Cu acest nou episod, interviurile Rubricii Social ajung pe malul Senei, într-o lume puțin diferită de ceea ce am întâlnit până aici. Lumea muzicii clasice, comunitatea artiștilor veniți, în special, din Est, pentru a reuși în orașul luminilor, îndârjire, curaj și hotărâre de a lua viața de la capăt, într-un moment în care realizarea profesională venise deja, despre toate acestea și multe altele este vorba în rândurile care urmează.

 

 

„Ce îmi lipsește din România? Nu știu cu ce să încep, deoarece totul este impregnat de afecțiune și de dor. Nu am mai cântat colinde de 30 de ani!”

 

 

Octavia Zaharia
69 de ani, Franța
— Stimată doamnă Octavia Zaharia, ne-am cunoscut prin intermediul unui prieten comun, aflând că dumneavoastră vă adăugați românilor care, din preaplinul experienței de emigrant, au simțit nevoia să scrie o carte-mărturie a ceea ce au trăit, sau, mai bine zis, o carte mărturisitoare. Eu personal cred că suntem mai bogați cu toate aceste destine povestite, că toate cărțile scrise de românii din diaspora, despre lupta lor pentru a se adapta într-un loc străin și, în același timp, pentru a rămâne români, se constituie în adevărate capitole de istorie socială, care se cade să fie luate cât mai serios în seamă. Vă invit să-mi spuneți, pentru început, cine este Octavia Zaharia?
— Am păstrat numele meu din România pentru cartea pe care am scris-o. In Franța mă numesc Octavia Zaharia-Aguib, după numele soțului meu. Am 69 de ani (aveam 40 de ani când am plecat în Franța, iar de atunci au trecut aproape 29 de ani). Locuiesc în Regiunea Pariziană, în orășelul Chatillon, la 10 minute de Paris cu mașina. In prezent sunt pensionară și am fost profesoară de muzică (de vioară în România, de pian și vioară în Franța). Am colaborat și cu orchestre sau cu ansambluri de muzică de cameră.
— În ce conjunctură ați plecat din România? Ce v-a determinat să faceți acest lucru?
— Am plecat din România în luna noiembrie 1990, în concediu legal de odihnă. Când am plecat, deși situația era încă tensionată, iar eu intrasem și într-o criză profesională, nu aveam nici cea mai mică intenție să rămân în străinătate. Călătoria mea urma sa fie mai lungă, prin Germania, Franța și Italia. Genul de călătorie turistică făcută cu setea de a vedea și a cunoaște lucruri noi, proprie generației noastre (care nu a avut acces la astfel de vizite). In plus, doream să-mi văd frații, pe care nu-i mai văzusem de mult.  De fapt, eu nu am plecat din România, ci am rămas în Franța. Am avut o invitație să rămân de la un prieten al fratelui meu (am vorbit în cartea mea despre Domnul Duca) și am fost susținută de prietenii pe care mi i-am făcut pe parcurs. O motivație personală a fost, fără îndoială, dorința de cunoaștere a unei alte societăți, a unui alt stil de viață.
— În țară, care era situația dvs., profesional și social vorbind, la momentul în care ați hotărât să rămâneți în străinătate. Adică, altfel spus, ce lăsați în urmă în acel moment?
— Deși situația din România a fost austeră și derutantă pentru noi toți, trebuie să recunosc că am avut parte de o excelentă educație școlară, cu profesori pasionați, apoi o activitate profesională pe care mi-am ales-o și care era în coerență cu firea și pregătirea mea profesională. Am fost timp de 17 ani profesoară de vioară la Liceul „Dinu Lipatti” (unde îmi făcusem și studiile), precum și la Liceul „George Enescu”, din București. În aceste instituții de învățământ era o atmosferă friguroasă, la propriu, dar am avut relații bune cu profesorii, colegii mei, oameni de o mare calitate umană. De asemenea, am avut, printre elevii pe care i-am format, excelenți violoniști, care au făcut frumoase cariere naționale și internaționale. Nefiind căsătorită și neavând copii, m-am atașat în mod deosebit de elevii mei. Totuși, criza profesională s-a declanșat la un moment dat, într-un context de zbucium social, și,  astfel, „m-am refugiat” în munca la Minister, ca inspectoare cu Artele. A fost o perioadă teribil de dificilă, deoarece sistemul școlar nu era încă organizat. (Acum există o întreagă Comisie Națională cu Artele care ține de Ministerul Învățământului,  formată din eminenți pedagogi).
— Din ceea ce mi-ați povestit până aici, îmi este foarte clar faptul că ați avut o carieră împlinită cu succes (incluzând o funcție în Ministerul Învățământului), la momentul în care ați hotărât să rămâneți în Franța (exprimare pe care o preferați, spuneți, aceleia că ați plecat din România). Deși înțeleg foarte bine la ce vă referiți, v-aș ruga totuși să nuanțați puțin, să explicați diferența, din punctul dvs. de vedere, firește, dintre cele două exprimări (ați plecat, versus ați rămas).
— Așa cum am povestit și în cartea mea, motivele nu au fost economice (ca ale atâtor altor români, care plecau să câștige mai mult pentru familiile lor), sau profesionale (aș putea evoca aici, de exemplu, motivele unui cercetător, care ar căuta un laborator sau o unitate de elită pentru experiențe de înalt nivel). Sunt, în alte cazuri, motive psihologice (sau sociale): îndepărtarea de familie, de șefi sau colegi de serviciu pe care nu îi mai suporți, organizarea politică dintr-o țară, care te enervează la culme, etc. De pildă, soțul meu a plecat din Alger prin anii ‚70, într-o epocă în care atmosfera din societate era entuziasmantă, după obținerea Independenței, și avea un serviciu foarte bun la o companie petrolieră. Familia lui era însă „sufocantă” pentru un tânăr de 25 de ani. Sau cazul fratelui meu, care este în Franța de 33 de ani. El era violonist în Orchestra Naționala a RTV, dar a plecat pentru că erau obligați să cânte și să înregistreze cântece patriotice în cinstea Conducătorului și nu a mai suportat. Dacă ar fi sa mă încadrez într-una dintre categoriile de emigranți, m-aș încadra aici, la motive psihologice: explozia societății după revoluție, necesitatea foarte acută să înțeleg ce se întâmplă și imposibilitatea de a mai rămâne în clasa mea de vioară cu câte un elev și să mai predau liniștită vioara, cum făcusem o viață întreagă, toate acestea m-au determinat să mă „rup” de viața de până atunci.
— Așadar, cu toate rezultatele profesionale foarte bune în România, ați hotărât să începeți de la zero în altă parte. Cât de greu (sau, dimpotrivă) a fost să luați această decizie?
— După cum spuneam, eu nu am plecat din țară ci am rămas la Paris, pentru că nu am avut niciodată dorința să plec și nici nu mi-a trecut prin cap că voi rămâne la Paris, sau pe undeva prin Europa. Am plecat în concediu, fără bilet de călătorie și fără bani. Deja de la plecare am avut mai mult un statut de călătoare – aventurieră. Apoi, când m-am hotărât sa rămân la Paris, am fost conștientă de la început că statutul de imigrant este foarte dezavantajos. Înainte, cei care „fugeau” din țară, sau cei ce „rămâneau” în Franța, beneficiau de statutul de refugiat (care le asigura o carte de rezidență și alocație de refugiat), ceea ce le permitea să trăiască civilizat, la fel ca ceilalți cetățeni francezi, cu drept de muncă, drept de călătorie, etc. Singurul mare inconvenient era imposibilitatea de întoarcere în țară. Când am plecat eu, și ceilalți după revoluție, nu mai exista acest statut, iar legile erau foarte ostile pentru străinii veniți din Est. Nu mai existau motive politice pentru a-i primi, și mai era și teama generală de o migrație în masă. A fost așa până la intrarea României în Uniunea Europeană. Nu am avut drept de muncă decât 8 ani mai târziu, prin căsătorie. Colegii muzicieni, care veniseră în aceeași perioadă cu mine, și care au găsit imediat contracte de muncă frumoase, au fost obligați să părăsească Franța după un an. Eu am putut rămâne datorită studiilor pe care le începusem și pe care le-am continuat cu asiduitate. Dar nu am avut dreptul la muncă, doar la job-uri studențești. Am făcut studii din dorința de cunoaștere, cu atât mai mult cu cât condiția de imigrant m-ar fi ținut într-o stare socială foarte joasă. Eu voiam sa cunosc viața pariziana în toată verticalitatea ei, aveam nevoie de conferințe, de studii și contacte de elită. Cât despre atitudinea de „aventurier”, majoritatea emigranților trec prin situații „neverosimile”.
— Spuneți că ați plecat în concediu, fără bilet de călătorie și fără bani. Cum este posibil așa ceva? Povestiți-mi, vă rog, pe scurt, situația aceasta.
— În anii ’89-’90 populația României era încă foarte săracă, și eu de asemenea.
Am avut invitație în Germania, de la unul din frații mei care lucra de mult timp acolo și locuia cu familia. Am avut invitație și din Franța, de la un alt frate, și din Italia, de la o prietenă. Am hotărât să plec fără nici cea mai vagă intenție de a rămâne pe undeva în străinătate. Biletele de călătorie, până în Franța și înapoi, m-au costat echivalentul a 3-4 salarii. Nu aveam acei bani. Mama mea mi-a plătit biletul din economiile ei. M-am dus la ambasade pentru obținerea vizelor. La ambasada Germană portarul nu mi-a permis nici să intru, aducând argumentul că fratele meu nu este nici neamț nici refugiat politic, deci nu am dreptul la viză turistică. Am putut obține numai o viză de tranzit. Cu o zi înainte de plecarea în concediu, am fost la Consulatul Italiei pentru viză. Am revenit la Minister și am muncit mult ca să las dosarele în ordine. Când să plec, am căutat ceva în geantă și atunci am observat că nu mai aveam biletele de tren. In portmoneu erau banii și pașaportul, dar nu și biletele. Toate colegele de birou plecaseră deja, nu aveam cu cine sa împărtășesc disperarea mea. Nu știu nici până în ziua de astăzi ce s-a întâmplat. Am bănuit-o pe o colega de birou, că le-a sustras din răutate, deoarece nu putea să le folosească, fiind nominale. În aceste condiții, fratele meu din Germania s-a oferit să vină după mine, eu urmând să-mi cumpăr bilet de tren numai până la Arad. El a fost cu mine și la Oficiul străinilor din orașul lui, ca sa-mi schimbe viza de tranzit în viză turistică. Însă acolo m-au privit cu suspiciune și nu mi-au acceptat cererea. Tot el mi-a plătit apoi biletul de tren spre Avignon, unde m-am întâlnit cu celălalt frate care, la rândul său, mi-a cumpărat biletul de tren spre Paris. Ca bani de buzunar aveam numai 50 de dolari, pe care îi păstram de zeci de ani la Banca Națională, și cu greu am mai putut împrumuta 100 de dolari. Mergeam în vizită la frații mei, iar la Paris și în Italia fusesem invitată de prietene.
— V-aș ruga să-mi vorbiți despre momentul în care ați hotărât să rămâneți în Franța, în ce conjunctură s-a întâmplat asta și unde? (Înțelegând că nu ați decis să rămâneți la fratele dvs.)
— Ajungând în Franța, după vreo două săptămâni, când vizitam Parisul, un domn avocat, în vârstă, de origine română, cunoscându-l bine pe fratele meu, mi-a propus să rămân la Paris. M-a încurajat și un cântăreț de operă, care se afla și el cu familia acolo, ocrotiți fiind de același domn. Desigur, hotărârea de a rămâne la Paris a fost a mea, dar cu acceptarea expresă a fratelui meu, care mi-a plătit întreținerea la domnul avocat următoarele trei luni, până când mi-au ieșit actele de ședere temporară, pe alte 6 luni. De ce la Paris și de ce nu m-a luat la el, la Avignon? Parisul este un oraș mare cu multe posibilități. Avignon-ul este un oraș de provincie, cu puține posibilități! (In general emigranții preferă orașele mari, iar muzicienii – cu atât mai mult).
— Cum ați reușit să vă întrețineți după ce ați obținut actele de ședere temporară? Ați găsit de lucru și ce anume a trebuit să faceți?
— Fratele meu, cel care mi-a plătit întreținerea la Paris o vreme, mi-a adus o vioară. M-a prezentat și m-a „lăsat în grija” unor prieteni muzicieni. Astfel, foarte repede, am intrat într-o rețea de muzicieni. Pe unii ii înlocuiam la cursurile de la Conservator, dacă aveau vreun turneu, sau erau nevoiți să plece pe undeva, cântam, în calitate de colaborator, pentru diverse concerte și diverse orchestre. Mulți muzicieni (și artiștii în general) sunt nomazi. Sunt puține orchestre de stat, dar sunt o groază de spectacole și concerte, de toate nivelurile. Cine vrea să înregistreze la radio sau la televiziune și are nevoie de muzicieni face rost de muzicieni. Există azi chiar un statut de intermitent de spectacol, care nu cred că exista pe vremea mea: dacă respectivii artiști și muzicieni reușesc să aibă un număr mare de servicii declarate oficial, au și drepturi sociale avantajoase. Dar ca să ajungi la acest statut este foarte greu, îți trebuie un mare număr de servicii și este dificil de obținut. La aproape toate aceste mici concerte, fie ele la palatul Unesco, sau Elysee,  prestatorii erau plătiți cash. Pentru o oră de vioară dată pe ici pe colo, nu existau contracte de muncă. Chiar pentru alte job-uri, baby-sitter sau persoană care oferă companie unor vârstnici, cum am fost eu la un moment dat la o baroană, se plătea cash. Contractul era verbal, îl respectai, sau nu! Dar nu numai imigranții, sau studenții, trăiau așa, într-o legislație permisivă, la fel se petreceau lucrurile peste tot. Muncile erau foarte fluctuante. De pildă, funcționarii angajați la Primăria Parisului de Jacques Chirac lucrau de fapt pentru partid (servicii fictive), soția fostului prim-ministru François Fillon era plătită ca atașat parlamentar, de soțul ei, fără să fi muncit niciodată (servicii fictive), etc., etc. Această situație generală de funcționare a societății este incredibilă în ziua de astăzi, dar atunci era „natural”. Deci și noi, imigranții săraci, beneficiam de această toleranță. Mie vioara mi-a adus bani. Mai greu mi-a fost cu locuința.
— Pe lângă aceste câștiguri pasagere, ca să le numesc așa, ați putut rămâne în Franța, îmi spuneți, în lipsa dreptului legal de a munci, datorită studiilor pe care le făceați acolo. Despre ce studii este vorba? Și cum ați reușit să studiați la Paris din postura, ingrată totuși, de imigrant fără venituri sigure, permanente?
— Cum m-am găsit cu ceva bani în buzunar, deja din prima lună, mi-am plătit un curs intensiv de limba franceză la Aliance Francaise. Tot în acea perioadă, într-o doară, m-am trezit în fața unui panou cu orarul  de studii de la Facultatea Iezuiților din Paris. Reperând un curs care m-a interesat foarte mult,  m-am înscris la acest curs. Se numea „Conciliul Vatican și relecturile sale”, ținut de Christophe Theobald, decanul Facultății. Secretara instituției a prins drag de mine și mi-a propus să încep studii regulate de filozofie și teologie la Centre Sevres (Facultatea Iezuiților din Paris). Am avut de trecut un interviu cu Directorul de studii și am fost admisă. Tot secretara m-a ajutat cu o recomandare importantă, la Oeuvre d’Orient de Paris, și m-a sprijinit în relația cu Prefectura poliției, pentru obținerea statutului de studentă. Oeuvre d’Orient mi-a dat pe tot timpul școlarizării o bursă  de studii, iar în anii terminali chiar Iezuiții mi-au dat o bursă. Acest venit regulat era obligatoriu pentru a avea statutul de student, dar nu era suficient pentru a trăi. De aceea, ca foarte mulți alți studenți din Franța, munceam ce puteam pentru completarea veniturilor. Eu am avut  vioara.
— Ați avut vioara care v-a adus bani, dar cu locuința v-a fost mai greu, după cum spuneți. Ce înseamnă o locuință la Paris pentru un imigrant din Est? Ce fel de spațiu își poate (v-ați putut) permite?
— Cred că situația generală a unui imigrant provenit din Est diferă de la o epocă la alta, și de maniera în care a fost organizată plecarea. In ziua de astăzi, în majoritatea cazurilor, lucrurile sunt mai clare. Eu am rămas la Paris pe nepregătite și într-o perioadă în care legislația franceză nu era deloc favorabilă imigranților din țările de Est. Deci am improvizat tot timpul și de aceea locuințele au fost mult timp provizorii. Am schimbat în primul an zece locuințe. Si, în afară de locuința care mi-a ars total, dar pentru care aveam un contract de închiriere cu proprietara, în toate celelalte stăteam la cineva, nu aveam independență. In prima locuință aveam statut de turistă, la o prietenă. In a doua, ar fi trebuit să înlocuiesc o cățelușă care tocmai a murit, la un domn în vârstă… Apoi am avut o cămăruță mică la mansarda unui bloc, care era condiționată de supravegherea copiilor unei familii (după orele de scoală). Alte locuințe erau într-adevăr „pasagere”, când mă aflam între două locuințe mai stabile, ca să nu mă trezesc pe stradă. Cum spuneam, locuința pe care am obținut-o ca studentă, și care era destul de scumpă, deși se afla într-un cartier foarte bun și într-o reședință de lux nu a fost renovată serios, doar „spoită”, și astfel, după numai o lună, am avut un incendiu cauzat de instalația electrică, în care am pierdut tot. Mi-am salvat numai actele de identitate și vioara, și asta pentru că nu eram acasă în timpul producerii dezastrului. Doar în ultima locuință m-am stabilizat pentru câțiva ani și m-am simțit mai ocrotită.
— Parisul este pentru noi, cei din România, dar nu numai, un oraș al luminilor, al opulenței, dar și al artelor, al spectacolelor de tot felul, un oraș fremătând de viață culturală. Este accesibilă această participare la actul cultural, pentru toate categoriile sociale?
— Parisul este un oraș opulent și cu multe posibilități. Da, pentru cineva care este dornic de cultură, este mult mai bine să te afli la Paris, chiar într-o cămăruță, decât pe undeva într-un orășel, sau într-un sat, într-o locuință onorabilă. Asta ține de posibilitățile fiecăruia dar și de alegerile făcute. Eu am ales să trăiesc în centrul Parisului și astfel am avut acces, încă de la început, la cultură. Bibliotecile municipale erau gratuite. Muzeele aveau plaje orare gratuite și chiar biletele de intrare erau accesibile. La Opera din Paris, sau la Concerte, te puteai duce în seara spectacolului și puteai găsi bilete mai ieftine (rămase nevândute). Participarea la cursuri interesante la diverse Institute sau Facultăți, în calitate de Participant liber, erau din nou accesibile, dovadă că de la început am putut să-mi ofer un curs care mă interesa la Centre Sevres. Cursurile de limba franceză pentru străini la Alliance Francaise erau scumpe, dar necesare!!! In plus, Parisul este un oraș frumos, cu monumente și clădiri frumoase, cu parcuri frumoase, un oraș muzeu. La aceste avantaje de a locui la Paris, se adaugă un altul, de primă importanță. Cum este o Metropolă, fostă capitală de imperiu, populația Parisului este internațională, am întâlnit aici toate națiile, toate tradițiile, am avut cunoștințe și prieteni din lumea întreagă. Am cunoscut societatea pe verticalitatea ei, prin toate păturile sociale și toate „castele», și asta chiar de la începutul șederii mele la Paris. (Această bogăție umană nu o întâlnești ușor în provincie.)
— Spuneați, la un moment dat, că acei români care au reușit să ajungă în Franța înainte de 1989 au beneficiat de statutul de refugiat (politic, bănuiesc), situație care le oferea o sumă de avantaje, și că acest lucru nu a mai fost valabil în perioada în care ați ajuns dvs. acolo, că „legile erau foarte ostile pentru străinii din țările din Est”. Ați povestit, de asemenea, cum ați reușit să vă întrețineți la început, cum ați făcut rost de bani pentru studii, precum și pentru cheltuielile necesare traiului cotidian. Să înțeleg că Franța nu avea un sistem de asistență socială care să includă și imigranții? Din câte cunoașteți dvs., există asemenea programe în prezent?
— Sunt timpuri prea îndepărtate, ca să-mi amintesc exact cum se petreceau lucrurile cu imigranții acum 30 de ani. Era o perioadă de tranziție. România trecea printr-o perioadă de tranziție după revoluție, dar cred că și relațiile dintre țările din Est și cele din Vest nu evoluaseră încă. Eu nu cred că am avut un statut de imigrant, în adevăratul înțeles al termenului, dar totuși aveam avantaje legale: am fost întotdeauna declarată la poliție, se știa la cine locuiesc. Dar cred că aveam drepturi de sănătate, chiar dacă nici nu știam că le am, sau cum funcționa  accesul la serviciile de sănătate. Îmi amintesc însă că nu am fost niciodată la doctor timp de 5 ani, chiar după ce am ajuns să-mi plătesc regulat asigurărarea socială de sănătate, ca studentă. Dar acum (și cred că și pe vremea aceea) spitalele primesc  în serviciile de urgentă pe oricine. De asemenea, în Franța există o plajă de servicii medicale universale, de care beneficiază toată populația nevoiașă (care-i poate include și pe imigranți).
— Mă refeream, mai ales, la ajutoare sociale în bani, așa cum există și în România, pentru persoanele fără venituri.
— Refugiații politici au o alocație numită ADA (adică Allocation de demandeur d’asile) de 207 euro. Cei mai nevoiași francezi, dar și imigranții cu actele în regulă, au RSA (adică Revenu de solidarite active) de 551 de euro. Un imigrant de mai mult de 65 de ani, poate beneficia de ASPA ( adică Allocation de solidarite aux personnes agees) sau minimum pentru bătrânețe de 868 euro pe lună. În plus, orice imigrant, indiferent de situația lui legală, are acces neîngrădit la servicii de sănătate și asta, desigur, și din caritate, dar și de teama de a nu fi purtător de epidemii.
— Ați amintit, de asemenea, că ați obținut dreptul de muncă mai târziu, prin căsătorie. Ce înseamnă asta, ce facilitate vă oferea căsătoria în acest sens?
— Ca student, chiar străin, aveam drept de muncă  20 de ore pe săptămână (dacă îmi amintesc bine), dar era legat de statutul de student, adică înscriere la facultate, burse de studii, etc. După trei luni, când am avut carte de sejur, am avut și drept de muncă. Am fost angajată, cu acte în regulă de o familie, pentru a sta cu copiii. Dar pentru că nu era plătit bine acest job, și pentru că îmi plăteam la ei chiria pentru camera pe care o ocupam, eram absolut nevoită să completez cu vioara, concerte și cursuri particulare. Numai astfel puteam să-mi permit cursuri la Alliance Francaise, sau la Facultatea Iezuiților. Chiar după ce am avut bursă de studii, aceasta nu era suficientă pentru locuință, masă și studii. Prin căsătorie, am obținut dreptul de a munci ca toți ceilalți cetățeni francezi. Am obținut și naționalitatea franceză în mod firesc. In cazul meu, toate acestea au venit cam târziu, eram trecută de 45 de ani. Iar ca să obții un post în învățământul de stat există o limită de vârstă de 42 sau 44 de ani, și asta numai ca să poți să te înscrii la concurs. Din fericire soțul meu muncea mult și câștiga bine, astfel eu am putut să duc o viață liniștită și să-i creez și lui o atmosferă de familie liniștită. Am dat ore de muzică, tot liniștite, fără stres sau examene, la domiciliul meu.
— Mi-ați vorbit foarte frumos despre elevii dumneavoastră, care au reușit parcursuri profesionale importante, internaționale. Unde considerați că v-ați realizat cu adevărat ca profesor, care este perioada reprezentativă pentru cariera dvs., cea din România, sau anii în care ați predat unor elevi în Franța?
— Dacă vorbim în termeni de carieră, bineînțeles că cea din România, unde eram profesoară la instituții de performanță, cum erau liceele de muzică din București, este mult mai strălucită. Dar trebuie să mărturisesc că spiritul de competiție continuă în care mă aflam acolo începuse să mă obosească profund. Îmi prețuiam elevii din România, mă bucuram pentru rezultatele lor profesionale, dar eu nu mai doream să rămân în acel sistem. A fost și unul dintre motivele pentru care am dorit să părăsesc postul de profesoară de vioară la Liceu. Cariera din România și cea din Franța sunt complet diferite, ca stil, ca pedagogie, dar și în ceea ce-i privește pe elevi. Și chiar ca instrument. Eu am studiat vioara, toată viața. Pianul l-am studiat numai ca instrument secundar. În Franța, nu numai că am dat cursuri de pian, dar am și început sa studiez pianul cu seriozitate. Am avut doi profesori foarte buni, care mi-au devenit, ulterior, prieteni. Vioara am păstrat-o pentru sufletul meu. Am cântat vreo zece ani muzică de cameră, într-un cvartet de corzi, sau sonate de vioară și pian cu diverși pianiști. Viața de profesoară de muzică la Paris a fost mult mai modestă, dar a corespuns mult mai bine etapei de viață prin care treceam (și prin care trec acum). Chiar dacă nu am mai format muzicieni de elită, am contribuit cu toată dragostea și experiența mea să-mi ajut elevii în evoluția lor umană și artistică. Elevii din Franța diferă foarte mult de cei pe care i-am avut în România, prin vârstele lor, prin motivația lor, și prin durata studiului. Motivația acestor elevi este foarte diferită de a foștilor mei elevi români, care voiau să devină violoniști profesioniști. Cei de aici vor să știe să cânte, să avanseze, să cunoască muzica, dar fiecare în ritmul lui, în funcție de talentul lui. De aceea spuneam că nu este stresant. M-am întrebat uneori: cum de vin ei regulat la ore și sunt extrem de punctuali, fără nici o constrângere? Este vorba de această chemare intimă spre muzică, dar și despre întâlnirea dintre noi: elev – profesor. Nu numai experiența mea de profesor a fost de ajutor, dar și faptul că, venind eu „de departe”, „din altă lume”, se simțeau și ei îmbogățiți de experiența mea de viață. Întotdeauna în Franța am simțit ca un privilegiu faptul de a fi româncă, iar școala de muzică românească avea faimă frumoasă (nimeni în fața mea nu a îndrăznit sa zică ceva neplăcut despre români!).
— Din acel noiembrie 1990, când ați plecat într-o excursie în străinătate, luând, mai apoi, decizia de a rămâne la Paris, ați mai fost în România? Dacă da, cum ați găsit țara atunci, ce schimbări ați remarcat? Cum o găsiți acum?
— La început veneam de câteva ori pe an, mai ales pentru că mama mea era în viață. De când l-am întâlnit pe soțul meu, venim împreună cel  puțin o dată pe an. Îmi vizitez familia, pe sora mea din Câmpina cu copiii, ne duceam la verișorii de la Ludișor, un sat din Țara Făgărașului, în general vizite private, la diverse evenimente de familie. Am fost și pe litoral cu bilete de tratament, la Herculane, etc. Cu aceste ocazii am constatat cu satisfacție progrese mari în țară. In primii ani, totul rămăsese greoi și confuz, dar pe măsură ce trecea timpul, apăreau premizele unei vieți mai normale. Apoi progresele au fost uriașe. Anumite domenii parcă funcționează chiar mai bine decât în Franța, oamenii sunt mai competenți, bine formați și amabili. Soțului meu îi plac mult românii, sunt calzi și calmi, spune el. Si le place să evolueze, sunt ambițioși. Eu as zice, poate prea modești, nu au destulă încredere în valoarea lor. Evocând aceste amintiri, și gândindu-mă la vârsta mea, care înaintează… ,nu știu cum o să fie pe viitor relația mea cu țara.
— Aproape de fiecare dată i-am întrebat pe intervievații mei, spre finalul discuțiilor, dacă își doresc să se întoarcă acasă, dacă mai văd posibilă viața lor în locurile de unde au plecat. Dumneavoastră ați rămas în Franța, așa cum ați precizat mereu pe parcursul discuției noastre, și v-ați căsătorit acolo, de aceea o astfel de întrebare cred că ar fi de prisos. V-aș întreba, totuși, dacă vă lipsește ceva din România, dacă în existența cotidiană din Franța există un dor, sau un regret, pentru ceva ce ține de țara în care v-ați născut?
— Ce îmi lipsește din România? Nu știu cu ce să încep, deoarece totul este impregnat de afecțiune și de dor. Îmi lipsesc munții și văile, pădurile și lacurile, râurile și zăpada… în special Munții Făgăraș(satul părinților mei era la numai 10 km de ei), Valea Prahovei, cu ghirlandele de stațiuni, unde eram ca acasă, sau Valea Dâmbovicioarei. Petreceam vacanțele în Oaș. Drumul spre Bucovina e o frumusețe. Apoi Mănăstirile… le-am vizitat de curând cu soțul meu. Și Franța este o țară foarte frumoasă, dar păstrez încă o dimensiune turistică și nu afectivă cu locurile și oamenii. In România am trăit toată copilăria, tinerețea și nu numai, până la 40 de ani. Familia, părinții, bunicii, sunt acolo… Îmi lipsesc și sărbătorile: Crăciunul, Paștele, Sfânta Maria. Nu am mai cântat colinde de 30 de ani! Ouă de Paști am făcut câteodată, când nepoții mei din Franța puteau să vină la noi. Îmi lipsesc și oamenii, în general, sunt simpli, abordabili, au o căldură naturală în expresie. Din păcate, nu mai am prieteni acolo. Stau puțin în țară, și numai în timpul vacanțelor, iar viața ne-a îndepărtat. La București, de unde sunt eu, nu mai am nici locuință, dar duc dorul Teatrelor, al Concertelor… Stagiunea teatrală este de mare calitate în București, iar în ceea ce privește concertele, nu numai că sunt serioase, dar încă îi mai cunosc pe unii dintre muzicieni, și asta îmi încălzește sufletul.
— Și încă o întrebare, comună și aceasta discuțiilor precedente: vă interesează evenimentele socio-politice din România? Ați votat, în toți acești ani, la scrutinele pentru care s-au organizat secții de votare în străinătate?
— Nu am mai votat din anul 2000, sau 2004. Ultima coadă la Ambasadă a fost un calvar. De atunci, dau o raită cu mașina și văzând coada extrem de lungă, cu tinerii care vor să voteze, mă îndepărtez spunându-mi: nu-i de mine! Deci, la viața politică românească nu mai am acces!
Chatillon, 14 iunie, 2019