Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Conștiință națională și/sau culturală

Singura cultură netransformată radical din antichitate până azi, dar adaptată fluxurilor societății noastre, este cultura chineză. Ceva ce nu ține de regim, clasă dominantă sau mod de administrare a puterii s-a păstrat intact și continuă să dăinuie. Și dacă nu puterea politică este cea care contează, privind China lui Marco Polo strălucind sub domnia mongolului Kublai Han, și dacă nu puterea economică sau socială contează diacronic, amintind de ultimul secol al dinastiei Qing, marcat de Războiul Opiului, Rebeliunea Taiping și Mișcarea Reformistă de la 1898, înseamnă că altceva e important în așezările de durată. Su Shuyang, radiografiind civilizația chineză din perspectiva istoriei, culturii, scrierii, eticii tradiționale, stilului de viață unic, perspectivei socio-economice, culturii militare, ajunge la concluzia că:

„[…] națiunea chineză își păstrează coerența deoarece întreaga națiune are convingerea clară că tradițiile culturale, valorile și perspectivele morale constituie „Marele Zid” de cultură al națiunii chineze, o credință fondată și consolidată pe parcursul lungii sale istorii.”1

Așadar, dacă puterea culturală poate menține vie națiunea, indiferent de urcușurile și coborâșurile ei în raportările sincronice, în feliile prin istorie, înseamnă că ceea ce călăuzește parcursul națiunii e o conștiință națională, o oglindă a propriilor fapte, care reflectă trecutul și proiectează parcursul. Indiferent dacă am alege calea expresiei lui George Vâlsan, care găsea obligatorie continuitatea dintre memoria trecutului și valorificarea moștenirii, sau a lui Constantin Rădulescu-Motru, care punea etnicul românesc pe axa timpului în raport cu trei stadii de închegare a comunității: de origine, de limbă și de destin, parcursul este același, iar reflectarea, menținând continua raportare la un dat – unitatea culturală – înseamnă fără îndoială menținerea trează a conștiinței naționale, adică a ceea ce Mircea Platon numea „împreună-lucrarea elitelor naționale cu poporul”2. Numai că, la noi, conștiința națională – în sine un concept asociat mai degrabă vechilor proiecții, un concept considerat perimat – nu produce multă „tensiune interioară” în studiile culturale autohtone, cel puțin în cele din ultimii ani. Ba, mai mult, „conștiința națională” nu este legată de conceptul mai larg și mai încăpător de „conștiință” (culturală) – cel la care s-a raportat China mereu diferită dar păstrând același ADN cultural, de la dinastiile Qin și Han până la republica actuală –, ci de cel provizoriu de „națiune”, ușor de deconstruit de adepții post-adevărului în cercetarea istorică. Iată-ne astăzi căzând ușor în plasa deconstruirii „conștiinței naționale” prin neadecvarea termenului „național” la dinamica postmodernă, omițând intenționat faptul că ADN-ul cultural rămâne un dat.
„Conștiința culturală” pare a fi, mai degrabă, formula salvatoare în raport cu cea intens demantelată, „conștiință națională”. „Națiunea” ca materializare a „conștiinței naționale”, așa cum proclamă inclusiv adepții post-adevărului istoric, presupune un început clar, distinct, un punct de plecare în ceea ce privește închegarea conștiinței. De fapt, istoricii vorbesc mai degrabă despre o conștiință a unității naționale decât despre o conștiință națională, ambele noțiuni fiind legate, consistente, coerente. Să nu fi existat conștiință culturală în perioada primelor formațiuni politice românești? Sau conștiință culturală la sfârșitul secolului al XVI-lea, atunci când Mihai Viteazul reușea unirea celor trei principate sub un singur sceptru? Sau ADN-ul cultural al acelor vremuri să fi fost diferit de cel actual? Cu siguranță, și în cazul protoformațiunii conduse de împăratul Qin, nu se puteau distinge elemente de conștiință națională, dar se puteau întrevedea liniile directoare ale proiectului cultural-politic care avea să se numească, în cele din urmă, China. Cum și în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană se zăreau liniilor de forță ale unei viitoare națiuni germane, sau cum în triburile israelite conduse de Moise se observau liniile directoare ale închegărilor evreiești, finalizate la nivel statal destul de târziu, abia în 1948. Să fie statul depozitarul și garantul conștiinței naționale doar dacă ea a reușit să se închege în națiune? Simplul exercițiu al înțelegerii celui mai important element al închegării, ADN-ul cultural, să fie suficient pentru a reflecta în conștiința grupului trecutul și proiecția moștenirii pentru a se atinge stadiul de comunitate de destin?
Probabil că aceste întrebări ar rămâne retorice dacă încercările actuale, de erodare a principiilor structurante ale conștiinței naționale/ culturale, a liniilor de forță în baza cărora s-a închegat națiunea, nu ar fi prevalente. Mircea Platon, întrebându-se deopotrivă despre construirea și gândirea unei țări în acord cu principiile structurante derivate din ADN-ul cultural, constată că actualmente o pseudo-elită deconstruiește, răz- sau dez-gândește țara. Provizoratul pseudo-elitelor se bazează pe o etică a intervalului, nu a permanenței, conducând astfel la o criză a raportării firești la moștenirea culturală și, implicit, la o criză a asumării națiunii, la o criză a patriotismului: „Criza patriotismului în ziua de azi e reflexul faptului că suntem conduși de o elită care nu simte că a locuit, locuiește și va locui în România”3. O formă de oportunism și raportare eminamente la valorile pieței – piața neavând principii structurante, subliniază de la bun început M. Platon – se traduce, evident, prin alegerea unor căi acționale care nu presupun filtrul profesionalismului. Pentru binele imediat este trădat binele de durată. Oportunitatea nemijlocită prevalează în raport cu oportunitatea de distanță. Imediatul în raport cu perenul. În acești termeni, națiunea se lasă ușor atrasă în capcana imediatului și refuză să răspundă fie și unei întrebări a poporului adresată poporului, cum a fost la precedentul referendum, amendând o clasă politică aflată la putere la data adresării întrebării (să notăm și că Biserica, înțeleaptă fiind, nu a învinovățit poporul pentru lenea pe care a dovedit-o atunci când i s-a cerut activism civic). Apropiindu-se de interpretarea junimistului Petru Th. Missir, M. Platon explică simplu care ar fi calea firească de urmat:

