Theodor Berchem, unul dintre liderii universitari de referință ai istoriei postbelice, era la atât de mare distanță formală încât nu visasem să dau mâna cu el și să devenim apropiați. Și, totuși, spre sincera mea satisfacție, acest fapt s-a petrecut și a avut urmări durabile.
L-am întâlnit pe profesorul eminent de romanistică, rectorul Universității Julius Maximilians din Würzburg și președinte al Deutscher Akademischer Austauschdienst, după ce absolvisem perioada de cercetare doctorală în Germania Federală, în sistemul bazat după 1975 pe selecția candidaților prin competiție decisă de evaluatori germani. Între timp, Theodor Berchem preluase conducerea celei mai mari fundații academice din lume, care era atunci DAAD și, probabil, mai este.
Prestigiul lui era mare datorită competenței lui neobișnuite în a concepe și gestiona instituții de performanță. Iar la data la care am început să mă raportez la el, Theodor Berchem avea una dintre cele mai vaste experiențe internaționale, dobândită grație unei universități și unei instituții federale care acționau global, dintr-o Germanie în plină ascensiune. Era mai mult decât clar ceea ce cancelarul Willy Brandt afirmase: viața germanilor este peste nivelul ei de oricând. Cultivat și continuu informat pe o paletă întinsă de domenii, Theodor Berchem știa cum se administrează performant o instituție ramificată pe glob.
Când am intrat în contact, Theodor Berchem era deja pe cursul celor peste douăzeci și opt de ani de rectorat, cu rezultate recunoscute în universitatea care dăduse deja nouă premianți Nobel în științele experimentale – printre ei Röntgen, Emil Fischer, Wilhelm Wien – și avea în istoria ei numeroase reușite de talie universală. Nu mai insist pe faptul că Theodor Berchem vorbea unsprezece limbi, inclusiv româna, după ce studiase la universitățile din Geneva, Köln și Paris. Căsătorit cu o farmacistă franceză, relata glumind, desigur amuzați amândoi, că a învățat româna în patul nupțial – căci tocmai se căsătorise și avea de trecut examenul de limbă la Sorbona.
Primul an ca bursier în Germania federală l-am petrecut parte la Freiburg im Breisgau, unde am dat cel mai exigent examen din viața mea – examenul de cunoaștere a limbajului filosofic german, cu una dintre elevele lui Heidegger, parte la Bielefeld, căci profesorul la care am cerut arondarea, Habermas (Frankfurt am Main), plecase la Stanford (SUA) pentru a preda. Fusesem apoi deja de câteva ori pentru stagii de documentare în Germania federală. Pentru a-mi documenta cărțile și traducerile de volume din germană pe care le-am publicat după 1980, mergeam în vacanța de vară, pe câte două luni, la universitățile München, Frankfurt am Main și Erlangen. Fiindcă rectorul de atunci al UBB se temea că îi voi strica dosarul rămânând în afara țării, îmi semna fostul meu profesor Dumitru Ghișe, ca președinte ale Academiei de Științe Sociale și Politice, pe invitații ce veneau de la Habermas și Manfred Riedel, deja somități în filosofia timpului.
Decembrie 1989 m-a găsit lector de disciplinele „Istoria filosofiei contemporane” și „Logică generală”, cu cărți, traduceri și studii publicate, încât am fost ales decan al Facultății de Istorie și Filosofie. În această calitate am adus rapid facultatea ce fusese condusă până atunci de istorici (Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu, Camil Mureșan) la cea mai mare dezvoltare din istoria ei. După trecerea mea din decanat la Rectoratul UBB, în 1992, din această facultate s-au desprins, prin mecanismul de atunci al „democrației academice”, alte patru facultăți – Psihologie și Științele Educației; Sociologie și Asistență Socială; Științe Politice și Administrație Publică; și Studii Europene, care funcționează și astăzi. Funcționează, de altfel, întregul ansamblul de facultăți pe care l-am constituit acum peste douăzeci de ani!
Trecut, prin alegere, la Rectoratul Universității „Babeș-Bolyai”, ca prorector cu relații internaționale, am imprimat imediat o nouă extindere acestora, cu diversificarea cooperărilor și o dinamică nouă instituției. Obișnuința la rectoratul de până atunci, de a gestiona și a gusta onoruri, și de a stagna în ceea ce este, mi-a fost constant străină și am curmat-o. Ora era a schimbărilor serios elaborate – așa percepeam situația! Am fost, în orice caz, invitat, alături de bursierii germani implicați deja în reformele educaționale din Europa Centrală și Răsăriteană, la o reuniune la Bonn (1992), în care responsabilii universitari germani ne-au prezentat, cu riguroasa lor cultură instituțională, agenda germană și europeană a orei.
La acea reuniune am revăzut colegi, bursieri care ne mai întâlnisem cu diferite prilejuri în anii studiilor în Germania. De pildă, l-am revăzut pe matematicianul Merkuriev, devenit rector la Sankt Petersburg și aflat, prin dinamismul său și schimbările din țara sa, în centrul atenției reuniunii de la Bonn, care, din nefericire, avea să se stingă curând, brusc. Am putut să-l evoc la întâlnirea de mai târziu cu unul dintre prorectorii săi, Vladimir Putin, la debutul acestuia în funcția de prim-ministru, când l-am însoțit pe primul ministru român, Radu Vasile, în vizita la Moscova pentru a normaliza relațiile dintre România și Rusia. Am semnat atunci un acord de echivalare a diplomelor între România și Rusia, sub privirile celor doi prim-miniștri. Am evocat lucrurile și cu alt prorector, profesoara Ludmila Verbitzkaya, care a succedat ca rector al universității din fosta capitală a Rusiei, fiind amândoi câțiva ani în Consiliul Universității Națiunilor Unite, de la Tokyo.
După preluarea inaugurării cursului de „Filosofie contemporană” la universitatea clujeană și stagiile de cercetare în Germania federală și mai târziu Statele Unite ale Americii, acea reuniune de la Bonn avea să fie altă cheie a evoluției mele intelectuale. În dezbaterile de la Bonn am învățat ce înseamnă să conduci o universitate. Acolo am înțeles ceea ce luasem doar vag în seamă citind, firește mai mult de plăcere, reflecțiile despre universitate ale lui Humboldt, Fichte, Hegel, Savigny și alții, până la Heidegger. M-am întors din capitala de atunci a Germaniei pregătit și hotărât să dau un nou calibru universității în care eram titular.
La 30 martie 1993 Senatul mi-a încredințat funcția de rector, pe locul rămas vacant prin plecarea deținătorului funcției cu contract pe câțiva ani în afara țării, iar ministrul învățământului a confirmat alegerea. Nu am întârziat seria măsurilor de schimbare. În relațiile internaționale am aplicat curajos opțiunea cooperării cu cei mai mari din Europa și din lume. Ca urmare au și venit la UBB o seamă de lideri politici de prim nivel (imediat a venit președintele Consiliului Europei, vizitele acestea culminând cu cancelarul federal al Germaniei), premianți Nobel (ultimul invitat de mine fiind Llosa), cei mai mari filosofi, teologi (ultimul invitat fiind cardinalul Scuola), lingviști și scriitori. După ce am acordat titlul de doctor honoris causa arhiepiscopului Bartolomeu Anania, arhiepiscopului Jakubiny și sculptorului Ladea, am oprit acordarea de titluri onorifice către cetățeni români cu argumentul că este firesc ca ei să dobândească astfel de titluri la alte universități, mai ales din alte țări. Că după ce am plecat din Rectorat a început comerțul cu titluri date unor concetățeni, pentru tot felul de scopuri nebuloase, este altă treabă, care nu mă mai privea. În orice caz, „Buletinul Informativ al Rectoratului UBB”, care a fost tipărit de la preluarea rectoratului, în 30 martie 1993, până la 1 martie 2012, când am părăsit Rectoratul și UBB, conține măsurile luate și, de fapt, istoria celor două decade din viața instituției.
