Radu Sergiu Ruba, Ireversibil
Editura Tracus Arte, București, 2024

 

 

Titlul ne trimite la Sfântul Augustin și este invocat de poetul, romancierul, eseistul, traducătorul și radio-jurnalistul Radu Sergiu Ruba într-un interviu recent, cu specificația că „de acolo mijește, probabil, propria poezie”. Prezentul volum este al șaptelea, alături de două antologii, autorul revendicându-se, putem spune, ca făcând parte din generația optzecistă (a debutat, cu poezie, în 1983), fiind unul din reprezentanții ei importanți. Acest scriitor maramureșean – născut în Ardud, Satu-Mare – este nevăzător de la vârsta de 11 ani, dar și-a învins handicapul, se poate spune, urmând studii universitare (engleză-franceză) și ajungând un adevărat erudit într-ale literaturii și culturii, în general. El simte și știe ce înseamnă „impulsul poeziei de a inventa mereu imagini vizibile, descriptibile”, după cum însuși spune, ceea ce a și dovedit, la modul revelator și definitoriu, în volumele de până acum. Volumul pe care îl semnalez aici, are un „în chip de cuvânt înainte”, dedicat tovarășei de viață a poetului, pentru că „Nu atât eu/ cât ea înaintea mea/ înțelesese totul./ Doar din priviri/ serile le-a făcut ghem/ și mi le-a pus în palmă/ nu mai știu în care anume/ dar linia era a vieții”. După care, se lasă în voia unei motricități transgresatorii, ca să zic așa, a lăuntricității impenitente și apte a poeticiza stări și simțăminte, ori conștientizări ontic-aprehensive. Identificăm ipostaze cu recurențe ale unui incipit existențial („Mai întâi copilăria/ ea m-a umplut de semne/ pocnindu-mi fruntea de zmeiele prea joase”), apoi, prin ani, ni se oferă extracte constitutive, sub forma unor „semnalmente”, cum ar fi „umbrele de pildă care-mi ies pe față/ chipuri de fapt de oameni/ efemere/ de la personajele uitate în cărți”. Biografismul, prin urmare, este sursa predilectă și generoasă din care cresc artefactele poeticești, chiar dacă, la un moment dat, zice poetul, „mi se cere să-mi dovedesc normalitatea” (pag. 17), ca și cum i s-ar putea impune acestuia o situare în interiorul tribulațiilor unor noncreativi. Evident, nu e cazul. Dar, ce-i drept, poetul Ruba încearcă să-l pună în derută pe cititorul mai neatent sau mai puțin versat în privința procedurilor artistice motivaționale, energizând realul cu unele versatilități ale imaginarului: „Au țipat la mine/ m-au înjurat/ ancheta a ținut o săptămână/și și noapte/ o clipă nu m-au lăsat să ațipesc. […] Da, le-am mărturisit, e imaginară…/ Și o iubesc. /[…] Le-am cerut să nu mă mai amenințe./ Firește că m-am culcat cu ea/ Strivindu-i sub mine tot scrisul/ și ridicându-mă de-acolo tatuat”. Cei care trăiesc cu și prin Poezie știu despre ce este vorba. Astfel că, în acest context, afirmația unui important critic pe coperta a patra, cum că „Ruba a tot încercat s- o șteargă englezește din propriile poeme”, că acesta „se poartă ca un libertin înlăuntrul unei capcane existențiale” (adică, „încercarea” i-a reușit ? – n. m.) mi se pare cel puțin hazardată. Eu unul cred că Radu Sergiu Ruba s-a simțit (și s-a manifestat) întotdeauna ca un om liber (iar nu libertin), iar acel așa-numit „fond de pathos” nu poate fi circumscris ca o esență structurală a personalității sale, pentru simplul fapt că – cel puțin asta rezultă