Maieutica socratică, convicțiunea ei, ipotezele, abducțiile și concluderile, despre care s-a vorbit atât, fac ca Dialogurile lui Platon să rămână încă surse, resurse și modele ale gândirii filosofice occidentale și, prin recurență referențială, continuă să releve strălucit idei, structuri logice ori conectivități încă de actualitate. Această reconfirmare mi-a prilejuit-o recent lectura unei lucrări a universitarului Mihai Braga (Universitatea Tehnică a Moldovei1) despre ipoteza științifică, prilej de a revedea, din această perspectivă, câteva Dialoguri. Finalitatea acestora, fiind alta decât cea a oratoriei ciceroniene de pildă, evidențiază că retorica urmează altor scopuri și ajunge la ele cu alte mijloace; elocința se structurează altfel decât persuasiunea rațională a reflecției (fie ea și speculativă2) – prima este promovare de atitudine în emoționalul colectiv, cealaltă este căutare laborioasă de adevăr, cu diferențierea în argumentatio.
Socrate, unanim acceptat ca fondator al filosofiei morale, simbol al demnității, al probității și al verticalității, așa cum îl conturează Platon, este simultan un maestru al înțelepciunii asociat adesea lui Buddha și lui Iisus Hristos3 ori numai Mântuitorului4. Filosofia lui, cea care are un singur succesor, Platon, lasă impresia că niciodată nu vom ajunge la soluția finală a problemei, însă el „a coborât filosofia din cer pe pământ și a așezat-o în orașe, a introdus-o chiar în case și a silit-o să cerceteze viața, moravurile, binele și răul”5. Ideile lui Socrate, în simplitatea lor, desemnează existența eternă și absolută, o existență în și prin sine (substanțială), o existență universală și imuabilă. Deși nu este un logician (logica avea să mai aștepte până la Aristotel), Socrate, el însuși un sofist (discuta ca și ei în piețe publice și la adunări diverse), aprecia învățătura acestora ca dăunătoare; cu toate că era centrată pe rațiune, ținea totuși gândirea departe de orice valoare. La Socrate (și implicit la Platon), ideea speculativă se remarcă mai înainte de toate prin înstăpânirea ei asupra minții omenești ca urmare a revelației de gândire, iar prin natura relațiilor dintre idei, separate de relațiile dintre lucrurile sensibile, acestea conduc în final spre doctrina logicii speculative (enantiologia). Și nu în ultimul rând, dialectica platonică se detașează de sofiști: nu este consecventă reducere și raportare la imposibil – Socrate, și mai ales Platon, evită erorile de gândire tolerate de sofiști în chip intenționat. Platon, după modelul dascălului său, destructurează unele ipoteze, elimină orice confuzie posibilă și merge dinspre părere spre știința lucrurilor: „SOCRATE. De aici nu urmează, Harmide, ca și în privința trupului și a minții, iuțeala și agerimea sunt mai frumoase ca zăbava și încetineala? HARMIDE. Pare-mi-se că da.” (Charmides,160.b).
Ipoteza, cu care operează din abundență și Socrate (hipothesis – subteza), nu se prezintă, firește, ca valoare de adevăr, ci ca o posibilitate de luat în calcul, mai ales în variantele ei interpretativă, descriptivă, sistematizatoare, explicativă, extrapolară și mai puțin metodologică: „E cineva care vrea să fie mai degrabă păgubit de către cei din jurul său, decât în câștig? Răspunde-mi, cinstitule, căci și legea îți poruncește să răspunzi. Este cineva care vrea să i se facă rău?”(Apărarea lui Socrate, 25.d) – descriptivă; „…sufletele aveau ființă și mai înainte de a fi într-o înfățișare omenească, fără de corp, și aveau puterea de a cunoaște” (Phaidon,76.c) – interpretativă; „Cu un cuvânt, a fi înțelept, înțelepciune și cunoștință de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi (Charmides,167.b) – sistematizatoare; „Căci dacă viața merită prin ceva s-o trăîască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumusețea însăși.” (Banchetul, 211.d) – extrapolară.
După locul lor în maieutica Dialogurilor, ipotezele urmează clasificarea uzuală: preliminare, intermediare, de finisare – acestea din urmă sunt premergătoare concluderilor sau se identifică de-a dreptul cu ele: „Știm cu toții că fără Eros nu poate fi Afrodita. Dacă această zână e una, ar exista neîndoios și un singur Eros; dar cum sunt două Afrodite, cu necesitate sunt și doi Eros” (Banchetul, 180.e) – preliminară; „Haide, Socrate, ascultă de noi, Legile, sub scutul cărora ai crescut și nu pune nici pe copii și nici viața însăși mai presus decât dreptatea, pentru că, ajungând în Hades, să poți aduce ca mărturie această purtare a ta…” (Charmides, 54.b) – intermediare; „Ce faci tu altceva – ar adăuga ele – decât să calci legământul făcut cu noi, fără ca tu să fi fost nici silit, nici înșelat, nici nevoit să iei o hotărâre grabnică; căci ai avut un răgaz de șaptezeci de ani, în care puteai să pleci de aici dacă noi nu-ți eram pe plac și dacă legământul cu noi ți se părea nedrept” (Criton, 52.e) – de finisare. Cu acestea din urmă, prin abducții valide, se tinde spre soluție, spre răspunsul final care, cel mai adesea, este o definiție – încheiere sintetică a procesului de cunoaștere: „… că învățarea noastră nu-i altceva decât o reamintire” (Phaidon, 72.a). Alteori, definiția este o tatonare care lasă deschisă problema: „…dragostea este năzuința de a stăpâni de-a pururea binele.”(Banchetul, 206.a); „dragostea înseamnă procreația întru frumos, după corp și după spirit” (Banchetul, 206.b) sau, adaugă mai apoi Diotima noi atribute: „Căci sunt oameni care procrează mai bucuros în suflete decât în trupuri, creând, se-nțelege, cele care cad în sarcina spiritului să fie concepute și zămislite” (Banchetul, 209.a).
Am nota tot aici conectivitatea ipotezelor și implicit a atributelor, de pildă ipoteza sufletului-armonie: „Dar între noi s-a stabilit mai înainte înțelegerea, zise Socrate, că un suflet nu poate fi mai mult suflet decât altul, adică nici mai mult nici mai puțin” (Phaidon, 93.d); „… nici un suflet nu va participa la viciu, dacă sufletul este o armonie; căci armonia, întrucât este în adevăratul înțeles al cuvântului o armonie, nu poate participa niciodată la dezarmonie.”(Phaidon, 94.a).
Socrate, așa cum îl vedem în Dialoguri, se cantonează totuși în supercategoriile speculative6 (Existența, Ființa, Realitatea) însă manifestă, cum am mai spus, o predilecție pentru valorile morale, fără să proiecteze genurile supreme, speciile… Poate și din această cauză definițiile lui nu sunt mai mult decât simple concluderi ce rezultă din discuții. O definiție, ca să fie funcțională, trebuie să cuprindă în chip afirmativ, clar și precis caracteristicile esențiale (mulțimea definitorie) într-o serie finită. Cel mai sigur, demersul lui nu este în sensul propriu-zis al unei definiții, ci pleacă de la o ipoteză inițială, aproape aletorie, exprimată axiomatic și nu lipsită de orizont, dar care în dialectica lui ar putea să nu fie singura premisă. Socrate o ia „ca punct de pornire al unui argument, fiindcă presupune că este adevărat sau fiindcă este un temei pentru sine și cealaltă persoană care ia parte la discuție”, socotește și Alfred E Taylor7. Cu Phaidon (89.d) se adaugă și ipoteza particulară ca odată cu ea să prevină asupra misologhiei, ceea ce presupune adversiunea față de argument, asemănătoare mizantropiei ca atitudine. Filosoful admite în maieutica sa concluderile intermediare, ca joc al rațiunii pe care doar el îl controlează și la care se poate raporta uneori la scurtă vreme după un consens aparent, reconsiderându-l în funcție de meandrele căutării/tatonării răspunsului final:„Oare rațiunea ar fi tolerat s-ajungem la o astfel de înțelegere, dac-ar fi exactă ipoteza că sufletu-i armonie?”(Phaidon, 94.b); „Nu se cade prin urmare să spunem că sufletu-i o armonie”(Phaidon, 94.e).
