— Nu toate, nu toate sufletele, spui prostii. Te-ai proptit într-unul, două chipuri. Ia de vezi mai bine. Ești pripit.
— Oare? Așa să fie, măi Hupsy, maroniule?
— Cum nu? Privește-le ochișorii lor, Hubsy cel roșcat, drăguțule. Știi prea bine doar că ochii trupurilor sunt ferestrele…
— Păi, uite, unii te mănâncă din priviri, te gustă, te mestecă și chiar plescăie. Cu ochii. Mmm…
— Da, dar cei mai mulți sunt aplecați spre ei înșiși. Își răsucesc degețelele, le rășchiră, și le vâră-n guriță. Și le ling, se uită lung la ele și iar…
Discuția asta, cam bizară, se purta sus, pe crengi. Păsăroii vorbitori, firește numai și numai pre limba lor, își întorceau neîncetat corpul, unul spre altul, fiindcă nu-și puteau roti doar capul, cel lipsit de urechiușe și smocuri de pene. În schimb dotat cu faruri ca niște felinare, lentile uriașe în chip de ochi. Iar pleoapele, din când în când, coborau și păreau a șterge tot ce era de văzut, păreau a spăla vederea. De parcă-și doreau să vină în fața lor altă priveliște, o lume total nouă.
Era vorba despre cei doi huhurezi, ciuhurezii. Numiți și strigi. Se aprobau, dădeau din cap sau negau cu înverșunare spusele celuilalt. Aproape cu vehemență. Sau se prefăceau a fi de acord. Păstrându-și fiecare în tăcere părerea lui.
— Ai dreptate, uf, mai ales piciorușele lor înșile par a le stârni poftă, și tare le-ar mai înfuleca. Pe de-a întregul, hi hi. De fapt, sunt tare mirați – ce-o fi cu astea, ce-s, Doamne iartă-mă? Lăbuțele, tălpiuțele…
— E limpede că sunt diferiți. Și totuși aceiași. E ceva ce conțin altfel. Miezul unora e flușturatic, îl bate vântul, iar al altora atârnă greu, până la cei ce par că au ascuns un plumb înăuntru. Unii sunt cu boticurile până la urechi, puși pe hlizeală. Tot ce zboară se mănâncă și, mai ales, n-au gustat, n-au aflat, și nici gura nu le miroase. Alții, abătuți, preocupați de o taină veche, străveche… Trebuie pe dată, clar, din nou se cuvine asta, să mergem la Coana Mare, Magna Buha, să ne lămurească. Ce, oamenii n-au Baba lor? Și noi, și noi… Avem și noi.
Și cei doi huhurezi, ce se dovediseră atât de utili, când cu așezarea măreață în poponeață a Căprianei, pre numele lor Hubsy și Hupsy, precum tocmai s-a aflat, ei dară și-au întins aripile în zbor și au dispărut lent printre copaci, fără zgomot, fără fâlfâit, planând silențios. Asistaseră nepoftiți la acel Sabat al pruncilor. Și de aici li se trăgea adânca frământare asupra apariției pe lume a ființișoarelor pui de om. Văzuseră lucruri neînțelese deplin. Nici măcar parțial. Dar își doreau să afle. Era dreptul lor de viețuitoare pe același pământ. Lucru cu siguranță și indubitabil necunoscut de specia celestă, Omul. Hai să-i zicem astfel. Magna Buha le desluși însă lor toate.
Doar șirul evoluției și selecției fraților omului, animalele, se oprise într-un anume punct, stagnase o vreme la apariția ordinului antropoidelor, bătuse pasul pe loc… Și brusc, HÂC!, precum la Big-Bang, interveni Creațiunea.
Dumnezeu părea a fi făcut un experiment, luându-și chipul și asemănarea sa, ca-n oglindă de ape, și vărându-l în noua făptură. Sau privindu-și din adânc Fiul.
Asta, fiindcă mult îl mai atrăseseră pe Domnul apele, încă din primordii, la vremea când Duhul se preumbla deasupra lor. Acolo avea să arunce, fără îndoială, sămânța vieții. Ceea ce s-a și petrecut. Și totul a crescut îndelungat, cu succese și erori, pași înainte și alții lăturalnici, până la momentul – om.
Odată cu Lumina avea să se înfiripe ființa lui. Bulgăre de lumină condensată avea să fie el, omul abia creat… Dumnezeu privea, asista, veghea și se încânta de mersul lucrurilor. Hotărî să lase pe seama omului grija acelei lumini, sarcină grea, absolută. Dar cum asta îi depășea pe muritori, ființe create, ei tot reveneau în viețuire, se cizelau, se străduiau, greșeau, avansau, cădeau, se înălțau…
Iar Magna Buha nu se îndoia că Domnul își petrecea veșnicia fără plictis, ba cu mult interes. Viu, mai ales.
După care, „și nu ne duce pre noi în ispită”. EL se puse, cu bărbia în palmă, să adaste, să urmărească ce, cum și anume, noii veniți, oamenii, se rostogolesc și, în fond, se războiesc au ba, cu Duhul Lumii, vrăjmașul său. Nu cu Satana, Satanael, nuu, un dulce-acrișor copil, tot făptură creată, angelică mai întâi, răzgâiată prea din plin, de frumușel ce era și se credea dumnealui, puiul cel înaripat, ce nu merita luat atât de tare în seamă.
Ci cu dihania informă care se lățea și se lungea, se umfla sau se micșora până la nimic, dar pândea, pândea… Duhul Lumii, cu totul și cu totul altul decât acel Duh creator ce plutea deasupra apelor dintâi. Ăsta părea un guguloi de energie reziduală, rebutată, cu oarece firești imperfecțiuni ce însă, deodată, se autodilatau. Uneori, monstruos.
Făcuse Domnul pe îndelete totul și îi plăcuse foarte. Din când în când arunca o privire, le găsea bune pe toate cele, mai ales întocmirea lor, și atunci hodinea. Poate de aceea s-o fi născut colindul: „Scoală, Doamne, nu durmi, că lumea s-o păgâni”… Cam așa ceva.
Toate acestea le băgaseră la cap strigile cu ochi uriași, de unele singure, dar și ciuliseră urechile, pe care nu le aveau altminteri, la tot ce bolborosea Buha Magna uneori. Iar ea o făcea cu osârdie, ca să priceapă toate cele animale, ființe extraordinare, absolut cu toatele, neglijate de oameni însă. Doar folosite. Bine și așa.

Numai că, în tot acest timp în care huhurezii meditau adânc, oamenii din poiană, cei reali, adică Cipriana Mare și Zgrumbir, revenit din codru după peregrinarea pe tărâmul urșilor, aveau zdravăn de lucru. Și mai ales neliniști, spaime fărâmițate și o mare frică.
Se făcea că minunata cerboaică bătea nărăvaș din copită și nu se mai lăsa mulsă pentru picul de lapte ce ajungea la… La cine anume? Bineînțeles la Cipriana Mărunțică, numită mai ales Căpriana de întreaga pajiște, cea ascunsă-n codrul de negăsit… Și apoi, tocmai le sosi poțiunea șamanică, menită a izvodi dinții de lapte speciali. Cei ce asigurau bunătatea copilului. Și nu-l lăsau la voia întâmplărilor și mai cu seamă a oamenilor.
O adusese barza neagră cea ciudată, cu burtă albă, de care se cam temeau altminteri și-i ocoleau cuibul cel oploșit lângă mlaștină. Într-o bășică de pește purtată în plisc, așa o purtase bărzoaica. Cum și de unde? Se pare că o chemase Cipriana Mierie, fiindcă reușise să prepare misterioasa licoare din buruieni și ciuperci, tritoni și salamandre, după o rețetă scrijelită pe coajă de mesteacăn, din cele găsite de Ciprianele Mici, după îndelungă trudă. O întreagă oaste de femei se zbătea pentru elixirul acesta. Vasăzică era important, covârșitor. Numai femei și femele de animal puteau atinge băutura fermecată, altminteri se înăcrea, devenea toxică și otrăvea, în loc să-și ducă până la capăt menirea magică. Ce ciudat!
