Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Influențe literare în poezia lui Eminescu (V)

Influențe literare în poezia lui Eminescu (V)

 

 

Eminescu, despre propria poetică a influențelor literare

 

Printre textele de estetică a poeziei recuperate din lada cu manuscrise a poetului se găsesc și patru fragmente în care Eminescu ne împărtășește modul în care el își creează, din influențele literare, poezia. Să urmărim aceste fragmente.
(1). „Cronicele și cânticele formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiunilor”, îi scrie poetul Veronicăi Micle, referindu-se la literatura folclorică ce îl inspira în acel moment al vieții sale (cf. 11, s.m.). Și, drept dovadă, putem citi cele 34 de poezii scrise de către Eminescu în stil popular, pe care Ilarie Chendi, Perpessicius și D. Murărașu le-au adunat în volumele lor.
(2). Dar Eminescu nu recunoaște numai influența asupra sa a poeziei populare, ci și a literaturii culte străine. Iată de exemplu ce afirmă el cu privire la dramaturgia lui Shakespeare: „Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, și încă astfel ca să poți cunoaște ceea ce-ți permit puterile ca să imiți după el.” (Repertoriul nostru teatral, 1870; cf. M. Eminescu, OPERE, IX, Editura Academiei R.S.R., București, 1980, p. 85, s.m.).
Așadar, dramaturgia lui Shakespeare, care este „cel mai mare poet pe care l-a purtat pământul nostru” spune Eminescu, trebuie imitată. (Mihai Eminescu, conf. Opere, ed. I. Crețu, II, p. 179). Poeții își vor crea dramele în versuri prin imitarea pieselor lui Shakespeare, piese care se instituie astfel ca modele literare dramatice.
Însuși Eminescu s-a inspirat din dramele lui Shakespeare, ne spun criticii sursologi. Dar Eminescu nu l-a studiat doar pe Shakespeare, ci și pe Goethe, Schiller, Lenau, Schopenhauer, în mare parte cu același scop: ca să imite după ei… Iar critica sursieră ne-a dovedit în mai multe rânduri acest lucru.
(3). Din cele două citate de mai sus înțelegem că Eminescu practica cu bună știință tehnica (poetica) influențelor literare, care este de fapt tehnica imitației și prelucrării izvoarelor literare. Am spus deja că în perioada studenției de la Viena și Berlin, de exemplu, Eminescu a citit și tradus sute de pagini din literatura romantică germană, nu doar pentru bucuria estetică pe care i-o procurau aceste texte, ci și pentru a-și culege din ele „fondul inspirațiunilor”. Dar Eminescu ne spune chiar el cum își crea poezia din ideile culturale străine. Să-l ascultăm: „Oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi cu una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul salei şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreţi de oglinzi. De-afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc. În lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii şi ideile cele mari, chintesenţa vieţei sale sufleteşti, se uită la ele dacă şi cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală luminată? Multe, mai întâi inamice, ies înfrăţite; toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta – şi astfel se comunică şi auditorului, şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-l atrage“ (OPERE, XV, p. 138).
Parabola sălilor prin care trec ideile străine, concepută de către Eminescu, are trei mari elemente: „oamenii învățați, dar fără talent propriu”, oamenii de talent și „ideile străine”. „Oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte”, primesc în mintea lor întunecată ideile străine dinafară, însă ele nu îi ating, nu încolțesc în ființa lor, și ca atare ies pe cealaltă ușă tot așa cum au intrat: „indiferente, singure şi reci.” În schimb, în „capul unui om de talent”, care este ca o sală luminată, ideile străine sunt bine primite, intră în dialog cu propriile idei, se potrivesc „toate, fără să se contrazică” și, în final, „ies înfrățite”; „şi astfel (ideile înfrățite, p.m.) se comunică şi auditorului, şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-l atrage“: aceasta este tehnica sau poetica prin care omul de talent creează opera artistică, ne spune, prin parabola sălii luminate, Eminescu.
După cum se vede, pentru Eminescu propriile idei nu sunt suficiente creației poetice: pentru a crea poezie, poetul de talent trebuie să îmbine armonios propriile idei cu ideile străine. Propriile idei trebuie să se înfrățească cu ideile străine și abia din această înfrățire rezultă poezia.
Este vizibil faptul că Eminescu vorbește aici, parabolic, chiar despre arta sa poetică, deci despre modul în care el însuși își elaborează, din ideile proprii și străine, poezia. El vorbește despre modul în care influențele literare care trec prin viziunea sa sunt eminescizate.
Nu mi-am închipuit, atunci când l-am citit pe Eminescu pentru pura plăcere estetică, deci fiind eliberat de grija vreunei analize literare sau sursologice, că el nu este un poet original și că poezia sa a avut nevoie de atâtea surse străine. Și nu mi-am imaginat că tocmai el poate să susțină această teorie sau artă poetică a influențelor literare, deci a „ideilor străine” care se înfrățesc cu propriile idei, tehnică în temeiul căreia se poate crea poezia…