Una din primele măsuri decise ca rector a fost lansarea pe scară nouă a cooperărilor internaționale, iar primul meu gând, știind forța de iradiere neobișnuită a prezenței sale, a fost să-l invit pe liderul DAAD să vină la Cluj-Napoca. Acesta a acceptat cu mare interes. Discursul său, ca filolog, în română, în Aula Magna, bucuria sinceră pe care i-a stârnit-o „Expoziția cărților bursierilor Germaniei din Cluj-Napoca”, organizată în clădirea centrală, și prezența sa clujeană firească, în care s-a întreținut cu oricine dorea să schimbe idei, au rămas memorabile. Inițiativa pe care am luat-o, la aprobarea Cartei UBB (1997), de reorganizare a instituției pe un model inspirat de Maria Tereza, Eötvös, Nicolae Iorga, cu linii de studii în limbile română, maghiară, germană și cu programe de studii iudaice, avea să se bucure de susținerea sa.
După vizita la Cluj-Napoca, rectorul Theodor Berchem a sprijinit vizita unei ample delegații a facultăților din UBB la Würzburg, spre a stabili cooperări. Unele facultăți, mai ales în științele experimentale și psihopedagogie, au profitat. A fost și vizita de răspuns a unei ample delegații a facultăților din Würzburg la Cluj-Napoca. Oricum, cooperările celor două universități au ținut până la încheierea mandatelor celor doi rectori.
Pentru mine, Würzburg a devenit un loc important pe harta profesională. Am susținut conferințe – una a și căpătat imediat, grație conceptualizării pe care am propus-o, relief internațional (Mission und Funktionen der Universität heute, în Wielfried Bohm, Martin Lindauer, hrsg., Wandel in der Gesselschaft. Vearantwortung und Chancen fur die Zukunft, Ernst Klett, Stuttgart, Düsseldorf, Leipzig, 2003). Întrucât Theodor Berchem deținea o catedră și la College de France, am fost invitat și am susținut conferințe în vestita instituție din Paris și în alte locuri.
Într-o vizită la noi acasă, în Cluj-Napoca, unde s-a și cazat pentru a câștiga timp de discuție, l-am întrebat pe Theodor Berchem, care se bucura de larg prestigiu în țara sa, de ce nu candidează pentru un rol în executivul federal al Germaniei. Răspunsul său este valabil și azi, nu doar în Germania: politica de anvergură nu este posibilă fără „mașini de partid”, pe care poți să le ai, dar este anevoie să le obții.
De răspuns am legat și o observație. Profund implicat în evoluția țării sale și în dezbaterea europeană, Theodor Berchem nu avea nicidecum atitudinea unui „neutru” față de politică, cu care se flatează adesea tot felul de oameni. El a rămas constant la atitudinea unui cunoscător care poate oferi sfaturi competente și le oferă abundent.
La noi, în contrast, se oscilează și astăzi între activistică rudimentară și neutralitate stearpă, socotită în mod fals „academică”. Dacă nu cumva este în joc și o imagine medievală asupra funcțiilor publice – precum cea a unuia care voia să fie demnitar al statului, dar a cerut doar să-l „reprezinte”. Sunt doar erori culturale, prezente azi cam în toate instituțiile academice din România actuală și duc în fapt la o sărăcire a contribuțiilor, fie carieristă, fie intelectualistă.
Invitat la o festivitate aniversară la Universitatea din Würzburg am cunoscut mulți profesori ai instituției. Chiar în timpul dineului Theodor Berchem mi-a mărturisit că are dificultăți, ca rector, cu înțelegerea mercantilă a profesurii. Unii profesori, chiar iluștri, erau greu de găsit la cursuri și seminarii, fiind ocupați de cauze bănoase, cu avocatura, în tribunale. Alții șușoteau de câte ori un coleg avea o izbândă profesională și publică remarcabilă.
L-am înțeles din prima clipă, căci Senatul UBB lansase interdicția, pentru personalul titular, de predare în alte universități, pe fondul celor mai mari salarii din țară atunci – când un profesor din facultăți ce atrăgeau studenți lua dincolo de patru mii de dolari pe lună, ceea ce era competitiv cu Slovenia, Ungaria și alte țări din zonă. Predarea în multiple universități a și dus la ruinarea sănătății unor profesori remarcabili (unii predau atunci la patru până la șapte universități!), pe lângă degradarea profesională, care a avut efecte mult timp.
Preluând Ministerul Educației Naționale, în 1997, am sprijinit universitățile din țară să amplifice cooperările cu renumite universități germane. DAAD a și organizat la București o reuniune cu universitățile, pentru a detecta nevoile României. Numai că decepția a fost deloc oarecare. Theodor Berchem a observat că este prea slabă la participanți motivația de a face ceva pentru țară – fiecare fiind mai interesat de accesul personal la burse și beneficii. Bursele se înțelegeau ca șanse de promovare personală, prea puțin ca parte a unor programe de ridicare a țării.
Observație profundă, valabilă și astăzi! Observație întărită cu siguranță de mentalitatea care s-a și creat: vezi inși care se laudă că au fost rectori etc., câți ani au fost ș.a.m.d., fără să se întrebe asupra a ceea ce a rămas în urma lor. Un „responsabil” academic de la noi ierarhiza zilele trecute demnitarii după câți ani au stat în funcție, în loc să pună întrebarea ce a rezultat.
Puțini intelectuali europeni cunoșteau atât de bine precum Theodor Berchem nu doar Europa Occidentală, ci și Europa Centrală și Răsăriteană. Moscova, Budapesta, Varșovia, Belgrad, le avea la inimă. De un profund patriotism ca german, el avea toate antenele îndreptate, în același timp, spre Europa și spre lumea largă, în cel mai profund democratic spirit. De un umanism robust, știa mai bine ca cei mai mulți responsabili academici și culturali să se apropie de cei în nevoie. El a făcut între primii observația că după 1990, în loc ca Estul să preia cât mai mult din democratismul și civismul cunoscute ale Vestului, se ajunge ca Vestul să fie infuzat de ceea ce nu a avantajat Răsăritul.
Am continuat cât s-a putut de mult cooperarea la Cluj-Napoca și i-am asigurat lui Theodor Berchem cunoașterea cât mai multor zone din Transilvania. Cu o ocazie am vizitat Bistrița și am mers la Biserica romanică de la Herina. Acolo, în zona Bistriței, unde fusese o tradiție grănicerească și una săsească, de unde se ridicaseră George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Grigore C. Moisil, conștiințe moderne și dedicate modernizării în continuare, ne-am dat seama încă o dată de nevoia sprijinirii unei schimbări a mentalității și, în fond, a vieții oamenilor. Inși trecuți prin universități nu recurgeau la vreo limbă străină, totul se vedea punctual, fragmentar, fără destule comparații cu alții și în orizont nou. Intelectuali și lideri vorbeau despre revoluție, despre reformă, dar prea puțini se dovedeau capabili să le articuleze obiectivele.
Am avut numeroase întâlniri, în diferite locuri din Europa, cu Theodor Berchem. La invitația DAAD, am avut onoarea, ca ministru al educației naționale, să susțin, la Berlin, în 2000, discursul la aniversarea a 75 de ani de la fondarea DAAD. De câte ori treceam prin Würzburg cu mașina personală eram invitat cu soția în vila sa de pe una dintre coline și ne întrețineam. Soția sa și patru fete erau un univers admirabil.
Theodor Berchem este beneficiarul unei rezistențe fizice și mentale rare. Putea discuta îndelung și era mereu proaspăt. Fuma cvasicontinuu, putea fi la mese festive, dar în orice moment se manifesta cultivat, cu memorie impecabilă, lucid, încât după ore întregi de convorbiri cu diverși oameni, în diferite limbi, era ca la început.