„Missir afirmă așadar importanța simbiozei dintre viața profesională și viața politică. Recunoașterea organică a valorii e posibilă doar în condițiile unei comunități care trăiește și lucrează în jurul unor criterii și valori clar stabilite (…) Din lipsa de profesionalism decurg dependența și oportunismul”4

Ce-i lipsește națiunii să revină la conștiința națională/ culturală pe care a uitat-o, orbită de oportunism și dependență? În primul rând, „cultura de securitate” a omului de rând, adică acel fel cultivat de a se raporta la comunitate și la conștiința ei, la conștiința națională/ culturală, la setul de valori comune. Apoi redescoperirea acestor valori, care încă există, dar care au fost acoperite sau ocolite de oportunismul gândirii de interval, a gândirii fragmentare a pseudo-elitei actuale. Și, nu în ultimul rând, e nevoie de o elită, care, conștientizând legătura cu ADN-ul cultural, să pună la dispoziția poporului valorile sale, adevărul. Elitele se definesc în raport cu poporul prin adevăr, nu prin post-adevăr:

„Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu și se închină la Vițelul de Aur, își respectă funcția profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui popor și îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat și decade.”5

Din acest punct de vedere, înțelegerea rolului puterii culturale – a puterii simbolice, cum o intuia Max Weber6 ca formă de dominare, respectiv cum o numeau explicit și o defineau Pierre Bourdieu7 și John B. Thompson8 – constituie calea reală de fortificare a națiunii, a statului-națiune. Odată înțeles acest rol, principiile structurante ale națiunii nu mai pot fi slăbite, valorile ies la suprafață, iar odată cu ele și elitele, elitele adevărate, mereu raportându-se la adevăr. Iar conștiința culturală, înțeleasă drept conștiință națională, reflectă nedistorsionat moștenirea culturală și o proiectează în orizontul împlinirii comunității de destin.

 

Note
1 Su Shuyang. [2011] (2018). China. Tradiții și cultură. Traducere de Lidia Moise. București: Editura Uranus. p.125.
2 Mircea Platon. (2017). Elitele și conștiința națională. De la naționalitatea genetică la personalitatea națională: Despre rolul elitelor în articularea conștiinței naționale. București: Contemporanul. p.8.
3 Idem, p.138.
4 Idem, p.167.
5 Idem, p.161.
6 Max Weber. [1956] (1978). Economy and Society. An Outline of Interpretive Sociology. Edited by Guenther Roth & Claus Wittich. Introduction by Guenther Roth. Berkeley: University of California Press.
7 Pierre Bourdieu. [1977-1984] (1991). Language and Symbolic Power. Edited and introduced by John B. Thompson. Translated by Gino Raymond and Matthew Adamson. Cambridge: Polity Press.
8 John B. Thompson, [1996] (-). Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. Traducere de Miruna Tătaru-Cazaban. Bucharest: Antet.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg