Când am început, în 1992, stagiul de cercetare la Woodrow Wilson Center din Washington DC, pentru a cerceta Impactul pragmatismului American asupra Europei Centrale și Răsăritene, știam multe despre filosofia lui Richard Rorty, dar nu-l întâlnisem. Am aflat însă că în competiția celor peste șapte sute de candidați spre a deveni Fellow-i ai vestitei instituții prezidențiale americane, unul dintre evaluatori a fost celebrul filosof. Nu cunosc detaliile, dar m-am simțit onorat să obțin una dintre cele treizeciși opt de burse.
În ambianța unică de la Smithonian Institution și zona centrală a capitalei americane, am avut discuții cu colegi americani bine introduși în filosofia americană, care erau atunci axate pe forma liberalismului. Am continuat să studiez și mai intens scrierile lui Richard Rorty și le-am cuprins pe toate în aria lecturilor. Interesul meu a crescut, firește, observând dezbaterile stârnite de personalități ca Hilary Putnam, Richard Rorty, Nicholas Rescher, John Rawls, Michael Walzer, Robert Nozick, Nelson Goodman, care deveniseră repere internaționale.
Adâncindu-mă în cercetarea culturii americane (din care avea să rezulte cartea Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017), mă simțeam în largul meu pentru a aborda filosofia ce stătea pe pilonii unei culturi neobișnuit de largi, a lui Richard Rorty. Colegul meu de „chilie”, cum numeam biroul de la Smithsonian Institution, un filosof atunci pe cale de profilare internațională, William Galston, care tocmai lansa cartea sa ce reafirma nevoia complementării liberalismului cu valori și o argumenta riguros, era foarte introdus în filosofia americană a zilei. Discuțiile purtate atunci – el avea să devină mai târziu consilier pentru afaceri interne (domestics) la Casa Albă – le-am resimțit ca un avantaj.
Cu noua bursă pe care am obținut-o în Washington DC, la National Endowment for Democracy, în 1996, am cercetat tema relativismului și a consecințelor acestuia. Richard Rorty era figura centrală, în vreme ce în America avusese loc cea mai profundă dezbatere asupra relativismului. Cartea mea Relativismul și consecințele sale (EFES, Cluj-Napoca,1998) avea să o reliefeze. De fiecare dată când am avut burse de cercetare am dus cercetarea până la un volum ce propunea o optică nouă.
Revenit în țară, am pus în mișcare traducerea de scrieri ale lui Richard Rorty. Una dintre doctorandele mele s-a și angajat și a lucrat cu mult spor și inteligență. În decembrie 1997 am plecat la București, ca ministru al educației naționale. Traducerea din scrierile lui Richard Rorty a apărut în volum, care era meritul integral al acestei tinere. Ulterior, cu sprijinul familiei Rorty ea avea să se stabilească în S.U.A.
După revenirea la Cluj-Napoca, ca rector am propus să se acorde titlul de doctor honoris causa al Universității „BabeșBolyai” filosofului de anvergură mondială Richard Rorty. Propunerea s-a acceptat, filosoful a fost invitat și a răspuns prompt. Spre încântarea celor care cunoșteam opera și ponderea sa – atunci, conform analizelor stării lecturii, care se fac în S.U.A., Richard Rorty era, alături de Derrida și Habermas, cel mai citit filosof în universitățile americane și unul dintre cei mai citiți în lume. Discursul său în Aula Magna a universității a rămas în istoria prezențelor de cel mai înalt nivel în instituția clujeană și în România filosofilor.
Richard Rorty a legat venirea sa la Cluj-Napoca cu vizita la Pecs, unde avea discipoli și a fost, de asemenea, onorat. Spre a profita cât mai larg de prezența la Universitatea „Babeș-Bolyai” a unuia dintre cei mai mari filosofi ai lumii, am organizat o conferință a lui Richard Rorty, urmată de o dezbatere pe podium la Facultatea de Litere. Amfiteatrul fost arhiplin, dar dezbaterea nu s-a ridicat la înălțimea evenimentului. Carențele cunoașterii pe meleagurile noastre a interogațiilor contemporane, nu mai vorbesc de scrierile filosofiei recente, se văd mereu în cele mai pretențioase locuri. Richard Rorty a etalat natural enorma sa cunoaștere a literaturii, artelor și științelor și teologiilor, ca și stăpânirea cunoașterii cu o filosofie interogativă, plină de prospețime, care nu ezita să aducă la „convorbire” tradiții ce păreau să se excludă definitiv, reciproc. Mi-am dat seama din nou că imaginația literară nu dispensează de cultura conceptualizărilor. Aceasta in urmă rămâne, din nefericire, în continuare, modestă în România actuală.
Am organizat și alte întâlniri ale lui Richard Rorty cu profesorii și studenții clujeni. Am petrecut o seară, acasă, împreună cu soțiile, și am discutat cât am putut de mult situația filosofiei în Europa și America. Richard Rorty mi l-a recomandat atunci pe Robert B. Brandom, fostul său doctorand, care a urcat, într-adevăr, pe cele mai înalte trepte ale filosofiei mondiale. Brandom este astăzi „noul Hegel” al filosofiei! Totodată, văzându-mă preocupat de o construcție filosofică, Richard Rorty mi-a făcut cadou întreaga operă a lui John Dewey, în ediția standard, pe care am și folosit-o ulterior de câte ori am avut nevoie.
Richard Rorty era foarte interesat să cunoască Transilvania și cultura ei, despre care citise semnificativ și aflase multe deja în America. Am organizat o excursie împreună la Aiud, Alba Iulia, Sibiu, Mediaș, Târgu Mureș. La Râmeți (Alba) a văzut mănăstirea, unde a fost primit cordial și s-a întreținut îndelung. La Sibiu am organizat o conferință de presă în care filosoful a răspuns întrebărilor jurnaliștilor. La întrebarea care este filosoful principal al lumii, a Richard Rorty a răspuns promt că preopinentul său filosofic Habermas.
Uimit de vestigiile și diversitatea culturală a Transilvaniei, Richard Rorty a declarat intenția de a reveni neapărat, pentru câteva săptămâni. Dispariția sa la scurt timp a pus capăt, însă, proiectului.
Temele prin care Richard Rorty a reprezentat la nivelul maxim de elaborare conștiința umanității din anii noștri sunt numeroase. Este destul să spun că atunci când a început intervenția militară în Irak, motivată oficial de identificarea, ce s-a dovedit apoi a fi un fals, de arme biochimice de distrugere în masă în acea țară, Richard Rorty a intervenit public. El mi-a spus la un moment dat că este în relații cu fosta lui colegă de profesură, Condoleeza Rice, consilier pe securitatea națională, apoi secretar de stat, cu care discuta direct chestiunile. El era oricum o personalitate filosofică cu toate antenele înfipte în viața publică.
Richard Rorty a intervenit, împreună cu Habermas, în presa internațională pentru a argumenta un fapt: ca proamericani, fideli culturii occidentale, ei socotesc acțiunea militară în Irak ca un risc ca America să-și irosească avantajul moral pe care-l deținea la acea oră. Intervenția celor două personalități a și pus în mișcare reflecția. Este adevărat că nimeni din acel timp nu i-a considerat „vânduți” cuiva, sau cum se spune și mai vulgar și nedemn astăzi de către trepădușii orei, „conserve”, cum azi sunt considerați mulți care doar spun adevărul.
Nimeni în secolul al XX-lea nu a pus mai metodic, mai profund cunoscător în convorbire tradiții și optici rivale. După scrierea magnifică Philosophy and the Mirror of Nature (1979), care a deconstruit definitiv interpretarea cunoașterii ca oglindire a realității, în favoarea interpretării ca proces lingual și reflexiv, el a dat continuu analize filosofice pe teme acute. Volumele sale Philosophical Papers au dobândi o importanță crucială în filosofiei și disciplinele umaniste. Cu vastă cunoaștere și ascuțită conștiință, el a arătat că și cele mai radical exclusive opțiuni au de învățat, cât timp rămân raționale, din argumentele celeilalte.
Am scris în mai multe rânduri despre filosofia sa (în Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014; Filosofi și teologi actuali, Meteor Press, București, 2019). Nu mi-e străin gândul de a aduna cele scrise, împreună cu alte texte, într-un volum care să scoată în relief originalitatea impunătoare a gândirii sale.
Richard Rorty a conștientizat între primii nevoia ieșirii vieții intelectuale din globalisme – atât din cele socializant-marxiste cât și din cele individualist – neoliberale, ca o condiție de relevanță civică și politică. El a restabilit valori etico-civice democratice în conștiința contemporană. Teza sa cheie era că “mândria națională este pentru țări ceea ce este respectul de sine pentru indivizi. Prea multă mândrie națională poate genera belicozitate și imperialism, tot așa cum excesiv respect de sine poate genera aroganță. Dar așa cum prea puțin respect de sine face dificil pentru o persoană să etaleze curaj moral, tot astfel insuficientă mândrie națională face improbabilă dezbaterea energică și efectivă asupra politicii naționale” (Achieving our country, Harvard University Press, 1999). Mândria națională ține de viața efectivă a oamenilor în condițiile modernității și este de asumat caatare, fără să devină o dogmă constrângătoare. Din păcate, mai nou, semnala Richard Rorty, raportările la propria națiune oscilează între extremele autoflatării și dezgustului de sine. Dreapta politică alimentează prima exagerare, stânga pe a doua.
Pragmatismul, cu William James și Dewey, a deschis însă calea depășirii atitudinii de “spectator” în favoarea atitudinii de participant implicat. În optica sa se pot respinge fără pierderi atât acea dreaptă, cât și acea stângă, deschizând astfel calea unor rezolvări mai bune
*
Eram documentat complet despre publicațiile și personalitatea de amploare universală a lui Hans Küng cu mult înainte de întâlnirea cu el. Citisem mult deja în studenție despre conciliul Vatican II, la care celebrul teolog se referea abundent, ca fost participant în grupul din jurul cardinalului König.
Pe vestitul cardinal îl întâlnisem Viena, cînd în 1994 am fost invitat, ca rector al UBB, la o discuție privind cooperarea. Am fost preluat de la aeroport și dus cu mașina în centrul Vienei, în clădirea arhiepiscopiei catolice. Într-o cameră austeră, de mănăstire, am citit seara încă o dată capitole din traducerea germană a Bibliei și publicații ecleziale recente. De dimineață a bătut la ușa camerei mele și s-a înfățișat cardinalul König, cu ținuta sa elegantă și vorbe ce trădau de la început o neobișnuită profunzime, care m-a invitat să luăm împreună micul dejun.
Am discutat îndelung cu eminența sa situația teologiei, desigur și despre ceea ce eu știam mai bine, Joseph Ratzinger și Hans Küng, și rolul ei în noul context international. El era informat despre inițiativa pe care o luasem în România de a integra teologiile diverse și institutul de studii iudaice în universitatea clujeană, care-l interesa cu totul aparte. Am discutat apoi cu profesori de la Universitatea din Viena.
Întâlnirile cu vestitul cardinal nu s-au încheiat aici. Partenerul universității clujene, Universitatea din Cracovia, a avut ideea ca împreună, în două ceremonii, să celebrăm rolul istoric al cardinalului König în schimbările ce au avut loc în lume plecând de la Conciliul Vatican II. Am organizat deplasarea de la Cluj-Napoca, cu autobuze, a cincizeci de studenți, însoțiți de zece cadre didactice de la facultățile teologice – Ortodoxă, Greco-Catolică, Romano-Catolică, Reformată – și cazarea la una dintre casele de oaspeți ai arhiepiscopiei de Viena.
Citisem deja mult din teologia germană. Citisem multă teologie catolică. Parcursesem opera publicată de Hans Küng, ajungând la ceea ce se configura – trilogia Judaism, Creștinism, Islam, pe care el a desfășurat-o cu timpul în trei monografii unice (Das Judentum. Wesen und Geschichte, 1991; Das Christentum. Wesen und Geschichte, 1995; Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft, 2007). Nu este astăzi o monografiere mai amplă a judaismului, creștinismului și islamului decât cea datorată lui Hans Küng. Fiind de cîteva ori în stagii de documentare la Tübingen, unde funcționa Institutul pe care-l conducea Hans Küng, l-am văzut pe ilustrul teolog, fără a avea vreo discuție. I-am urmărit șirul scrierilor și le adunasem acasă pe toate.
De la George Călinescu reținusem – să citești înainte de călătorie! De la Habermas am învățat: să citești complet un autor ca să poți vorbi legitim despre el!
Știam disputa dinăuntrul teologiei catolice dintre grupurile ce-și asumau ducerea mai departe a mesajului Conciliului Vatican II: grupul din jurul lui Ratzinger și grupul din jurul lui Küng. Cardinalul König a întreținut continuu relații cu ambii. Știam bine că relațiile lui Hans Küng cu Ioan Paul al II-lea nu puteau fi calde. Citisem că în calitate de tânăr teolog, preferat al lui Ioan al XXIII-lea, care vedea în el marea speranță a catolicismului, Hans Küng a avut cuvinte aspre despre nivelul de pregătire al doctoranzilor din Est, în discuțiile lui cu pe atunci doctorandul Carol Vojtyla. Știam că i s-a retras missio canonica prin decizia personală a teologului polonez, devenit pontif.
Dar a venit propunerea Editurii Hassefer, din București, de a traduce vasta monografie Judaismul, din trilogia menționată a lui Hans Küng. Am susținut din prima clipă cu entuziasm asemenea traducere, fiind însă intimidat mereu de sarcină. Un tânăr clujean și-a asumat traducerea, iar cartea s-a tipărit. Lansarea am organizat-o împreună cu Editura Hasefer, în 2005, la Universitatea Babes-Bolyai.
Hans Küng tocmai venea la Cluj-Napoca după istorica reîntâlnire cu Benedict al XVI-lea la Castel Gandolfo. Fusese un eveniment nu doar teologic, ci efectiv istoric, întâlnirea celor mai mari teologi ai orei. Marea parte a presei mondiale îl reda în semnificația sa reală.
Știind bine ponderea evenimentului, am organizat, împreună cu editura Hasefer, conferința de presă de la Cluj-Napoca lui Hans Küng. Presa mondială preluase relatări despre relația lui Hans Küng cu fostul său coleg, pe care, fiind decan, îl adusese la Tübingen pentru a face, împreună cu Jürgen Moltmann, cea mai puternică echipă de teologi din lume. Benedict al XVI-lea lansase invitația către Hans Küng, având, firește, în vedere, rezonanță mondială pe care o căpătase opera acestuia. Din nefericire, presa clujeană prezentă nu a putut exploata ocazia unică, a interogării unuia dintre cei mai mari teologi, implicat profund în evoluția inclusive civică și politică a lumii. În fapt, pregătirea în subiecte teologice s-a dovedit tot mai slabă la noi, pe măsura urcării pe scenă a noi generații. La Filosofie, generația mea a mai studiat înnoirile din Teologie, dar acum contactul cu acest domeniu este slab.
Privind acum retrospectiv scrisul lui Hans Küng – pe care l-am monografiat, de altfel (vezi A.Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014) – nu poți agrea tot ceea ce spune în privința rivalilor săi teologici, începând cu Joseph Ratzinger. Sunt de părere că efortul de creare de clișee nu-i soluție în discuția teologică, după cum nu este în nici o discuție.
Dar aceasta nu m-a împiedicat și nu trebuie să împiedice pe cineva să observe contribuția de valoare universală a teologului Hans Küng. În definit, nu altcineva decât tânărul teolog elvețian a readus „justificarea (Rechfertigung)” în miezul credinței actuale și a făcut din ea terenul de conciliere dintre protestanți și catolici. Hans Küng, cu o scriere de răscruce (Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barths und eine katholische Bessinung, 1957) complet documentată și foarte bine scrisă, a stins controversa ce venea din zorii protestantismului în privința „justificării creștinului”: „justificarea prin credință” și „justificarea prin fapte plecând de la credință” au fost aduse la sinteză sub „credința plină de încredere (vertrauenden Glaubens)” – concept care îi permite lui Hans Küng să articuleze o operă monumentală a creștinătății timpului nostru.
Reconcilierea catolici-protestanți a devenit deja în opera lui Hans Küng inspiratoare pentru abordarea conflictelor timpului nostru. Pe bună dreptate el a văzut în ea modelarea cooperării reconciliate la nivel universal. Maxima lui Helder Camara, „dacă doar unul visează, rămâne un vis, dacă toți visează împreună, atunci urmează o realitate”, Hans Küng a preluat-o (Project Weltethos, Piper, München, 1992) și aplicat-o în proiecte ce i s-au comandat, mai ales de către Națiunile Unite.
Înaintând continuu în explorarea profunzimilor vieții, Hans Küng a fixat în conștiința culturală, mai mult ca oricine, „încrederea în viață”, „bucuria vieții”, „calea vieții”, „sensul vieții”, „temeiul vieții”, „puterea vieții”, „modelul de viață”, „suferința vieții”, „arta vieții”, „viziunea vieții” (Was ich glaube, Piper, München, Zürich, 2009), ca repere. El a pus întregul vieții umane pe o direcție exemplară a timpului nostru. (Din volumul A. Marga, Experiențe și întâlniri. Autobiografie, în curs de apariție)