Abducțiile socratice, operații logice obișnuite, pornesc de la aspecte unanim acceptate și țintesc o nouă judecată pe care colocutorii încearcă să o descopere și o vor recunoaște apoi ca validă: „Dacă greșeala ar fi desființată și dacă dreptatea ar fi suverană, ar urma neapărat ca acțiunile oamenilor care trăiesc astfel să fie frumoase și bune, și deci să fie fericiți, de vreme ce fac astfel de fapte” (Charmides,172.a).
O abducție și, simultan, o concluzie pe măsura verdictului dictat împotriva sa este și cea atât de bine cunoscută din Apologia: „…dacă voi, concetățenii mei, nu m-ați putut suferi, pentru că felul meu de a mă purta și predicile mele v-au necăjit și v-au întărâtat așa de mult, încât acum căutați să scăpați de mine, cum o să mă sufere printre ei niște străini? Peste putință, atenieni!”
Concluziile lui spun de regulă adevăruri altfel greu de acceptat: „Ei (oamenii, n.n.) se tem de obicei că, o dată ce sufletul se desprinde de trup, nu mai există nicăieri, ci, chiar în ziua când moare un om, sufletul lui se destramă și piere” (Phaidon,70.a). La fel și paradoxele: „toți ceilalți oameni, afară de filosofi, nu-s curajoși decât prin faptul că se tem de ceva; deși este ciudat ca cineva să fie curajos din frică și lașitate.” (Phaidon, 68.d).
Insistăm, după cum se vede, asupra acestui dialog de maturitate al lui Platon (Phaidon) care, alături de Criton, Charmides și Apărarea lui Socrate (Apologia), relevă personalitatea marelui său predecesor, dar și pentru că stăruie cu seriozitate asupra sufletului și a celor trei componente funcționale ale sale: rațională, senzuală și pasională – prilej de a atinge altitudinea unor idei cu pregnantă conotație precreștină. Socrate care, spre deosebire de Protagoras, nu vorbea despre virtute fără o bază temeinică, ci o căuta în sine dăruindu-se cercetării ei raționale, trăia într-un moment de criză al lumii sale, cu acumulări de tensiuni ideatice unde se confruntau spațiul spiritual grec (al reflectării filosofice), cu cel latin (idolatru și al contradicțiilor eclesiastice) și cu cel ebraic (care reclama tot mai insistent nevoia de un salvator).
În Phaidon (79.e), Socrate concepe sufletul în asemănare cu ceea ce este veșnic, nu cu ceea ce este schimbător:„ – Prin urmare încă o dată, din cele spuse și mai înainte și acum: cu care categorie de lucruri îți pare mai înrudit și mai asemănător sufletul? – Cred, zise acesta, că oricine, chiar și cel mai încet la învățătură, va fi silit pe această cale să scoată încheierea cuvenită: că sufletul este, în orice privință, mai asemănător cu ceea ce rămâne veșnic la fel, mai degrabă decât cu ceea ce se schimbă.” Sufletul care nu reușește, după credința grecilor, să se debaraseze de tot ce înseamnă legătură cu trupul, ca și în hinduism, va rămâne tributar acestuia și după moarte, iar „un astfel de suflet rătăcește în preajma monumentelor și a mormintelor”(81.d), precum strigoii din credințele mai multor popoare balcanice: „Fiecare plăcere, fiecare durere țintuiește cu încă un cui sufletul de corp; îl leagă, îl materializează, îl face să creadă devărate cele ce-afirmă corpul” (83.d).
