Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Comentariu literar al nuvelei “Uniforme de general” de Mircea Eliade

Comentariu literar al nuvelei “Uniforme de general” de Mircea Eliade

 

 

Motto: „În jurul ritualului răzbunării – act primitiv și esențial asemenea dansului și rugăciunii – se montează o veritabilă industrie dramatică… Excedați de încetineala legii, de insolența puterii, spectatorii se pătrundeau de fiorul libertății*. Își închipuiau că participă la legea nescrisă ce o rușinează pe cea din hârțoage” (Ion Omescu, Hamlet sau ispita posibilului, operă încununată în 1988 cu Premiul Academiei Franceze).

 

 

Absolvent de Filozofie și Litere, cunoscător de limbi moderne și clasice, în iunie 1948, pe când era student la Teatru, Ion Omescu (1925, Arad – 2000, Aix-en-Provence), poet, dramaturg, traducător, actor și regizor, a ales să joace, la sfârșit de an universitar, câteva scene din Hamlet (1) în traducere proprie, scene îmbinate între ele de Ruxandra Oteteleșanu.
Cu o impunătoare prezență scenică, s-a bucurat de un succes răsunător și de încurajarea binemeritată a unor prestigioși cronicari, precum Nicolae Carandino (care urma să fie închis ani de zile în temnița politică) și Petru Comarnescu (cf. Ion Focșa, Ion Omescu, în rev. „Argeș”, Pitești, dec. 2005, p.26, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-arte.pdf).
Apoi talentatul student a făcut unsprezece ani de temniță cu o mică pauză după cinci ani. Ca deținut politic, Ion Omescu ar fi fost „cel mai eficient profesor de franceză”, își amintește Dumitru Filip exilat în Canada (vezi Dean Philip / D-tru Filip, La revedere Maestre Ion Omescu, în „Cuvântul Românesc, ian. 2001, p.19, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/la-revedere-omescu.pdf).
Întâi Omescu a „căzut prizonier la barbari” pentru că a vrut să fugă din „statul-închisoare” (Mircea Eliade). Pe urmă, pentru că era un scriitor prea subtil și prea instruit. Iar staliniștii cu putere de decizie urau cultura românească autentică și pe scriitorii de geniu, pe care-i doreau scoși cu tot dinadinsul din cultură. Sau măcar eliminați până la amnistierea generală a deținuților politici din 1964.
Și în zilele noastre, cripto-comuniștii ascunși după pseudonime au o ură neîmpăcată împotriva scriitorilor a căror „notabilitate” (cum zic ei!) n-a fost impusă de regimul securisto-comunist. Adică postura lor de autori nu a fost susținută și promovată de autoritatea politică a unui stat totalitar.
Nostalgicii gândirii unice își fac singuri „revoluția lor culturală”, propunând, precum un minoritar maghiar (2), ștergerea fișei „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Sau plătind, în calitatea lor de „abonați ai veniturilor grase” (cf. Victor Felea), îngreunarea căutării on-line după numele scriitoarei.
Mircea Eliade îl imaginează pe Ieronim Thanase din nuvela Uniforme de general ca fiind un „produs al teroarei” care se apără jucând teatru: „Cât timp ne vom putea costuma și vom putea juca, suntem salvați !” (p.434). Artistul transformă „nenorocul în spectacol”, căci, dintru început, Ieronim a fost dăruit de Dumnezeu cu o mulțime de talente.
În cenzuratul post-scriptum la Hamlet sau ispita posibilului, în care imaginea lui Hamlet era suprapusă gravurii lui Albrecht Dürer intitulată Melancolia, se mai pot citi următoarele:…„dacă îți rămâne destulă putere să uiți ce-ai învățat și să le judeci pe toate din nou cu mintea ta, și dacă pe lângă toate acestea ai șansa cumplită să-ți moară un tată, prietenul cel mai bun sau iubita, să orbești sau să cazi prizonier la barbari, astfel încât toate cunoștințele tale să se fructifice prin durere, atunci, într-un ceas foarte rar, coboară peste tine harul melancoliei. (…). Studentului în melancolie, numai arareori, instinctul îi încalecă indiferența. Atunci melancolicul arde pentru iubire, pentru idee, sau se consumă într-un sângeros gest de dreptate” (Ion Omescu, Hamlet…, București, 1999, pp. 275-276).
După căderea Cortinei de fier, editându-l și pe renumitul savant Mircea Eliade, „notabilii” dictaturii comuniste umblă cu „foarfeca cenzurii”.
Să nu se poată vedea înșirarea crimelor comuniste din Jurnalul portughez (Ed Humanitas, 2010) consemnată de Mircea Eliade pe 2 iulie 1941. Sau pentru ca cititorul să nu dea peste pasajul cu ideea de „spectacol ca metodă soteriologică într-un stat-închisoare” notată de Mircea Eliade pe 17 martie 1979. Această idee – făcută dispărută în Jurnalul eliadesc scos de Humanitas în 2004 – apare ca motto în cartea din 2006, Nodurile și semnele prozei a lui Eugen Simion (Iași, p.283).
În închisoarea politică, Ion Omescu, fostul student al Conservatorului Regal de Artă Dramatică interpreta – în limba lui Shakespeare (3) – pasaje întregi din Hamlet.
Parcă ar fi descoperit și el, precum actorul Ieronim Thanase din Uniforme de general, sensul și funcția mântuitoare a spectacolului (vezi Al. Mihalcea, Maître Omescu sau lecția speranței, în „Cuvântul Românesc”, Canada, febr. 2001, p. 10, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-speranta.pdf). Peste zeci de ani de la eliberarea din închisoare, scriitorul Alexandru Mihalcea a putut așterne pe hârtie versurile poetului Ion Omescu memorate în gulagul comunist: „Se risipiră fastul și splendoarea/ acelei curți cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva la Elsinor/ au mai rămas doar pietrele și marea./ Doar tu, strigoi din os de domnitor,/ colinzi civilizații cu-ntrebarea/ce nu-și găsește-n palmă dezlegarea/ și n-are-n zodii semn prevestitor./ Reamintindu-ți clipele acele/ când ai străpuns la Doamnă în iatac/ pe șobolanul-sfetnic prin perdele,/ îți dăruim dilema fără leac./ De sub mătăsuri, dintre catifele/ s-o-mplânți în pieptul fiecărui veac.”
Exilul i-a adus lui Ion Omescu în 1988 premiul Academiei Franceze și unanima recunoaștere de excepțional specialist în Shakespeare, a cărui operă o discuta cu studenții cursului său de la Academia Regală de Artă Dramatică din Haga.
La cinci ani după debutul Revoluției culturale chineze (1966-1976), care a făcut zeci de mii de victime în rândul celor pe care pregătirea intelectuală, artistică sau culturală îi săltase deasupra mulțimii manevrabile, probabil chiar în anul când „noutatea” zdrobirii degetelor unui planist chinez îngrozise lumea, Mircea Eliade a terminat în America nuvela Uniforme de general, avându-i ca protagoniști pe trei artiști de autentic talent (Ieronim, Antim și Maria), dintre care ultimii doi erau muzicieni.
Actorul Ieronim Thanase ar fi fost „mai frumos decât are dreptul să fie un bărbat”, după opinia tinerei violonceliste Maria Da Maria. În Teatrul său experimental, Ieronim intenționa să monteze Hamlet, jucând, în fața vechii oglinzi „vrăjite” din salon, atât rolul lui Hamlet, cât și pe cel al fantomei tatălui ucis pentru uzurparea puterii regale. Desigur grimat și costumat în uniforma de gală a generalului Calomfir.
„Cum aș putea exprima mai clar condiția de fantomă, decât îmbrăcând această uniformă de general român, uniforma unui erou din primul război mondial?”, a întrebat retoric Ieronim (vezi Mircea Eliade, Uniforme de general, în volumul greu lizibil intitulat În curte la Dionis, C.R., 1981, p.429).
Asocierea dintre moarte și eroismul generalilor români este cu atât mai elocventă cu cât Mircea Eliade o imaginează a se petrece la vremea arestării ofițerilor după dezarmarea lor impusă de legea staliniștilor, ocupanți ai României ciuntite, din nou, de Basarabia și Bucovina de Nord.
Montarea experimentală a piesei Hamlet s-ar fi făcut în Bucureștiul anilor cincizeci în salonul casei generalului Iancu Calomfir abia ținându-se să nu cadă din pricina bombardamentelor din aprilie 1944.
După gratiile închisorii de la Sighetul Marmației, chiar în anul 1950 murea septuagenarul general Henry Cihoski (1871, Tecuci – 18 mai 1950), erou al Războiului Întregirii, decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).
Adresându-se Mariei Da Maria (unic adevărat discipol al maestrului Antim chiar înainte de a-l cunoaște) Ieronim (cumva nepot al violoncelistului Antim Manolache) explicase în continuare că o uniformă de general român sugerează ideea de moarte, „de ceva care a fost și nu mai poate fi pentru ca a intervenit TRAGEDIA”.