din prezentul volum – patetismul nu este decât un adjuvant (iar nu „fond”) al majorității poemelor, acestea exhibând, ca să zic așa – prin tematică și „procesarea” intrinsecă a acesteia – o cerebralizare bine strunită, mizând mai mult pe inventivitate imaginativă, decât pe inducerea unor senzorialități expansive. Iată un exemplu: „Eram mulți./ Ni se ridica în fața ochilor o somitate./ Vorbea despre mintea omului/ o admira/ fără să măsoare din priviri/ capetele noastre./ Multe erau noduroase/ curbate aiurea/ numai bune de palpat/ de pocnit cu ciocănelele de lemn/ că o fi el al tău/ dar nu poți să faci cu capul tot ce vrei./ Iar pe doctor/ […] craniile noastre nu-l atrăgeau. […] Ne povestea din înaltul său/ cum trebuie să ne stea mintea dimineața/ apoi la apusul soarelui/ ce vrea creierul cu noi de echinocțiu/ […] Mintea să ne-o ținem atât de pură/ atât de albă/ ca nimic să nu-i poată atinge oglinda./ Iar sticlirea ei de piele goală/ pe care mulți vor da să o pupe/ să astupe gura oricui” (Conferința).
De fapt, Radu Sergiu Ruba a avut o viață nu doar dramatic-tumultuoasă, dar și exacerbată încă, prin chiar temperamentul psiho-spiritual de creator aflat nu de puține ori în fulminanța trandescentalizată a trăirilor, a unor avataruri și (auto)provocări, care, în bună parte, constituie însăși materia primă a poemelor, a scrisului său, în general. De altfel, poetul, (și) în acest volum, nu ostenește a se căuta pe sine – cel care-a fost și cel care-a devenit – nu ezită să-și scruteze interioritatea fără cruțare, iar uneori aproape că refuză să discearnă între real și imaginar; i se întâmplă chiar să resemantizeze unele expresii aplatizate, răvășite în obsolență, de trecerea timpului și de eclatanțele ființiale, adăstând, uneori, în ipostazieri ce pot părea egocentriste: „Am degetele năclăite de un fel de rouă./ La înălțimea capului/ ideală pentru un autoportret./ Palma mi-o lipesc de aerul din față/o rezem liniștit de nesfârșirea lui/ căci în golul cald de sub palmă/ca-ntr-o firidă/ poate să moară orice lumină”. Sau, aici, iată, personajul (con)textualizat este chiar poemul: „Am scris un poem./ Nu e foarte mare/ îl recitesc./ La recitire de obicei/ poemul mi se culcă de-a lungul pulsului/ bate odată cu el./(Nemaipomenit vers! – n.m. A.S.) Îi dau glas/ trebuie/ și tot de obicei/ să-l aud răsfrânt din toți pereții./ De data asta însă nimic./ Buzele nu mi se dezlipesc./ Limba cu atât mai puțin./ Vine o înserare/ o unduire/ ațipesc./ Nu cu fruntea pe manuscris/ asemenea copistului în mănăstire/ dorm cu capul rămas în aer/ o bulă plutitoare/ un fel de zmeu cu sfoara nevăzută/ nerăsturnat de curenți/ dorm ca o geamandură pe o mare fără valuri./ Tocmai golul ăsta îl visez/ și mă trezesc./ Dau să citesc cu voce tare/ (aici mi-am amintit cum își citea Eminescu poemele, noaptea, trezind-o și speriind-o pe nevasta lui Slavici, din camera alăturată –n.m. A.S.) dar lăsat în voia lui / capul lunecă la loc/ în cuibul cald de dinainte./ Și mă trezesc a doua oară./ Dar nu mai adorm/ de teamă că poemul/ nu va fi în stare să aprindă niciun vis” (La recitire). Nu-i așa, D-le Cititor, „că pe cel ce e văzut sosind/ nu și-l mai amintește nimeni plecând”? Și cum să plece, când Poetul Radu Sergiu Ruba și poemele lui sunt (și o spun cu toată gura) de neuitat.