Și acum, Căpriana strâmba din năsuc și întorcea capul. Ținea buzele strânse și nu se lăsa. Pare-mi-se că licoarea trebuia pusă în mere rase, cărora le venise vremea ca mâncare pentru pruncă. Se pare că și cerboaica știa cât fusese jobul ei, durata lui, și acum dădea rasol, se împotrivea să se mai lase mulsă. Ba, într-o bună dimineață, ce nu se dovedise deloc bună, cerboaica a redevenit cerb, cu coarne făloase și a dispărut misterios, să-și caute pe semne stăpâna, pe Mieria. Doar ei i-l lăsase Baba la plecarea în Muntenegru.
Iar dumnealor, părinții Mărunțicii, ce puteau face? Acolo, în ascuns de pădure, nu creșteau nici măcar mere pădurețe. Se priveau lung unul pe altul și se scărpinau în creștet.
Și, minune! Numai aruncând ochii la poțiunea vrăjită, lui Zgrumbir i se limpezi mintea. Își aminti de căscioara din munte și de mărul pipernicit de alături, unde el și Cipriana Mierie trăiseră clipe atât de nemaipomenite, de neuitat, și totuși le uitase! Legile firii celei schimbătoare… Odată cu valul de iubire și pomul, mărul, fusese luat pe sus de-o energie binefăcătoare. Astfel că se transformase aproape pe loc. Purta în coroana lui cele mai roșii mere ce se aflaseră vreodată.
Acolo locuia o doamnă bătrână care scria un fel de cărți. Atunci când putea să stea dreaptă. Când nu se legăna în balansoarul ei, cu capul pe spate spre nori sau, noaptea, spre lanțurile fantastice de constelații. Și acele săgetări cu meteori, stelele căzătoare, ce uneori împânzeau bolta. Și țâșneau, de-ți luau respirația. Apoi vântul… Ce de vârtejuri nu învârtejea, de credeai că, în curând, vei zbura, te va lua pe sus ca pe fetița din Vrăjitorul din Oz.
Deși singură, singurea, doamna noastră simțea cu buricele degetelor ce se tot întâmplă oamenilor prin lume. Și zâmbea. Respira, observa, surâdea, tăcea. Întâlnise odată un psiholog ce-i spusese că asta se cheamă – ROST, r o s t: a Respira, a Observa, a Surâde și a Tăcea… Iar despre cel ce n-are rost zisese că-i prost. Oare așa să fie? Nici așa.
Cărți cu aventuri stranii, ireale, cât și perfect reale, și încă ceva ce oamenii numeau povești. Asta scria uneori, rareori. Va mai fi fiind oare acea Doamnă? Ar fi privit-o, nu în ochi, ci cu ei plecați în jos, dar i-ar fi mărturisit ale totului toate. Cât fusese de indignat de soarta ce i-a menit, cu acea călătorie a lui prin Germania, după copilul Ciprianei Mari, Ionuț, ajuns acum seminarist, printre sutaniști. Apoi acea prăbușire în lac, uitarea, colosala amnezie, și pe urmă… Totuși, unele din ele îi plăcuse să le trăiască. Iar acum simțea că e viu, tare viu. C-a șters-o din cartea ei și viețuiește după bunul său plac. O să-i convină dumneaei asta?
O să dea fuga îndărăt, da, o să-și retrăiască viața, o să-și reia tot traseul și va aduce mere. Știa că deveniseră roșii și zemoase, din mici și crețe. Doar le purtase în buzunar atâta drum, s-o caute cu dovada vie, pe Cipriana Mierie. Mijlocia. Iar ea îl mânase la Cipriana Mare, ca să refacă adevăratul drum al iubirii lui dintâi. Acum zâmbea, fiindcă-și amintea că, odată, într-un țintirim din Maramureș, văzuse multe mere așezate, câte un măr aproape la căpătâi de fiece cruce. Probabil, cineva venea și-l reîmprospăta. Prea erau lucioase, roșii și ochioase. Vorba locului zicea: „Iar la cap să-mi pui câte un măr d-al dulce, cu el m-oi duce”…
Oare m-oi și întoarce?, își completă Zgrumbir în gând.
Simțea că devenise om deplin, se maturizase. Perioada din urmă, petrecută în pădure, îi deschisese altfel ochii. Pricepea că, sub învelișul frunzișului căzut la pământ, în adânc, e un… internet al codrului. O pânzătură, o rețea de fire și firișoare albe, aproape străvezii, ce treceau de la un copac la altul. Legau rădăcinile pădurii. Micelii de ciuperci. Ele sunt acei neurotransmițători ai pădurii, ce pare statică, fixă, dar își comunică orice. Se poate apăra, dar poate și ataca, atunci când e invadată de tot felul de boli sau gândăcei prădători, strecurați sub scoarță. Se emit tot soiul de chimicale autopreparate, ce-i alungă, sau copacul însuși se autoizolează, spre a nu transmite infecția fraților, confraților. Hmm, făcea Zgrumbir, înaintând cu pas larg, întemeiat, hotărât.
Ba, își închipuia ceva și mai straniu, pe care-l simțea însă adevărat. Oare de ce? Clar, pădurea făcuse asta, traiul acolo o vreme. Nu era acea Selva oscura, scârbavnica Infernului, a lui Dante, bineînțeles…
Iată ce: așa cum copacul are în adânc o altă podoabă – ghemul uriaș al rădăcinilor, precum coroana sa de ramuri și rămurele aflată în plin aer, ce tricotează lumina soarelui, prin fotosinteza aia, și se hrănesc îmbelșugat prin frunzișul înfoiat, absorbind totodată apa din străfund prin rădăcini, dar și minerale… stelare, tot astfel, simțea puternic că există o altă coroană, nevăzută, deasupra, și apoi o alta. De energie. Legate între ele prin acea gâtuire de clepsidră. Toate urcând spre zona unde se termină atmosfera. Poate ies și în stratosferă. De ce nu? Oricum, în cosmos, cât hălăduia sistemul solar din Milky Way, – c-așa-i plăcea lui să-i spună galaxiei Calea Laptelui, – numită astfel din cauza Herei, Zeița Magna, căreia îi fusese pus la sân, în somn,… Hercule plodul muritor. Iar ea trezindu-se, indignată, și-a smuls țâța și-a împroșcat cu lapte întreaga boltă. În fond, cuvântul galaxie, grecesc, tot de lapte pomenește. Toate astea le știa de la Doamna, spre căscioara căreia se îndrepta.
Nici acolo, în ceruri, nu era deloc imposibil să nu mai fi urcat buclele, bulele de energie ale lumii copacilor, un soi de ADN al lor. Măi să fie… Sau să se scurgă de sus acea energie, captată apoi de copaci. Un soi de lanț uriaș, invizibil… Oare de ce n-or mai sta de vorbă oamenii cu pomii? Ce pierdere! Totuși el se simțea pre sine om actual, al timpurilor acestora.
Dorea să-i spună Doamnei și că, odată Căpriana pusă pe piciorușe, avea să plece din cotlonul lor fermecat. Îi aștepta orașul, nu? Deja se gândea la mărci de mașini. Plănuise un pharmakon cu poțiuni după rețetele găsite de Cipriane. Dădeau bine și se purtau, le venise rândul, cu un pic de canabis sau oarece. Va vedea el ce și cum. Nici Cipriana mare nu se codea. Ciprianele mici chiar veneau și plecau, ducând lumea naturii spre asfalt și poluarea printre copaci. Despre Miezuria, Mieria, Cipriana Mijlocie nu putea dovedi nimic. Nici gândi oarece. Ea se afla pururi într-un cocon de mister, iar Căpriana, vezi bine, a ei fiică rămânea. Ce taină! Aproape era ros de nerăbdare să vadă cum se vor alege lucrurile.
Dar iată căscioara. Și mărul. Bogat de bogat, plin de rod și puios, cu alți pomi alături. Se făcuse de-a dreptul livadă în jur…
Numai că ușa nu promitea nimic bun. Întredeschisă, se zbânțuia ușor-ușor într-un vânt subțiratic, cu scârțâit nefiresc de lung și ciudat de chemător. Totuși, înțepenise și a trebuit împinsă cu putere, forțată cu izbitură. Tăie cu mâna și cu o creangă uscată păienjenișul pufos și aproape gros, lipicios, care-i rămase în păr și pe față. Ochișori vioi, nesperiați, cercetători, îl țintuiră din cotloane. Șoricei, nu de casă, din cei gri și lunguieți, ci de pădure, rotunjori, mici cât nuca și maronii negricioși, cu poponețe năzbâtioase și cu codițe scurte, nici nu se clinteau. Doar un pârș s-a strecurat iute afară. Și un dihor s-a cățărat rapid într-o gaură spre pod. Frunze uscate, adunate pe podea, foșneau stins și balansoarul se legăna ușor, fără oprire. Părea că cineva tocmai se ridicase, dar urmă de om nu se afla, doar o sticlă veche, aproape goală, cu vin roșu solidificat, devenit marmeladă pe fund, stătea de strajă lângă scaunul putred.
Un oftat luuung… Zgrumbir a tresărit, a cotrobăit, dar n-a găsit picior de om și a hotărât că el oftase. Din rărunchi, fără să-și dea seama, atunci când a ridicat o filă scorojită pe care se vedea, cu un scris chinuit, ceva ce părea, aducea cu… „Fetele Pădurii”. Hotărât, devenise romantic, și-a zis cu ciudă. Și, ca să-și stimuleze ironia și să scape de emoțiile ce l-au cuprins fără voie, și-a reamintit, la comandă, ceva citit de mult, de tare mult timp. Fiindcă fusese o vreme când el chiar citea. Doamna îl îmbia…
Legenda unui filosof din Grecia străveche, Elada, dinaintea lui Socrate, și bineînțeles a lui Hristos. Cu aproape 500 de ani mai devreme… De fapt, din Sicilia și se va dovedi cu rost precizarea asta. Poet, medic și om activ al polisului, deci politician, acel Empedocle fusese cel care a întemeiat raționala teorie a celor patru elemente primordiale, ce nu se transformă, nu se schimbă, nu pot trece unul în altul, se pot doar combina uneori – focul, aerul, apa și pământul. Bun, biiine, dar omul nostru și-a dorit să treacă drept zeu, astfel încât să se creadă că n-a murit, ci s-a înălțat la cer, precum, mai târziu, în vremea creștină, Sfântul Ilie. Chestiune veche, ca vis al omului dintotdeauna… Așa că Empedocle ce și-a pus în gând? S-a aruncat în Etna, ca să dispară, să nu mai fie găsit de nimeni pre lume. Vulcanul îi jucase un renghi însă și azvârlise afară, din flăcări, o sanda de bronz a filosofului. Și s-a aflat că, pur și simplu, s-a sinucis. Cam atât.
Numai că, în mod bizar, năuc de emoție, Zgrumbir se puse să cotrobăie căscioara. Doamna nu putuse pleca, n-o ajutau picioarele, și nimeni nu știa unde viețuia, așa că… Trebuia să fie acolo. Cu trupul…
Ei bine, da, în cea mai îndepărtată cămăruță, pustie, goală, fără niciun obiecțel, nici urmă, nici rămășiță, trona în mijloc, înfipt bine în podea, un pantof cu toc! Toc cui. Părea să fi fost de nuntă, din satin alb, nu de piele și, deși măcinat, sfâșiat, totuși țeapăn, mândru. Sfidător.
Ca o glumă, un mesaj sec, anume pentru el. Bătrâna Doamnă nu-i permitea să-și vâre nasul în taina ei. Sandaua cea de bronz nu dezlega nimic.
Zgrumbir țâșni afară și nu se dumiri decât târziu că poate tot el crease imaginea, materializase un anume gând. Asta îl uluia peste măsură. Se puse să adune în grabă mere de pe jos, din pom, ba să scuture copacii c-o energie, ce se putea numi furie. Asupra sa… Apoi, cu traistele pline, pe fiece umăr, și cu pieptul cămășii burdușit cu mere, ba și-n buzunare, de-i atârnau nădragii și-i îngreunau mersul, o luă la picior înapoi acasă. Era așteptat doar.
Ce-l aștepta? Cipriana Mare care, de această dată, nu fusese răpusă de somn, deși trebăluise mult, ba copsese și o tavă cu biscuiței, pe care avea să-i pună în merele rase pentru copilă. Dorea să-și stâmpere nervozitatea însă și luă de pe policioară o… carte. Erau câteva acolo, vreo patru, cinci. Și se puse pe citit. De parcă o bântuia un fel de sincronie cu Zgrumbir, cel ce tocmai își amintise o lectură veche, dar cu rost. Povestea aceea a lui Empedocle.
Pe pagina albă se înșiruiau cuvinte după cuvinte:
„Aici, în pădure, se adună sara toate duhurile rătăcitoare prin lume. Vin să doarmă aici, netulburate de nimeni, să se odihnească. Sunt duhuri bune, duhuri obosite, care sufăr pentru necazurile oamenilor. Și când adorm ele, se ridică încet din ascunzișul cel mai dosit al pădurii o vedenie albă, cu aripi lungi, ușoare. Trece încet, cu ochii închiși, adormită, ca și când ar duce-o pe sus o apă nevăzută. Rar fâlfâie din aripi. Ci din zborul ei se desprinde ceva răcoros, ce-ți pătrunde în suflet. Ea zboară mai departe, singură stăpânitoare în văzduh. E taina vieții…”
N-avea copertă cartea, dar undeva, pe ultima filă, stătea scris – Ion Agârbiceanu. Aha, preotul din Ardeal. Bineînțeles că femeia, Cipriana Mare, după ce a oftat lung, a pus brațul pe colțul mesei și capul, greu, deasupra. A alunecat în somn binefăcător, purtată și de un vuiet ușor, surd, un soi de surdină.
Timp în care Căpriana a plutit din nou pe deasupra ei, a mamei, a lucrurilor din odaie, a sobiței ce pufăia în colț, iar fereastra s-a deschis singură, ca de curent…
A poposit iar în bradul trăsnit, cu o singură creangă vie, ce tremura și o aștepta. N-a mai fost nevoie de cei doi huhurezi în niciun chip, de data asta. Se ținea bine și bățos în poponeață. Se va fi adunând iar Sabatul bebelușilor, fără doar și poate.
Așa că…
Huhurezii, desigur Hupsy și Hubsy, nu alții, s-au înțeles iute, din priviri, și și-au găsit fiecare un post de observație cât mai bun. Apoi, la iuțeală, unul a ales să-l filtreze pe micuțul Tălpiuță, doar, doar va desluși, va descâlci, vreun miez de viață anterioară. Iar celălalt, pur și simplu a fixat-o chiar pe Căpriana și-i scana fiece adâncime de privire, zâmbet din colț de gură, strâmbat din năsuc, ce-ar fi putut fi citit, interpretat, și purtat cu gândul spre un sens pierdut demult și reîncorporat acum în noul trupșor, vehicul altminteri delicios în momentele de pruncie.
Cei doi huhurezi cam tremurau, sarcina ce și-au luat îi îngrozea, dar îi și atrăgea. Nu era fleac, și n-ar fi dorit să zbârcească. De undeva, din depărtări, a sunat un soi de țipăt de bufniță din cea mare-mare. L-au simțit ca pe o aprobare și o binecuvântare. Ah, Magna Buha îi veghea! Din tremurul ce-i cuprinsese s-au ales cu câteva pene lipsă, ce le zburaseră, desprinse din ființa-le, ca frunzele din pom.
Cum, necum, cine făcuse asta?, au băgat de seamă că cei doi, absolut numai ei – Căpriana și Tălpiuță, își puseseră după ureche câte o pană. Nici nu știau numele băiatului, doar așa îl porecliseră ei, din pricina plăcerii ce se vedea că resimte rotindu-și laba piciorușului. Oh.
Bebelușii, după cum se vădea, doreau ca la acest nou Sabat, să discute acum fiecare despre Celălalt, și mai ales despre descoperirea Sinelui, despre clipa în care și-au putut spune, în gând firește, pe numele lor. Al lor… Băgaseră de seamă că adulții, oamenii mari, li se adresează într-un anume fel. Ce era cu asta? De ce se cuvenea să ia act și să răspundă cumva, arătând c-au priceput chemarea? Chestie epocală în ordinea evoluției, punct nodal. Va fi fost să fie tare însemnat acest Sabat.
Iar huhurezii îi pironeau – sunt suflețele bătrâne sau proaspete ? Oare? Oare?! Care-i de fapt statutul lor? Retrăiesc ?! Sau încep traiul din nimic?