Și tot în Phaidon (88.b), în legătură cu cele spuse mai înainte, Socrate admite ideea sufletului perisabil, amenințat pentru slăbiciunile lui cu risipirea: „…nimeni nu cunoaște cu prilejul cărei morți sau descompuneri trupești piere sufletul (lucru cu neputință să-l simtă careva dintre noi), ar fi nebun cine ar avea cutezanța să nu se teamă de moarte atâta vreme cât nu este în stare a ne dovedi că sufletul este în esența lui ceva nemuritor și nepieritor.” Așadar, nici pe acest argument, ideea sufletului-armonie, nu rezistă judecății.
Tartarul de la orizont, asimilat Hadesului, afirmat de Socrate ca loc al judecății și al ispășirii păcatelor (Phaidon, 81.a), formulate explicit ca atare în contradicție cu sfințenia, propune, anticipând Raiul și Iadul, o imagine cu care după patru secole avea să vină Creștinismul în ideea de Apocalipsă; cu un alt prilej am mai spus că astfel de imagini au circulat însoțite de produse ale fanteziei epice populare. Asemănările nu sunt nicicum forțate: „…în Tartar și de acolo iarăși în fluvii și astfel nu încetează de a îndura acestea, până ce vor fi izbutit să fie iertați de cei pe care ei înșiși i-au nedreptățit. Asta-i în adevăr pedeapsa ce li s-a hărăzit de judecători. Iar cei dimpotrivă vor fi găsiți că prin faptele vieții lor au țintit spre sfințenie, după ce părărsesc locurile de pe pământ de aici se simt liberați, ca și cum ar fi scăpat din lanțuri. Ei merg sus, în lăcașuri curate […] cei care, prin cugetarea filosofică s-au curățat în mod desăvârșit, trăiesc fără de trupuri în veșnicie” (Phaidon,114.b). De aceea Socrate recomandă viața trăită în cumpătare, în dreptate, cu vitejie, în libertate și adevăr, orice altceva în afara desăvârșirii sufletului fiind zădărnicie (Apologia).
Toate acestea și pilda jertfei filosofului în numele credințelor sale morale îl vor apropia, pentru unii, de însuși Iisus Christos: „Dacă misiunea lui Socrate a fost în principal etică, cea a lui Christos a fost totodată morală și religioasă”8. Ispitiroare asociere, cu atât mai mult cu cât misiunea lui Socrate (moralizatoare și civică) se aseamănă în bună măsură cu aceea a „învățătorului” religios, a rabinului, nu și a profetului. Moartea lui a arătat grecilor demnitatea rațională a desăvârșirii morale de care ei înșiși aveau nevoie; Iisus Christos a îndurat crucificarea dovedind Romei că există viață în duh, iar iuedilor arătându-le că legea lor era învechită și dăunătoare. Socrate a demonstrat atenienilor până în ultima clipă curajul asumării propriei conștiințe; Iisus Christos a relevat oamenilor că izbăvirea le este cu putință, în egală măsură, crezând în El și urmându-L.

 

 

Note
1 Braga, Mihai; Începuturile gândirii filosofice, 2015 ( http://repository.utm.md/handle/5014/2301)
2 Georgescu, Ștefan-Dominic; Aspecta ale gândirii speculative la Platon și Aristotel (http://cogito.ucdc.ro/nr_2v2/CONTRIBUTIA%20LUI%20PLATON%20LA%20LOGICA%20SPECULATIV1.pdf)
3 Lenoir, Frédéderic; Socrate, Iisus și Buddha. Trei modele de viață; Ed. Paralela 45, Buc.,2015
4 Wenley, Robert; Socrate și Christos. Un studiu asupra filosofiei religiei, Ed. Herald, Buc., 2009.
5 Cicero; Tusculanae, V.4.10
6 O structurare a acestora o face Acad. Al. Surdu în Supercategoriile speculative și Arheotomia, în rev.Tribuna, an XIX, nr.430, p.21.
7 Taylor, A.E.;. Platon și Socrate, Ed. Herald, Buc., 2010, p.256.
8 Wenley, Robert; op. cit., p.242.