anilor 2000, Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari. Așa cum ei înșiși au mărturisit public, succesul și anvergura evenimentului se datorează în primul rând directorului festivalului, imbatabilul promotor cultural Gavril Țărmure. De altfel, centrul de greutate al programului se concentrează în sala special reamenajată a Sinagogii Bistrița, convertită de același Țărmure într-un valoros Centru Multicultural. Simpaticii amfitrioni ai recitalurilor de poesie i-au mulțumit coordonatorului pentru deplina libertate pe care le-a acordat-o în structurarea listei de invitați din sfera literaturii. Pe de altă parte, ca excelent impresar (absolvent al Conservatorului de la Iași, la clasa trombon), domnul Țărmure reușește la fiecare ediție să propună o selecție muzicală pe măsura înaltei ținute artistice a festivalului bistrițean. Așa se face că oaspeții-poeți, veniți din diverse țări, rămân impresionați de numărul mare de spectatori și de calitatea acestora, contrazicând temerile că publicul iubitor de arte s-ar „volatiliza” în perioada estivală.
Anul acesta, uvertura muzicală a aparținut Noii Orchestre Transilvane (încă o inițiativă remarcabilă a lui Gavril Țărmure!), dirijată de Petronius Negrescu, avându-l ca solist pe violonistul Radu Kis. În ambianța solemnă a grandioasei Biserici Evanghelice din centrul urbei, au fost interpretate compoziții clasice de Beethoven și Ceaikovski. La amintitul Centru Multicultural avură loc recitaluri interpretate de Duo-ul Maria Răducanu / Sorin Terinte și de Liviu Mărculescu Jazz Unit. Acest din urmă cvintet e alcătuit din lider, la trombon, Elena Gatcin/claviaturi și voce, Eugen Tobos/ghitară, Eugen Amarandei/contrabas, Teo Popescu/baterie, continuând oarecum direcțiile trasate de grupul Balcanamera (creat din inițiativa inubliabilului percuționist Corneliu Stroe, pe care moartea ni l-a răpit în iunie 2017).
Cele două recitaluri pe care fui invitat să le prezint merită calificativul de memorabile. În consecință, n-aș vrea să ratez șansa de a le comenta în două articole concepute pentru Tribuna. Ca de fiecare dată, începând din 1992, formația Trigon din Chișinău și-a uluit și entuziasmat auditoriul. Fondată de virtuozul violei Anatol Ștefăneț, această grupare a edificat timp de peste un sfert de secol o impresionantă sinteză între melosul tradiţional de pe întreg arealul latinităţii orientale (în speță, române) şi spiritul libertar al jazzului. Dintr-o perspectivă istorică, demersul înzestraţilor discipoli basarabeni din stirpea lui Ştefăneţ nu e singular. Între precursorii săi se reliefează figura lui Richard Oschanitzky, veritabil fondator al jazzului de expresie română. Eforturi similare, depuse încă din anii 1960-1970 cu rezultate adeseori remarcabile, poartă amprenta unor individualităţi precum Jancy Korossy, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Aura Urziceanu, Marius Popp, iar mai apoi Nicolas Simion, Decebal Bădilă, Harry Tavitian, Corneliu Stroe. În ultimele două decenii, jazzul din arealul româno-moldav a dat lumii noi interpreţi capabili să se exprime în acest limbaj specific identităţii noastre: Lucian Ban, Marius Preda, Maria Răducanu, Alexandru Arcuş, Geta Burlacu, Dumitru Belinschi, Teodora Enache, Cezar Cazanoi, Mario Florescu, Ilona Stepan, Nadia Trohin, Alex Calancea, Gh. Postoroncă, Elena Mindru, Irina Sârbu, Marius Mihalache…
La Bistrița, Trigon a apărut într-o configurație pe care jazzologii ar numi-o stelară: pe lângă liderul capabil să valorizeze întreg potențialul violei, i-am admirat pe discipolii săi, ajunși − la rândul lor − la deplina maturitate interpretativă. Astfel, Dorel Burlacu configurează peisaje armonice rafinate, schițează contramelodii sau fugi unde rigoarea bachiană întâlnește expansivitatea swing-ului, asigurând totodată fundații basistice elastice, precise și inventive. Tot el ne-a oferit și o piesă proprie revelând sonorități de-a dreptul spectrale obținute din muzicuță. La rândul său, Vali Boghean e un temperament tumultuos, căruia nu-i e deloc suficient un singur instrument. El se manifestă plenar, quasi-instinctiv, când pe saxofonul sopran, când pe flugelhorn, caval, fluiere, trompetă, claviaturi, percuție, ghitară, sau prin însăși vocea sa. Un spectacol în sine, care însă are de câștigat prin cooptarea în aranjamentele ultraofertante purtând marca Trigon. Impecabilă e și contribuția percuționistului Gari Tverdohleb la materializarea unui concept muzical de o asemenea complexitate. Fără niciun fel de veleități spectaculare, G. B. a atins un nivel muzical ce mă determină, an de an, să-l nominalizez ca primă opțiune la categoria Rising Star/Percussion în cadrul juriului mondial al revistei americane DownBeat (fondată 1934), Down Beat Jazz Critics Poll, din care cu onoare fac parte.
În subtextul bijuteriilor sonore create de Trigon există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor şi intensităţilor. Cei patru muzicieni se întrec în ingenioase combinaţiuni melodico-armonice, în distilarea de savori inedite, din străvechi esenţe acustice. Aranjamentele purtând marca Ştefăneţ reprocesează – din perspectiva omului rămas om până în aceste deplorabile timpuri – nu doar zestrea etnomuzicală româno-moldavă, ci şi impulsuri provenite din varii alte contexte (cum se observă, cu prisosinţă, în remodelarea idiosincratică a noţiunilor jazzistice de blues şi swing în Doina Blues, sau în originalele versiuni conferite unor standards precum Caravan sau Birdland). Cum ar veni, nimic din ceea ce e muzică nu le e străin acestor artişti înnăscuţi. Şi – să ne înţelegem – nu e vorba de simple inserturi mecanice, ci de o concepţie muzicală integratoare. Acest conglomerat eclectic se supune unor subtile legităţi, induse şi reglate prin viziunea de ansamblu a lui Anatol Ştefăneţ. Mozaicul astfel obţinut are impetuozitatea şi atractivitatea „colajelor sonore” ale lui Frank Zappa, fără componenta sardonică a acelora, dar cu masive doze de autoironie şi de humor beningn. De altfel, un special simţ al spectacolului, vizibil în cazul interpretărilor pe viu ale muzicii girate de Anatol Ştefăneţ, ar putea oferi un răspuns la întrebarea „de ce fu înfiinţat la Chişinău un teatru purtând numele lui Eugen Ionescu?”
O sugestie survine de la sine: întrucât componenta vizuală a spectacolului atinge cote pe măsura esteticii muzicale cultivate de Trigon, e imperios necesară realizarea unor înregistrări video corespunzătoare. Pe lângă valoarea documentară a acestora, ar fi de sperat ca ele să-i convingă pe impresarii noștri să aducă mai frecvent pe scenele din România acest grup incomparabil.