Mai mult de atât, dacă îl compar pe Eminescu cu câțiva dintre poeții noștri moderni semnificativi, precum Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Minulescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, constat că, pentru a-și crea poezia, Eminescu s-a folosit mai mult decât ei de ideile străine, de surse, de influențe. Și tocmai de aceea cercetarea acestor influențe a atras atâția cercetători și critici, lucrările acestora constituindu-se ca o ramură distinctă a criticii eminesciene – critica sursieră.
(4). Arta poetică a influențelor literare sau a reciclării ideilor străine pe care o practică Eminescu funcționează îndeosebi cu idei de factură romantică tradiționaliste (mitologice, istorice) și de aceea poezia pe care această poetică o elaborează este, de regulă, o poezie romantică tradiționalistă, ilustrată mai cu seamă de poemele prozaice lungi și de dramele în versuri.
Pe de altă parte, trebuie observat că poetica influențelor sau a reciclărilor literare este, în cele din urmă, abandonată de Eminescu… Și chiar este criticată de el: „A reproduce scheme, colaje vechi este sărăcie, poesia adevărată e nemijlocită. […]. Ne va mişca numai ceea ce e în genere uman. Sceneria este romantică. Cuprinsul: pasiunea, mişcările vieţei sunt în Sh.[akespeare], – Byron.” (s.m.). (Mss. 2257, 9/1/1873, p.p. 92-93, s.m.).
Eminescu vorbește în acest fragment despre două poezii: despre o poezie care „reproduce scheme, colaje vechi”, ce poate fi numită poezie romantică tradiționalistă, care „este sărăcie”, deci este ratată estetic, și despre o altă poezie, care „e nemijlocită”, deci ferită de influențele romantice tradiționaliste – aceasta este poezia adevărată: „poesia adevărată e nemijlocită”, afirmă poetul. Poezia nemijlocită de influențele literare este de fapt poezia lirică modernă, care are ca substanță „numai ceea ce e în genere uman”, deci „pasiunea, mişcările vieţei”. Și tocmai pentru poezia lirică nemijlocită de influențele literare optează, în final, Eminescu.
Așadar, „Poesia adevărată e nemijlocită”, iar asta înseamnă că poezia adevărată se produce în mod direct, din trăirile, din pasiunile și viziunile poetului, din „ceea ce e în genere uman”, deci nemijlocit de influențele literare.
Substanța autentică a noii poezii eminesciene, deci a poeziei lirice, se constituie din trăirile, pasiunile și viziunile poetului, iar nu din ideile străine, tradiționale, din „schemele și colajele vechi”, din poezia altor poeți, din vreun basm, din textele mitologice sau istorice.
În acest chip, Eminescu își contrazice și abandonează vechea artă poetică a influențelor literare, prezentă în parabola sălii luminate prin care trec ideile străine… Poezia de forță a lui Eminescu este așadar poezia existențială a trăirilor directe, autentice, căreia îi spunem poezie lirică modernă, prin care înțeleg totuși o poezie lirică peren actuală, așa cum este, de altfel, toată poezia de valoare sau estetică a lumii. Poezia lirică modernă este cea de a doua secțiune a poeziei eminesciene; prima fiind, desigur, poezia romantică tradiționalistă.
Prezența și probabil dominanța poeziei romantice tradiționaliste în ansamblul poeziei lui Eminescu l-a determinat pe Ion Negoiţescu să afirme următoarele: „Adevărul este că, până azi, Eminescu nu a intrat încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă, gustarea lui a presupus mereu un transport în modul vetust, nu fără farmec şi plăceri speciale, dar interzicând în fond actualizarea valorilor absolute ale lirismului eminescian.” 12, p. 146, s.m.).
Așadar, Eminescu nu a intrat în „sensibilitatea noastră cea mai modernă”. Dar această observație este valabilă numai pentru poezia romantică tradiționalistă, care este doar o parte a poeziei lui Eminescu. Pentru a fi mai aproape de adevăr, Ion Negoițescu ar fi trebuit să spună că poezia eminesciană care „nu a intrat încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă” este, de fapt, poezia eminesciană romantică tradiționalistă, în timp ce cealaltă poezie eminesciană, poezia lirică modernă, nu este nicidecum respinsă de „sensibilitatea noastră cea mai modernă”, pentru că ea este chiar expresia sensibilității moderne… Valorile absolute ale poeziei eminesciene se află, așadar, în poezia lirică modernă, care nu este mijlocită de romantismul tradiționalist.
Eul poetic al poeziei romantice tradiționaliste trăiește într-o lume veche, el se refugiază într-o lume care nu exprimă problemele, visurile, frământările, viziunile, existenţa, deopotrivă actuală și universală, a omului autentic modern și postmodern.
Dacă noi, poeții moderni și postmoderni autentici, ne-am propune să receptăm estetic poezia romantică tradiționalistă (neoclasică) a lui Eminescu, ar trebui să ne tradiționalizăm și noi, deci să ne inducem un univers străin, care vorbeşte o altă limbă afectivă, poetică şi existenţială.
Nici poezia romantică tradiționalistă, nici drama romantică tradiționalistă nu ne mai spun nimic, pentru că nu ne mai reprezintă, pentru că ele „reproduc scheme, colaje vechi”, deci sunt genuri moarte.
Poezia lui Eminescu este, așadar, scindată în două direcții existențiale și poetice opuse și de calități diferite. Cred că cititorul care gustă estetic poezia îmbrățișează instinctiv direcția poeziei lirice eminesciene, pentru că ea exprimă atât noul spirit, cât și o estetică mult mai cuprinzătoare, universală, care face ca poezia lirică să fie insolită, vizionară, vibrantă, tensionată existențial, afectiv și poetic.

 

Bibliografie

1. CHENDI, Ilarie, 1903, Preludii. Articole și cercetări literare, București, Editura Sămănătorul, apud: Pagini de critică. Ediție de Vasile Netea, E.P.L., 1969, p. 3-36, în Eminescu poetul național, I, antologie, introducere, note și comentarii, tabel cronologic de Gh. Ciompec, Editura Eminescu, București, 1983.
2. IORGA, Nicolae, 1981, Eminescu, ediție îngrijită și studiu de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iași.
3. SÂN-GIORGIU, Ion, 1929, Mihai Eminescu și Goethe, Editura Ramuri.
4. SÂN-GIORGIU, Ion, 1934, Eminescu și spiritul german, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 10.
5. TOROUȚIU, I.E., 1936, Pagini de istorie și critică literară, „Bucovina”, București.
6. ELIADE, Mircea, 1987, Despre Eminescu și Hasdeu, ediție îngrijită și prefațată de Mircea Handoca, Editura Junimea, Iași.
7. CĂLINESCU, G., (1969, 1970), Opera lui Mihai Eminescu, ediția a II-a, îngrijită de Andrei Rusu, vol. I (1969) și vol. II (1970), Editura Pentru Literatură, București.
8. FRISCH, Helmuth, 1999, Sursele germane ale creației eminesciene, vol. I și II, Editura Saeculum I.O.
9. MURĂRAȘU, D., 1995, Mihai Eminescu. Scrisori, tabel cronologic, note, comentarii și bibliografie de D. Murărașu, Prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga, Editura Albatros.
10. DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe, 1986, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București.
11. EMINESCU, Mihai, 1979, Literatura populară, ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, tabel cronologic de Ion Crețu, Editura Minerva, colecția BPT, București.
12. NEGOIŢESCU, Ion, 2021, Poezia lui Eminescu, ediție îngrijită de Dan Damaschin și Ioan Milea, Editura Eikon, București.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg