Ca ziarist, în inevitabilele mele interacțiuni cu primăria, situația cea mai ingrată, cu aspectul unei interminabile lupte de uzură, am avut-o cu cel care a fost primar în mandatul 1996-2000, Ion Bledea. În campania electorală din primăvara anului 1996, m-am implicat cu ziar cu tot alături de candidatul PNȚCD, fiind și eu membru al acestui partid, lucru pe care viitorul primar Bledea din partea Patridului Alianței Civice nu mi l-a iertat niciodată. Domnul Ion Bledea, deși originar din Sighet (cartierul Iapa), era re-venit în Sighet de puțină vreme. A făcut Institutul de Mine de la Petroșani și a fost inginier minier undeva în județul Cluj. A venit în Sighet cu vreun an înainte de alegerile din 1996, ca șef de autobază. A fost pescuit surprinzător și nu se știe cum de către scriitorul Nicolae Manolescu, pe atunci lider al Partidului Alianței Civice, în căutare de candidat pentru primăria Sighet și, cum cam toate personalitățile locale care făceau politică erau deja aranjate pe la alte partide, criticul literar l-a luat pe domnul Bledea, fără să își mai facă probleme de ordin critic cu privire la calitatea intelectuală și umană deficitară a omului. Faptul că era foarte puțin cunoscut în Sighet a constituit, paradoxal, un avantaj pentru Ion Bledea, în sensul că lumea nu prea a știut cu cine are de a face. În turul doi, contracandidatul lui era un domn onorabil pensionar de 66 de ani, astfel că lumea și-a zis: hai să-l votăm pe ăsta (pe Bledea), că e mai tânăr, are mai mult energie, putere de muncă etc.
Fostul primar Ion Bledea avea un background pe alocuri mai obscur, cu găuri negre, în sensul că a lucrat mai înainte într-o mină, era cum se zicea un intelectual de tip miner, și avea și niște refulări grele la activ, în baza cărora s-a răfuit ulterior cu lumea. În tinerețe ar fi vrut și el, ca tot omul, să ajungă ceva șef la locul de muncă, aspirație pentru care trebuia să intre în Partidul Comunist Român, dar aici nu a fost primit pentru că avea ceva probleme la dosarul personal, tatăl dumnealui făcea parte dintr-o sectă religioasă pe atunci nerecunoscută de lege, fapt de care comuniștii țineau cont. După „revoluție”, după ce a ajuns șef de autobază și primar, domnul Bledea a făcut foarte mult caz de faptul că el nu a fost membru PCR și, atunci când voia să ocărască pe cineva, chiar dacă era consilier, îl făcea „comunist”. Omul nu a deținut funcții de conducere înainte de 1989, nu a învățat nicăieri nici din teorie și nici din experiență cum stau lucrurile cu administrația și managementul, asta nu ar fi fost o problemă, pentru că s-au mai văzut directori și primari proști, dar problema în cazul lui era că el, Bledea, se credea un geniu al administrației, inclusiv al administrației publice locale. Și-a făcut mâna ca director de autobază, unde avea de lucru cu șoferi și mecanici șmecheri, care erau obișnuiți să mintă și să fure ingenios la motorină și la piese de schimb, oameni la care dl Bledea urla și îi amenința că îi dă afară. După ce a venit la primărie, dl Bledea a condus primăria și orașul tot așa, ca pe o autobază mai mare. Era suspicios față de toată lumea, striga la funcționari și îi amenința mereu că îi dă afară. A aplicat o metodă de lucru cu oamenii de-a dreptul stupefiantă. Anume, dacă într-un birou erau trei sau patru funcționari, îi chema pe toți la el, separat, și avea cu fiecare o discuție între patru ochi, îi promitea la fiecare că îl avansează și că îi mărește salariul, cu condiția să îi dea note informative în scris despre toți ceilalți colegi de birou, un exercițiu de delațiune pe care nu au fost în stare să îl facă așa exhaustiv, cu privire la toți angajații, nici comuniștii cu securiștii luați împreună. Și omul ăsta se bătea cu pumnul în piept că nu a fost comunist.
Tot din cauza activității mele la „Jurnalul de Sighet” a trebuit să părăsesc și partidul în care m-am înscris încă din 1990, PNȚCD. Ca om de presă, am susținut din toate puterile acest partid în toate campaniile electorale, la alegerile locale din 1992, la parlamentarele din același an, precum și la cele două campanii din 1996. Recunosc sincer că am aspirat și poate că aș fi meritat un loc eligibil pe listele pentru Parlament, poate că aș fi avut chiar o prestație bună, în tot cazul mai bună decât cei care au intrat în Parlament din partea acestui partid și au stat acolo degeaba. Dar eu aveam un mic neajuns: nu m-am declarat greco-catolic, așa cum au făcut-o mulți după 1990, cei mai mulți din oportunism. Am fost solicitat în repetate rânduri să trec la greco-catolici dar, pentru că m-am născut după 1948 și deci am fost botezat ortodox, am refuzat. Mai aveam însă și un alt motiv, poate mai important, anume eu am făcut Facultatea la București și așa am ajuns să cunosc Ortodoxia din interior. În această calitate, mă deranja și campania propagandistică, găunoasă și plină de falsuri istorice, a greco-catolicilor împotriva Ortodoxiei.