Conversația din salonul neîncălzit al casei cu geamurile sparte s-a desfășurat la început doar între cei trei artiști autentici: Antim, în etate de vreo cincizeci de ani, artist celebru care a renunțat la trei logodnice, întru deșăvârșirea sa ca violoncelist. Deși numele Manolache trimite la cunoscuta baladă a Meșterului Manole, violoncelistul nu este „o ipostază degradată” a lui Manole, cum greșește un comentator. Pentru că Maestrul Antim este un artist pe de-a-ntregul realizat. Chiar și în calitatea lui de profesor fără noroc la discipoli, are bucuria de a lăsa după moarte o elevă care și-a întrecut maestrul înainte de a-l cunoaște.
În acea seară Antim sosise acasă mai devreme decât de obicei. Era însoțit de noua sa cunoștință, Maria Daria Maria, violoncelistă de geniu.
După criteriul definirii adevăratului discipol ca ucenicul care și-a depășit maestrul – dar nu prin „suprimare” la 78 de ani, cum se pare că ar fi fost dat de-o parte Noica (4) în 1987, Maestrul Antim spusese despre Maria Da Maria că este adevărata sa discipolă. Celor doi violonceliști de excepție li se alătură artistul Ieronim, coborât din podul casei unde fusese să „împrumute” uniformele de gală ale generalului Calomfir.
Actor, dansator, cântăreț, dramaturg și regizor, Ieronim Thanase întrupează artistul cu un talent ieșit din comun și o surprinzătoare precocitate. De copil jucase la Teatrul Municipal având un răsunător succes. Acum, la vremea terorii ideologice comuniste susținută prin teroarea statului polițienesc, faimosul actor se retrăsese din viața publică.
La fel procedaseră în anii cincizeci nenumărați artiști și oameni de cultură, deși mulți nu au făcut-o din voia lor. Filozoful Constantin Micu Stavilă (n. 1914) a dus și el o viață clandestină, după arestarea din 1950 și „trecerea prin mai multe închisori și lagăre, printre care Canalul Morții Dunărea-Marea Neagră”. Fusese conferențiar la Teologie și șef de cabinet al Ministrului Educației Naționale, Ion Petrovici, ministru supraviețuitor celor 19 ani de închisoare politică. Pentru Constantin Micu exilul interior s-a terminat cu vizita generalului Ch. De Gaule care i-a înlesnit plecarea în Franța în 1969.
Posedând al șaselea simț, acela de a vedea duhurile care bântuie podul, având în plus și darul clarviziunii (poate și acela al bilocației), Ieronim Thanase alesese a-și desăvârși meseria printr-un Teatru experimental jucat în fața oglinzii imense din salon, împrumutând nu numai personajul „atotștiutor” al Corului din tragediile grecești, ci și definiția veche a filozofiei, aceea de artă pregătitoare a trecerii în lumea de dincolo. După spusa unor legende medievale, oglinzile ar fi „trecătoarele morții, cărările prin care moartea pătrunde în viață și în gând” (Dan Botta).
În timp ce Maria Da Maria cânta dumnezeiește la violoncel, în acea seară de toamnă, Ieronim Thanase vede (în duh) cutremurătoarea imagine a zdrobirii degetelor violoncelistei și a răstignirii ei de către comuniștii revoluționari, aduși la paroxismul urii împotriva semenilor care îi depășesc, i.e. împotriva artiștilor autentici: „O văzuse alergând desfigurată de groază, urmărită de mulțimea aceea compactă, rea, fără figură… Abia apucaseră s-o răstignească… dar, când i-au zdrobit mâinile, a țipat atât de puternic, încât s-au trezit… și atunci n-au mai văzut-o. Așa a putut să coboare de pe cruce, dar anevoie, căci avea mâinile sfărâmate. A coborât și a fugit” (p. 438).
Povestindu-și nenorocul vieții, tânăra vorbise în salon de degetele ei pe care cu greu reușise a le feri de distrugere prin accidentare la mașina de treierat, deși îi implorase a-i da un alt loc de muncă (p.436).
Se știe că, în comunism, cei cu putere de decizie aveau o plăcere specială să ofere locuri de muncă „potrivite” (pasă-mi-te) cu pregătirea profesională a solicitanților (5). De pildă, poetului Traian Chelariu (fost universitar cernăuțean) securisto-comuniștii din structurile de vârf îi rezervaseră postul de deratizator al Capitalei, iar monografistei Lucia Apolzan, cu un strălucit doctorat condus de Dimitrie Gusti (inițiatorul Școlii sociologice de la București), un post de muncitoare necalificată în infernul sonor al unei Țesătorii.