Am continuat să fim în legătură. Cooperarea cu filosofii și pedagogii de la Würzburg a înaintat astfel. Theodor Berchem a dat un sprijin substanțial la realizarea la UBB a primei conferințe continentale a universităților, organizată dincoace de Budapesta, în 2003. Fotografia preluată internațional, cu el și Eric Froment, președintele EUA, fiind elocventă în privința rolurilor. Theodor Berchem era încântat de progresele perceptibile de la UBB, inclusiv de inaugurarea cu acea ocazie a „Căminului Relațiilor Internaționale”, construit în acest scop în Parcul „Iuliu Hațieganu”, azi deturnat spre interese private. Conferința a fost destinată să lămurească calificările în cooperare (Joint degrees) în Europa unită și a fost considerată de reprezentanții celor peste trei sute de universități participante un indiscutabil succes.
După ce am înființat editura Cluj University Press (1995), intenția unor parteneri de cooperare internațională a fost să o ridicăm la rangul de editură capabilă să publice mari scrieri de pe suprafața Europei. S-au făcut și primii pași în această direcție. Cardinalul responsabil cu educația la Vatican, Grocholewski, și-a editat un volum. Alții și-au editat alte volume. Am organizat, împreună cu Theodor Berchem și cu directorul CEPES-UNESCO la București, în cooperare internațională, conferința cu largă participare cu tema de rezonanță „A trăi în adevăr”. Din ea a rezultat un volum ce a luat calea marilor biblioteci din lume (Theodor Berchem, Andrei Marga, Jan Sadlak, Living in truth: a conceptual framework for a wisdom society and the European construction, Cluj University Press, 2008) pe un subiect ce contra explicit ideologiile „post-adevărului”.
După decenii în fruntea instituției, Theodor Berchem și-a încheiat acțiunea ca președinte al DAAD. De fapt o epocă se încheia. Noua conducere m-a invitat să particip la sesiunea omagială consacrată fostului președinte al DAAD și am contribuit la volum (A. Marga, Die Öffnung des Ostens. Wiederbelebung der demokratischen Traditionen, în Christian Bode, Dorothea Jecht, hrsg., 20 Jahre „Wandel durch Austausch”. Festschrift fur Thedor Berchem, Moexer Merkur, Medien Gmb&Co, Köln, 2007). Am găsit la Bonn totul schimbat.
Scrisul lui Theodor Berchem s-a referit la mai toate dilemele înfruntate de universitatea europeană a ultimelor decenii, încât este cea mai bună ilustrare a ceea ce a trebuit rezolvat. El a reluat lămurirea funcțiilor universității pe o tradiție ilustră ce-i are printre reprezentanți nu numai pe Humboldt, ci și pe extraordinarii savanți experimentaliști ai ultimelor decenii, cu care a cooperat nemijlocit. Adept al extinderii șanselor de acces la învățământul superior pentru noi categorii sociale, Theodor Berchem s-a opus energic simplei masificări universitare din deceniile recente. Cartea sa Elitenbildung in der Masseuniversität? (Bachem, Köln, 1985) rămâne și azi paradigmatică sub trei aspecte: elita unei țări este greșit construită dacă nu presupune personalități cu contribuții și capacități aparte; această elită este deschisă oricărui performer din societate, conform criteriilor meritocratice; „o elită, așa cum aici se înțelege, ca un grup de purtători de performanță conștienți de răspunderea lor, care stabilește criterii, oferă exemple și pun în mișcare dezvoltări, care posedă darul de a simți vremea și de a intui curentele și forțele din stat și politică, este un element indispensabil pentru continuitatea unei societăți” (p. 38). Nimeni nu a subliniat mai convingător acest adevăr crucial pentru orice societate!
Theodor Berchem este o personalitate cu vastă cultură, însușită temeinic, capabilă să o aplice în viață. El iese singular în relief printre conștiințele epocii prin rara sa capacitate de a concepe și organiza instituții integrând oamenii în vederea performanței înalte. Acțiunea sa nu a încetat să rămână vie și acum, când se apropie aniversarea a nouăzeci de ani de viață.

 

 

(Din volumul A. Marga, Experiențele vieții, în curs de publicare)