Președinte PNȚCD Sighet era pe atunci C. V., un modest profesor de școală generală, om masiv, greoi la trup și la minte, dar adevăratul șef din umbră al partidului era socrul său, fost profesor la Pedagogic, fost membru PCR și ulterior auto-declarat preot greco-catolic, care nu a venit niciodată la ședințe, dar îi dădea de acasă idei și directive ginerelui său. De ce era important ca persoana care candidează pentru Parlament din partea PNȚCD să fie de apartenență confesională greco-catolică? Răspunsul era simplu: țărăniștii aveau intenția ca în Parlament să promoveze o inițiativă legislativă pentru retrocedarea bisericilor foste greco-catolice către cei care se declară greco-catolici, deoarece la 1948 pe hârtie bisericile erau proprietatea greco-catolicilor.
Situația era însă mai complicată. Patrimoniul parohiilor – biserici, case parohiale, cimitire, terenuri de cultură, păduri etc. – erau în fond proprietatea enoriașilor, a satului, nu a popii sau a papei. Dacă o parohie greco-catolică de la 1948 a trecut la ortodocși (din constrângere sau din convingere, nu acesta este subiectul discuției acuma), aceasta a trecut cu averile parohiale cu tot și, dacă la 1990 o parohie a trecut din nou de la ortodocși la greco-catolici, aceasta de asemenea a trecut cu averile parohiale cu tot. Însă în realitate, la anul 1990 unele sate și respectiv parohiile lor au fost clar divizate, unii enoriași (de regulă mai puțini) au trecut la greco-catolici, iar alții (de regulă mai mulți) au rămas la ortodocși. Atunci eu eram de părere, o părere pe care am exprimat-o în public în mod repetat, ca patrimoniul parohiilor să se împartă, ca în cazul partajului de la divorț de exemplu, proporțional cu numărul de credincioși care se declară de o confesiune sau alta, pentru că și cei care rămâneau la ortodocși în 1990 erau și ei moștenitorii greco-catolicilor de dinainte de 1948. Acest principiu, numit și al recensământului, nu era însă acceptat de către biserica greco-catolică, ci această biserică cerea restituitio in integrum la nivelul anului 1948, sperând ca în acest fel ortodocșii care riscau să rămână fără biserici, vor trece de voie de nevoie la greco-catolici, ignorând faptul că dragostea, nici măcar cea creștinească, cu de-a sila nu se poate. Pe de altă parte, însuși acest principiu, al restituirii integrale, era riscant în sine, pentru că și ortodocșii puteau cere restitutio in integrum, luând ca bază anul 1700, anul de dinainte de apariția geco-catolicismului, când românii din Ardeal erau toți ortodocși.
De aceea, atunci când au fost întocmite listele pentru alegerile parlamentare din 1992, eu am fost înlocuit în ultimul moment cu un tânăr preot greco-catolic, băiat bun de altfel, dar care nu a reușit să intre în Parlament, iar la alegerile parlamentare din 1996, pe poziție eligibilă a fost pus un inginier din București originar din Sighet, T. D., un cetățean care oricum nu a făcut nimic nici pentru biserica greco-catolică și nici pentru Maramureș, dar și-a aranjat pentru el un post de ambasador în Germania. Alegerile au trecut și viața a mers înainte. Numai că, începând din toamna anului 1996, după ce PNȚCD a ajuns la putere, am început să remarc la colegii mei de partid o atitudine bizară față de ziar, pe care nu au mai manifestat-o până atunci, mai exact au început să îmi spună de sus, pe ton imperativ, ce anume ar trebui să scriu și ce anume să nu scriu sau să nu public în ziar. Le-am tăiat-o sec, zicându-le că ei nu au atribuții de cenzurare a presei. Șeful meu pe linie de partid mi-a zis așa, mai discret, că să am grijă ce scriu, ca să nu se supere niște oameni „cu influență mare în partid”, referindu-se probabil la socrul său. Asta m-a enervat și m-a făcut să devin mai rău. Apoi s-a întâmplat ceva care a pus capac la toate.
Prin luna februarie 1997 la Săpânța s-a petrecut un episod de un comic macabru. A murit un bătrîn fără moștenitori direcți, dar care a moștenit de la o preoteasă văduvă de pe vremuri ceva avere, o livadă mare, se pare uzurpată din cleja bisericii greco-catolice, omul a fost în tinerețe slugă la popa și, după moartea popii a rămas pe lângă casa acestuia, să mângâie bătrânețile doamnei preotese văduve, fapt pentru care era cunoscut în sat sub porecla de Gh’ioca Doamnei. Acest Gh’ioca nu a avut copii, dar avea mai mulți nepoți în linie colaterală, dintre aceștia unii s-au declarat greco-catolici iar alții ortodocși și fiecare grupare spera să pună mâna pe avere, în funcție de cine îl va înmormânta. Și cum în Săpânța încă nu existau greco-catolici, nepoții care s-au declarat astfel au adus credincioși de această confesiune din Sarasău și un preot greco-catolic din Sighet, pe socrul lui Culiță și au ocupat casa cu mortul. Slujba de prohod s-a făcut afară, în curte, unde erau vreo 30 de greco-catolici cu cei din Sarasău cu tot, dar pe ulițele satului s-au strâns în acea zi de duminică însorită de februarie vreo 1.500 de ortodocși. Părintele G. B. a început să oficieze și să cânte ecteniile de comând, vorba lui Coșbuc, dar ortodocșii de după gard, în loc de „Doamne miluiește”, îi răspundeau pe glasul al optulea cu „Huo, comunistule!” și apoi au aruncat cu bulgări de zăpadă în direcția lui. Când sicriul cu decedatul a fost scos afară din curte, acesta a fost preluat cu forța către ortodocși, care l-au dus la biserică și i-au făcut încă o slujbă de înmormântare, cu preotul ortodox. Un pluton de jandarmi era interpus între cele două grupuri, ca să nu se ia la bătaie și țăranii făceau haz, zicând că Gh’ioca Doamnei a fost îngropat ca nimeni altul, cu gardă militară și cu două rânduri de prohoade. Eu am fost de față la tărășenie și după aceea am fost invitat la parohie, la masă, unde s-a făcut ca să zic așa analiza evenimentului. Poate că nu aș fi scris nimic, dar m-a iritat faptul că am fost atenționat de către șeful meu de partid ca să am grijă ce scriu despre ce s-a întâmplat aici. Și tocmai de aceea am scris la ziar exact ceea ce am văzut eu cu ochii mei. Cutezanța mea a declanșat represaliile colegilor de partid.
A urmat o ședință a PNȚCD Sighet în care urma să fiu pus în discuție, am fost invitat să îmi expun punctul de vedere și să mă apăr. Am refuzat să mă duc, motivând că dacă aș merge aș recunoaște dreptul unor troglodiți de la partid de a cenzura presa. Absența mea a fost interpretată pe bună dreptate ca sfidare, iar acuzațiile au luat o turnură tot mai gravă în lipsa mea, până s-a ajuns la propunerea de excludere. Au fost prezenți vreo 20 de inși, unii membri de partid adevărați, alții aduși ad-hoc pentru execuție și în acest fel s-a obținut o majoritate care a votat excluderea mea din PNȚCD, pentru abaterea de a fi „denigrat partidul în presă”, adică pentru felul în care am descris întocmai evenimentul înmormântării de la Săpânța. Oamenii mai de calitate din partid au votat împotriva excluderii mele. Nu am regretat deloc că am pierdut calitatea de membru de partid. Eu am intrat în PNȚCD în 1990 dintr-un fel de dublu idealism, am idealizat partidele istorice, care veneau dintr-un trecut democratic al României interbelice, și am crezut în ideea că aceste partide vin în prezent pe un val de legitimitate morală. Deziluziile însă nu au întârziat să apară. Eu am luptat din convingere, în plan politic și mediatic, pentru venirea la putere a acestui partid istoric, dar după 1996 am putut observa un fenomen care m-a dezgustat profund și m-a demoblizat, țărăniștii au început să fure și ei încă mai abitir decât comuniștii și post-comuniștii, adică feseniștii. Să ne gândim numai la un fost ministru țărănist al Agriculturii și cred că e suficient.
„Jurnalul de Sighet” așa cum a fost, cu părți bune și părți mai puțin bune, cu texte sclipitoare și cu texte stupide, cu ironiile și bășcăliile lui, cu ridiculizări ucigătoare și cu glume slabe, după opt ani de existență a devenit o parte a istoriei orașului. Mi-am dat seama încă o dată de importanța acestui lucru atunci când, în decembrie 2019, mi s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației. Atunci am fost lăudat în primul rând pentru faptul că am fondat și condus o publicație locală timp de opt ani. Atunci am văzut că invocarea acestui detaliu din biografia mea a avut un ecou la public mai puternic decât referirile la opera mea științifică și filosofică, decât faptul că am scris peste douăzeci de cărți, dintre care șapte au fost traduse în mai multe limbi europene.