Supraviețuitori ai unei familii de 39 de membri, Maestrul Antim și nepotul său Ieronim ar fi fost singurii artiști din neamul lor urmărit de nenoroc. Fiecare din ei acceptă tragedia ca singurul mod de existență vrednic de un artist „cârând atâția morți în spate” (M. Eliade). Închinându-și existența artei, ambii au avut revelația libertății spiritului adusă cu sine de consecvența trăirii în acord cu idealul ales.
Măsurată după mulțimea de amintiri, vârsta lor poate fi socotită aceeași, cu diferența că unchiul le-a dobândit prin trăire, iar nepotul le imaginează.
Întâi le imaginează, apoi le recheamă în minte și devin amintiri: „Un artist nu îmbătrânește niciodată… Dacă ne-a pedepsit și pe noi Dumnezeu cu ceva, ne-a pedepsit cu tinerețe fără de bătrânețe” (p.448).
În timpul conversației dintre Antim, Ieronim și Maria Da Maria coboară din podul întunecat al casei și elevul Vladimir Iconaru în uniforma generalului erou, costum pentru el nepotrivit, nu numai ca dimensiune. Căci el s-a dovedit nevrednic de a afla adevărata istorie a generalului Calomfir pe care „nu o mai cunoaște nimeni pentru că… au murit aproape toți.” (p.408).
Cum să reinventeze Pariul lui Pascal un tânăr crescut de la vreo zece ani cu doctrina lui homo economicus, „porcus economicus”, după trăiristul Noica. Elev care, în plus, între fluturi și gândaci, preferă colecționarea gândacilor.
Frapat de imaginea tânărului în mână cu un porumbel rănit, Ieronim își spusese că oamenii nu au dreptul să-și piardă speranța în tânăra generație. Actorul (nepot de erou) obișnuia să mai intre în vorbă cu oameni necunoscuți de pe stradă care-i atrăgeau într-un fel atenția. Așa se întâmplase cu două zile în urmă și cu Vlad Iconaru, căruia îi vorbise de podul casei dărăpănate și de colecția de fluturi a Maestrului Antim. Ultima fusese cea care i-a atras curiozitatea.
Numele elevului Iconaru se potrivise în dimineața când s-au întâlnit cu imaginea sa de pe stradă, bănuită a fi mai plină de semnificații decât s-a întâmplat ea să fie.
Cu fantezia sa mereu în acțiune, artistul Ieronim îl văzuse pe elev ca purtător al unei „întregi teologii” (a Duhului Sfânt), sau ca purtător al „credinței și speranței întregului neam omenesc” (p.433). Ceea ce nu l-a metamorfozat pe elevul cel milos (care se gândise că porumbelul rănit putea fi mâncat de o pisică) nici în „mesager”, nici în „purtător de mituri”.
Dispus a-i oferi tânărului orfan de război insectarele sale, Maestrul Antim Manolache precizează că lui îi plăceau în tinerețe în special fluturii (p. 437). La pasiunea de colecționar, Antim renunțase din junețe, după întrevederea cu un mare muzician care i-a sesizat autenticul dar pentru muzică.
De fapt, lui Vladimir Iconaru i se refuză relatarea istoriei generalului Calomfir de îndată ce îi este sesizată lipsa de imaginație, pe care elevul o împărtășea cu foarte mulți: „Aproape nimeni nu mai are imaginație”, constatase Ieronim. „Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-și imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, și deci mai adevărată” (p.408).
Când fuseseră împreună după uniformele de general în podul dărăpănat, tânărul crescut la țară n-a dat semne de frică, chiar dacă, fiind noapte și văzând lumina lanternei, puteau descinde polițiști să-i aresteze, cum ades de întâmpla în acei ani.
De stafiile care bântuiau vechiul pod nu i-a fost frică, pentru că elevul ajunsese într-a VII-a de liceu în anii cincizeci și se poate cu ușurință presupune că orfanul fusese temeinic îndoctrinat cu materialismul ateu. Iar „sărmanele duhuri, blestemate să cutreiere podul casei” (p.435), în fața golului de credință în existența lor, „se reîntorc în neființă” (M. Eliade).
Lipsa fricii de duhuri a fost interpretată de Ieronim Thanase ca semn al incapacității de a percepe „spaima cea mare”. Cu alte cuvinte, ca nepuțință de a afla „clipa aceea fără de început și fără de sfârșit” (p.435) când oamenii „vor descoperi că n-au fost niciodată singuri” (M.Eliade).
Tânărului îi rămâne doar simbolicul rol de a purta „cadavrul trecutului în spate”, odată cu uniforma de general îmbrăcată spre a se feri de frig, uniformă peste care fuseseră suprapuse fote ardelenești și pelerina generalului Calomfir primită împreună cu decorația „Ordinul Mihai Viteazul”: „Ce haină grea, frate Vladimir, parcă ar fi un trup cald care te-a cuprins în brațe ca să te apere de frig”, exclamă visător Ieronim. (p. 433).

 

 

Note:
1. În cartea lui Ion Omescu, Hamlet sau ispita posibilului (1971, ed. II-a, 1999), editorii din 1999 au înlocuit abuziv și prostește cuvântul „libertate” prin „ilegalitate”.
2. Minoritarul pitit în Wikipedia după pseudonimul Kun Kipcsak, în dușmănia lui față de valorile culturale ale celor peste 90% de locuitori români din România, a marcat fișa ISABELEI VASILIU-SCRABA din wikipedia, în dec. 2021 ca, vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”. Iată-i pe wikipediștii interesați de anihilarea scriitoarei prin scoaterea ei din Wikipedia: Kun (Kunok) Kipcsak, Accipiter GentiliusQ, Donarius, CumanulB, Diesel EngineRo, AdiJapan, MyComp, Alexander Tendler, Vituzzu, Hoyanova, Joshua Jonathan, Enrique Cordero, dintre care multe sunt clone ale comentatorului de youtube zis dan popescu, zis mihail voinea, etc. In aprilie 2022 prezentarea Isabelei Vasiliu-Scraba a fost repropusă spre ștergere din Wikipedia probabil și pentru că a scris despre confiscarea acestei enciclopedii de către o mafie cu interese anti-românești (, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Copiez un fragment din pagina de discuții a wikipediei: „Sunt profesor universitar și am verificat la https://www.worldcat.org/search?q=scraba+vasiliu și în alte baze de date lucrările și citările impresionante ale Doamnei Isabela Vasiliu Scraba. Cunosc și apreciez la superlativ activitatea sa științifică. Criteriul Notabilității mi se pare îndeplinit pe deplin și vă rog să nu ștergeți pagina de Wikipedia a doamnei. Mulțumesc! 188.27.48.179 (discuție) 20 septembrie 2022 13:14 (EEST)”.
3. După cum am aflat de la sora tatălui meu, Viola Duțescu, tânărul actor Ion Omescu îl consulta ades pe soțul ei, Dan Duțescu. Fiindcă anglistul Dan Duțescu a fost întreaga viață recunoscut între confrații din breaslă că este “numărul 1 în România, atât în predarea pronunțării [limbii engleze] cât și în rostirea englezească rafinată” (cf. Andrei Bantaș).
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, în rev. Plumb, Bacău, ian. 2010. Din vomumul Pseudo-România. Conspirarea deconspirării (București, 2004, p.85), de Ion Varlam, am aflat că în august 1987 se știa de schimbarea de regim din 1989, dintr-o casetă aflată la radio „Europa liberă” în care erau precizate deja funcțiile pe care urmează a le ocupa Ion Iliescu și viitorul șef al securității, Virgil Măgureanu. Cei doi l-au vizitat la Tescani pe falsul dizident Andrei Pleșu pe 23 august 1989 (ibid.).
5 Fostul meu coleg de școală, inginerul Fârșerotu Sorin, după depunerea actelor pentru părăsirea statului-închisoare, n-a mai putut lucra decât ca gunoier, la vremea când răsfățații regimului concentrațional comunist se plimbau cu stipendii grase dincolo de Cortina sovietică de fier.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg